Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Artistul Mihai Mihalcea a murit! Trăiască Farid Fairuz!


Dana G. Ionescu, un interviu cu Mihai Mihalcea

02.09.2010
Adevărul literar şi artistic, mai 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Portret pe repede înainte

Până să se reinventeze în Farid Fairuz şi să-şi creeze o biografie ficţională pentru a explicita din altă perspectivă spaţiul public din România în cel mai recent spectacol al său, având premiera în 2010, dansatorul şi coregraful Mihai Mihalcea, 41 de ani, a fost unul dintre cei mai activi artişti din domeniu. Din 2005 este director al Centrului Naţional al Dansului din Bucureşti.

După ce a absolvit secţia de coregrafie a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, Mihai Mihalcea a fost, vreme de doi ani, balerin la Komische Oper din Berlin. În anul 1992, când îşi începea colaborarea cu compania Christian Trouillas din Paris, a înfiinţat, împreună cu Florin Fieroiu, Cosmin Manolescu şi Irina Costea Roncea, Marginalii, primul grup independent de dans contemporan din România.

De-a lungul anilor a câştigat numeroase burse şi rezidenţe în străinătate (în Franţa, în SUA etc.), susţinând cursuri şi ateliere de dans în diverse instituţii de profil din România, dar şi în străinătate, cu precădere în centre artistice din Franţa. Din 1999 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Asociaţiei Solitude Project, iar un an mai târziu a devenit membru fondator al Centrului Multi Art Dans. Din 2004 până în 2005 a fost consultant artistic la Centrul Naţional al Dansului.

Mihai Mihalcea a câştigat distincţii importante, a creat şi a prezentat spectacole şi lucrări coregrafice în mai toate ţările europene şi în Statele Unite. Participarea sa la festivaluri internaţionale, în calitate de dansator sau coregraf, n-a trecut mai niciodată neobservată de presa de specialitate. Printre cele mai cunoscute creaţii ale sale se numără Stars High in Amnesia Sky (premiera la Berlin), Memorie de vânzare (premiera la Viena), Hammam / Prizonier în cutia toracică sau Memoria corpului secret. Recent, în ipostaza Farid Fairuz, a creat la CNDB spectacolul Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic).

D.G.I.: Să începem cu episodul cel mai recent, care a făcut ceva vâlvă: Farid Fairuz. Povestiţi-ne, vă rog, cum l-aţi născocit sau cum a apărut.
M.M.: Ţin să precizez de la început că nu am controlul asupra sa. Farid poate în orice moment să manipuleze subtil situaţiile în care mă aflu, chiar şi atunci când aparenţele arată contrariul. Chiar şi acum este imposibil să disting cu acurateţe când sunt eu cel care deţine controlul spuselor mele şi când o face el. Ca urmare, e delicat şi foarte dificil să-mi asum întru totul responsabilitatea pentru ceea ce fac şi spun. Pe Farid l-am invitat anul trecut să creeze un spectacol la CNDB, dar a dat buzna în viaţa mea şi a coregrafului Mihai Mihalcea, acestuia din urmă ocupându-i corpul şi mintea.

I-a spus că mai are puţin de trăit, că are disfuncţii ale sistemului limbic - asemeni majorităţii românilor - şi că nu mai poate continua în felul în care îşi trăieşte viaţa. L-a avertizat că e prea serios şi decent pentru ceea ce este nevoie în contextul actual. Interacţiunea cu Farid a fost destul de complexă. În întâlnirile cu artistul Mihalcea i-a vorbit mult despre un graffiti văzut pe un zid din Tel Aviv în care, sub desenul unei mitraliere, scrie "obedienţa ucide".

I-a prezentat o întreagă teorie politică despre dansul din buric, l-a pus să asculte melodii arabe vechi şi i-a vorbit despre discriminare, l-a introdus în câteva practici şamanice şi i-a arătat tehnici de magie prin care să poată schimba duplicitatea şi ipocrizia atât de des întâlnite în jur. Deşi s-a spus că Farid Fairuz a ţâşnit din spuma delirurilor cu care alimentează spaţiul public românesc diverse personalităţi şi voci rătăcite, am fost surprins să văd cât de fluid poate să fie acesta în gândire, amestecând la extrem lucruri ce aparent nu au nimic în comun.

O nouă identitate

D.G.I.:
Ce efecte are această "apariţie" asupra destinului dvs. artistic?
M.M.: După cum ştiţi, artistic vorbind, Mihalcea vă poate transmite informaţii doar din lumea de dincolo. La scurt timp după întâlnirea cu Farid Fairuz, destinul său artistic a fost curmat brutal, iar Farid n-a ezitat nicio secundă să deturneze moştenirea artistică pe care i-a smuls-o cu forţa. I-a preluat şi corpul fizic, nesocotind nimic din tot ceea ce făcuse până la dispariţia sa. Coregraful Mihalcea nici n-a apucat să explice prietenilor şi cunoscuţilor despre ce este vorba. L-au înjurat post-mortem, îngroziţi de apariţia în presă a unor interviuri cu titlul "Coregraful Mihai Mihalcea a murit. Ultimul interviu cu artistul Mihalcea şi primul interviu cu Farid Fairuz".

Ceea ce nu au înţeles mulţi este că Farid Fairuz nu este doar personajul cu barbă din spectacolul Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic) sau un instrument de PR camuflat, ci identitatea şi numele sub care defunctul artist Mihai Mihalcea îşi desfăşoară toate acţiunile şi proiectele artistice de-acum înainte. Mie, celui existent doar în acte cu numele Mihai Mihalcea, mi-a rămas, pentru cât va mai fi să fie, ingrata poziţie de director al CNDB. Am doar misiuni strict pragmatice, administrative, manageriale. De altfel, Farid Fairuz s-a gândit serios să mă angajeze drept impresar. Căci are nevoie de-acum încolo de un agent care să-l reprezinte, să-i negocieze contractele şi să-i organizeze agenda.

D.G.I.: Farid Fairuz funcţionează ca un fel de medium?
M.M.: Cu toată experienţa acumulată în funcţia de director, Farid crede că aş putea să-i fiu un bun manager, astfel încât el să poată delira în voie. Deşi s-a spus că Farid nu are o vârstă precisă, s-a aflat că are 33 de ani. Însă trebuie precizat că nu are o identitate stabilă, putând lua chipul oricui. Fairuz călătoreşte mult, iar atunci când se află în preajma persoanelor cu disfuncţii ale sistemului limbic este foarte tentat să le ocupe corpul şi mintea. Ne putem aştepta, astfel, să apară sub o altă înfăţişare, în corpul altcuiva. E un tip cameleonic chiar şi la nivelul filosofiei de viaţă şi al ideologiilor după care se ghidează. Este predispus la o formă de delincvenţă artistică.

D.G.I.: Încotro se îndreaptă acum?
M.M.: De ce nu-l întrebaţi pe el? Ce ştiu din auzite este că a găsit nişte investitori pentru realizarea unei noi televiziuni digitale care să fie condusă de Dan Puric. Se spune că se va numi Enjoy Poverty TV şi se va face sub forma unui joint-venture între Taraf TV, Trinitas şi OTV, iar abonamentele vor putea fi achitate la fiecare biserică, la slujba de duminică, sau la sediul oricărui partid. Am auzit că are idei şi pentru viitoare proiecte artistice pe care vrea să le desfăşoare sub umbrela unui nou cadru pe care îl numeşte Hysterical Entertainment.

De la un prieten comun ştiu că Farid ar vrea să pună în scenă un show numit Iisus, jos pălăria! şi o variantă inedită a Lacului lebedelor, în care rolul principal va fi jucat de interpreta dintr-o producţie XXX, intitulată Ballet Dancer Spanked Hard For Disobedience. Farid are numai idei greu de acceptat. A declarat însă că toate aceste lucruri nu sunt gândite de el, ci că, medium fiind, el este doar tubul prin care aceste informaţii şi idei vin din alte spaţii şi trec mai departe, fiind adresate celor mulţi şi săraci.

CNDB, o insulă salvatoare

D.G.I.: "Feeria extrasenzorială" creată de Farid Fairuz la CNDB este unul dintre cele mai recente evenimente ale instituţiei pe care o conduceţi. Acum mă adresez directorului Mihai Mihalcea întrebându-l în ce etapă se află tânărul CNDB, născut acum câţiva ani, după atâtea eforturi.
M.M.: În această vară, CNDB împlineşte şase ani de existenţă şi mulţi dintre noi ne-am pierdut inocenţa. Ieşit în lume după o naştere violentă, ca urmare a raporturilor contondente dintre coregrafi şi autorităţile române mereu insensibile şi arogante, CNDB a devenit în anii din urmă o adevărată insulă salvatoare şi recuperatoare pentru multe dintre proiectele relevante ale artei contemporane din România. În toţi aceşti ani, CNDB şi-a asumat o doză mare de libertate şi îndrăzneală, nereproducând discursurile şi practicile artistice parte a entertainment-ului generalizat şi consumat inerţial pe scară largă.

Cu preţul de a nu avea mii de spectatori care se ridică în picioare din reflex la finalul spectacolelor aplaudând mecanic. Cu preţul de a avea spectatori care pleacă nemulţumiţi, dar însoţiţi de semne de întrebare şi teme de reflecţie uneori incomode şi mai puţin cu simţurile gâdilate plăcut. Ca şi în cazul altor iniţiative artistice vitale, se pare însă că nimic nu contează. Premiile şi nominalizările internaţionale, dosarele de presă consistente, imaginea internaţională excelentă, proiectele europene şi fondurile externe atrase, nimic...

D.G.I.: În ce sens nimic nu contează?
M.M.: De doi ani ne programăm evenimentele sub stresul şi tensiunea ameninţărilor de a trebui să părăsim spaţiul în care ne aflăm, ca urmare a renovării Teatrului Naţional din Bucureşti. După desfiinţarea celor două companii de dans contemporan existente, singura instituţie din România dedicată dansului contemporan şi, totodată, singurul finanţator la nivel naţional al coregrafiei contemporane stă sub semnul precarităţii şi al nesiguranţei. Dar această stare a devenit tradiţia dansului în România.


D.G.I.: Ce soluţii se întrezăresc?
M.M.: Soluţii pentru viitor există, dar ştim că populismul şi festivismul triumfă, iar nouă ni se spune că nu există bani. În contextul actual mă simt indecent să vorbesc despre bani. Politicienii au însă cinismul să aloce fonduri incredibile înspre mântuiri naţionale care să ne reconfirme complexele provinciale şi micimea. Dansul va rămâne un corp străin în cultura română, dar poate este mai bine aşa. Probabil astfel va fi nevoit mereu să se reinventeze, să rămână alert şi nu să se osifice în instituţii obosite.

Are cuvântul Farid Fairuz

D.G.I.: La ce etapă a traseului artistic simţiţi că vă aflaţi?
Farid Fairuz: Coregraful Mihai Mihalcea n-a reuşit mai nimic. A făcut câteva spectacole bunicele în trecut, dar se situa într-o zonă prea intimistă şi cuminte, în care spectaculosul nu reuşea deloc să iasă la iveală, aşa cum are nevoie publicul de astăzi, obişnuit să fie distrat şi în somn. Se tot lăuda că le-a prezentat în festivaluri internaţionale la Berlin, Viena sau Paris, dar lucrurile astea nu prea mai ajută pe nimeni.

Românii n-au timp de detalii. Uitaţi-vă la regizorii de film premiaţi şi lăudaţi peste tot! Cui îi pasă că strigă de ani că miroase urât în zona CNC-ului? La fel e şi la bieţii coregrafi, artişti vizuali şi la ceilalţi artişti. Nimic nu contează. Voi, românii, aveţi o problemă de când Evul Mediu a întârziat la voi... Aţi rămas complet defazaţi, pedalaţi în gol şi, parcă, nimic nu se adună, ci totul se deşiră.

Însă continuaţi să mergeţi, în 2010, la piese de teatru precum Ivan Turbincă, iar duminica luaţi prânzul la mall după ce v-aţi făcut cumpărăturile în hipermarket. Am văzut că vă simţiţi creştini, dar se pare că aţi vota în proporţie destul de mare pentru pedeapsa cu moartea. Vreţi catedrale şi mântuiri naţionale, dar nu aveţi şcoli decente şi spitale curate. Spuneaţi ceva de destine şi trasee artistice?!

D.G.I.: Dar recentul performance Bun rămas! (sau despre discretele scăpări ale sistemului limbic), semnat de Farid Fairuz, cum s-a născut?
F.F.: Spectacolul este suma tuturor accidentelor de parcurs rezultate în urma interacţiunii dintre mine şi domnul Mihalcea, în ambele sale ipostaze, de artist şi manager. Domnul Mihalcea făcea apel la raţiune, la argumente şi la construcţii logice. Eu încercam să-l deturnez către un spaţiu mental în care lumea nu mai exista aşa cum o concepea el.

Degeaba încercam să-i spun că se apropie 2012, că se schimbă toate paradigmele, că intră în coliziune ideologiile politice cu copertele de la revistele glossy şi că nu mai trebuie căutate deosebiri între buzele doamnei Luciu şi Crucea-antenă Trinitas de pe Dealul Păun. Totul e imagine şi reprezentare, iar lumea e smintită după notorietate. Oamenii consimt să fie mai degrabă ridicoli decât să rămână anonimi. Însă domnul Mihalcea se încăpăţâna să caute argumente decente, să fie lucid şi rezonabil. I-am arătat însă că există o altfel de logică, în care lucrurile vin şi se construiesc singure.

România: inadecvare şi delir

D.G.I.: Puteţi detalia această logică, vă rog?
F.F.: I-am demonstrat că tot ceea ce trebuie să facă este să aştepte sensibil, să refuze ceea ce ştie şi poate să facă şi să lase un altfel de simţ să-l ghideze, iar spectacolul se va construi de la sine. Căci ce nu mai este spectacol astăzi? A fost dureros de greu şi am parcurs un drum întortocheat. Artiştii învaţă prostii la şcoală! A trebuit să iau o decizie radicală şi să-i dau un brânci dincolo de existenţă coregrafului Mihalcea.

Venind din Liban şi stabilindu-mă doar de doi ani în România, am vrut să înţeleg mai bine care este contextul în care vreau să mă desfăşor. Când am lucrat la spectacol, am fost interesat de procesul de modernizare a României, de cursa mereu contra cronometru pe care poporul român se pare că a trebuit s-o parcurgă, de voie sau de nevoie, pentru a intra în diverse cadre şi formate ale istoriei. Din această cursă oarecum forţată, pentru care România n-a fost niciodată fit, mi s-a părut că decurge o altă prezenţă constantă la foarte multe niveluri în spaţiul românesc: inadecvarea.

Un al treilea element care îmi pare de necrezut prin consistenţa prezenţei şi prin firescul cu care i se acordă o atenţie enormă în spaţiul public este delirul. Deliruri de toate felurile, noninformaţii şi non-ştiri se lăbărţează obscen pe toate suprafeţele, prelungindu-se dinspre şi înspre creierele noastre. Nu există niciun pic de jenă.

În acest spaţiu, parcă nimic nu-şi păstrează consistenţa, însemnătatea şi relevanţa. Totodată, îmi pare că niciun instrument sau demers critic nu produce alt rezultat decât un eventual scandal, iar orice perspectivă critică e identificată drept atac la persoană. Devine din ce în ce mai dificil să poţi distinge ce şi cum trebuie şi dacă mai trebuie făcut ceva. Divertismentul este aproape generalizat şi devastator, pervertind aproape totul în jur. În plus, nimic coerent articulat şi credibil nu pare să vină din sfera politicului. Repet, dar trebuie s-o fac, în acest context mi se pare că nimic nu mai poate fi luat în serios, iar, pentru mine toate acestea au fost materie de lucru pentru spectacol.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer