Un trio pentru o expediţie
Pentru că tot eram blindaţi cu echipament de expediţie, dar nu reuşiserăm să-l folosim încă, am simţit că a trecut timpul pregătirilor şi că sîntem pregătiţi pentru munte adevărat. Şi deşi încă nu ne reveniseră după tura de Machu Picchu, ne-am împachetat şi sortat din nou pentru a încerca ceva mai puţin turistic şi mai aproape de ideea iniţială de natură, în cel mai aspru sens. Deci ne întîlnim cu Matthieu (francezul din Inca Jungle Trail, la schimb cu Yasushi, japonezul din Nazca) facem schimb de datorii, băgăm un meniu turistic cu vin şi crepes la resto-ul de pe colţ (se mănîncă bine în San Blas, nu glumă) şi ne hotărîm că putem face echipă pentru următoarele cinci zile. Deşi trebuia să plece la Arequipa în aceeaşi zi, francezul cu simţ de aventură se decide că un circuit pe munţi de peste 5000 este mai tentant, deci îşi schimbă data biletului, îşi închiriază cort, ne acompaniază la cumpărat supe la plic, papas sau pireu la pungă, o duzină de ciocolăţele Sublime (bune şi în junglă sub formă de îngheţată, bune şi la munte, în stare solidă), un sac de noodles, prea multă hîrtie igienică şi credem noi că sîntem gata de o nouă ieşire din Cusco. Dar ca să aflăm cînd să ne scoatem de sub plapumă a doua zi de dimineaţă, trecem pe la oficiul de informare turistică care mai mult ne dezinformează, aşa că tot ghidul scris ne îndrumă către un fel de staţie (terminal zic ei, peruanii), unde într-o jumătate de încăpere ne loveşte norocul care ne scuteşte de un stres în plus: găsirea unui arriero (un muntean de Anzi cu cal sau lamă, care să ne ajute cu căratul echipamentului şi al hranei pe toţi trei, timp de cinci zile de marşat în jurul gheţarilor). Şi pentru că feţele noastre evidente de turişti ne ajută să ne băgăm în seamă şi fără să vrem, iată că Francisco Condore se oferă să ne fie de a doua zi un fel de călăuză. Mititel ca un copil de zece ani şi cu trăsături tipice locurilor mai aspre decît cele din împrejurimile Cusco-ului, Francisco îmi dă numărul lui de mobil de care pare să fie teribil de mîndru şi în spaniola noastră aproximativă, ne hotărîm că mîine la prima oră luăm busul local şi o pornim înspre Tinqui, sătucul de unde începe tura.
Arriero-ul şi călătorii independenţi
Relaxaţi şi încrezători în noul nostru "ghid" (ghizii sînt foarte scumpi în Peru deci un arriero ar fi soluţia ideală pentru călătorul independent), ne retragem în ultimele ore de confort la Korma Sutra, restaurantul indian unde spargem banii de trei zile de meniu pe două curry-uri în stil peruan şi un masala panner (of, unde-i palak paneer-ul făcut de se ştie cine-ul din Timişoara mea de la celălalt capăt de planetă?). Măcar ştiu că a doua zi la şase dimineaţa nu-mi mai trebuie decît o oră de linişte şi somn în locul clasicului desayuno. Ajungem la terminal, deci, şi încerc un prim apel către Francisco al nostru care se pare că dormea. Totuşi, sună el înapoi, apreciativ şi mîndru. Începînd cu 11:00 ne stă la dispoziţie.
Wireless caballo
Cărînd cele două cutii cu chimicale hrănitoare, ne săltăm în busul plin de localnici costumaţi tipic Anzilor (femeile poartă pălării brodate cu boruri largi, şapte straturi de fuste cu modele colorate, plus cîte un prunc care scoate din cînd în cînd capul din traista ornamentată din spate). După un pas de 4000 de metri pe o şosea impecabilă care duce către Brazilia şi un salt mortal în căutarea unui baño, ajungem în Tinqui unde ne descărcăm rucsacii pentru cinci zile de abstinenţă de la lumea wireless. Francisco e pregătit cu pălăria de arriero, sandale de cauciuc, o geacă şi o pătură (nu trei polare, o pufoaică şi pantaloni de polar ca mine), plus doi căluţi. Pentru că nu avem exagerat de multe bagaje (omul nostru se teme teribil pentru noi, avînd în vedere că proviziile pentru cinci zile i se par infime, ca să nu mai zică de cele trei butelii de gaz care i se par insuficiente), hotărîm că putem beneficia de ajutorul unui singur cal, nu a doi. El, caballo, este alb şi puţin deprimat, mai ales că în cîrca lui se aflau în jur de treizeci de kilograme pe care altfel ar fi trebuit să le cărăm cu forţa umerilor noştri nu foarte vînjoşi.
Inorogul evadat
Şi o pornim la drum, nu înainte de a stabili preţul serviciului care ne confirmă faptul că agenţiile sînt un fel de jaf la drumul mare din moment ce un astfel de tur organizat ar fi costat cam de zece ori mai mult. Mîndră de beţele de trekking şi ski, bucuroasă că rucsacul nu mă doboară ca în tura trecută, mă iau şi eu după soţia arriero-ului nostru care cară o mogîldeaţă de zece kilograme în timp ce trage calul de căpăstru şi mai dă să şi sugă fetiţei cu obraji arşi şi ochi mongoloizi. Drumul duce către zăpadă şi simt că vine frigul. Înaintăm în tăcere, mai punînd cîte un strat pe noi şi ajungem la locul promis de campare, o vale la baza şase miarului Ausangate. Nu e soare, dar e bine şi pe rîu e numai fum de la supa care fierbe în micuţa noastră oală de teflon. Mîncăm cu grijă şi stres din cauza presupusei lipse a hranei pentru următoarele zile, închidem fermoarele la corturi, ne luăm prosoapele şi costumele de baie şi pornim către ceva la care visam de la începutul turei: băi termale în creierul muntelui. După jumătate de oră de trecut cîteva dealuri şi ştiind că mai apoi trebuie să ne şi întoarcem, ajungem la un bazinuţ cu apă călduţă. Frigul se aspreşte, dar emoţia de a avea în faţă un gheţar în timp ce mă îmbăiez în apă caldă, mă face să trec peste aceste temeri termale. Între timp avem o musafiră andină care are, în chip evident, ceva de vînzare. Unii dintre noi se sacrifică şi ies de sub plapuma acvatică pentru a cumpăra un ornament tipic locului. Apreciez nobleţea gestului, mai ales că prin aceste locuri sărăcia este cruntă şi viaţa extrem de aspră. Cu schimbatul şi întorsul la corturi a fost mai aspru, dar cum totul se compensează, un peisaj cu gheţar şi stele se arată într-un final şi îmi alină orice suferinţă pricinuită de un somn chinuit într-un sac de puf fără pretenţii.
Dimineaţa e dură şi nu numai pentru noi. Pentru că Francisco apare gîfîind, trăgîndu-l pe bietul Altito după el: el caballo un pochito loco. Cred şi eu. La ce vreme ne aşteaptă, bietul cal ar fi vrut să se întoarcă în staulul lui în loc să care zeci de kilograme prin frig şi vînt din cauză de mofturi de turişti europeni. Cu un fel de milă faţă de micul nostru inorog cu puteri supranaturale dar cam leneş şi supărat, mă îndrept înspre micul dejun cu soare zimţat, o cafea pe fugă cu lapte la conservă şi un baton de cereale.
Ninsoare peste Laguna Ausangate
Proxima Estacion: Laguna Ausangate. Oră după oră, gheţarii devin tot mai apropiaţi, vegetaţia tot mai rară iar stîncile tot mai verticale. Ne plouă, ne ninge dar pe la patru, după vreo opt ore de împins, ajungem deasupra lacului de sub gheţar. Albastrul apei contrastînd puternic cu albul zăpezii de pe creste îmi creşte din nou cheful de munte adevărat. Analizez constant mărimea rocilor, îmi închipui trasee. Mă regăsesc în postura de alpinist serios deşi genunchierele tot genunchiere şi tot însoţitoare zilnice ale ligamentelor uzate au rămas. Dar ce mai contează. Am ajuns în base camp-ul în care dăm de o întreagă delegaţie, cu corturi de dormit, corturi-bucătărie, corturi-toalete şi aşa mai departe. Ne punem şi noi corturile all inclusive, încingem de-o fiertură de pireu cu ketchup şi fiecare în treaba lui. Deci mă retrag către lac. Închid ochii, deschid ochii, aud o avalanşă deasupra apei, simt puterea forţa vîrfului de deasupra şi tăcerea asurzitoare a pietrei. Aici, fără comentarii. Şi percep lăsarea serii. Aerul e tăios şi arriero-ul nostru puţin stresat de posibilitatea ca în acea noapte să ningă şi să ne blocheze calea către pasul de 5200 de metri. Cel mai tare se teme pentru cal, deci ne retragem pe la şapte seara către sacii îngheţaţi, cu un fel de tensiune. Nu ar fi prea plăcut să ne ningă. Ar trebui să ne retragem şi cum sîntem pe cont propriu ar putea fi destul de dur. Dar avem noroc. Nu ninge. Plouă cu găleata. Noroc că Hannah-ul cehesc ţine la apă şi nu avem de înotat dimineaţa pentru a ieşi din cort. De fapt simt soarele înainte să răsară. E şase dimineaţa şi nu am închis un ochi. Orele cele munte au trecut mute în cortul rece. Dar răsare soarele şi deşi pe vîrf e mai multă zăpadă ca ieri, ştim că vom trece fără probleme.
Pasul fără suspans
Şi ne începem urcarea către pas. Fiecare mişcare e puţin dureroasă din cauza lipsei de oxigen dar nu e nimic grav. Am mai trecut prin asta în Nepal. De fapt, aici fac faţă mai bine. Nu degeaba sîntem de o lună în zona Cusco. La atîta aclimatizare la 3500, ar fi şi culmea să mai ai probleme la două mii în plus. În consecinţă, mă bucur de alb şi de urcare. La un popas la un petec de iarbă împreună cu Altito care se confundă cu peisajul de iarnă, ne tragem sufletele relaxaţi. Am trecut pasul. De acum înainte avem de coborît. Facem schimb de vocabulare improvizate: Quechua, spaniolă, engleză. Francisco ţine să înveţe engleza (cu spaniola noastră chinuită, îl înţelegeam perfect).
Soarele începe să ardă iar cadrul se modifică total. Turme de lame, condens de deşert saharian, cărări şerpuite în spatele unui gigant de gheaţă: Ausangate. Nu mă mai jenează nimic: nici că nu dorm de două nopţi, nici că mi-e cînd frig, cînd prea cald, nici că începe să dea cu grindina după trei ore de soare pur. Ne continuăm drumul ascultători, în timp ce Francisco al nostru zboară mîncînd pămîntul, fără să pară că ar depune vreun efort. Încerc să-l urmez, fără să uit că scopul turei nu e fuga pe munte. Are dreptate însă şi cunoaşte muntele mai bine decît oricare dintre noi, copii de cîmpie şi de Champagne.
Ajungem la locul de pus corturi şi se pune de o ploaie ca-n vremurile de beţie, doar că nu avem nimic cu care să ne omorîm timpul. De fapt, în tura asta mi-am antrenat puţin răbdarea şi puterea de acceptare. Ascult ploaia, dar şi lichidele de pe timpul zilei îşi spun cuvîntul, aşa că am emoţii. La primul semn de oprire sar. Restul fac la fel şi deşi e un frig de îmi crapă pielea în mănuşi, stăm la o cină de primus şi la o poveste. Şi vine ora şase. Frigul zice la culcare. Mai stau puţin la gura cortului. Muntele mă hipnotizează şi nu-mi mai pasă de temperatură. Iese şi luna, ascult puţin vîntul şi mă minunez de atîta linişte. Din nou sacul de dormit şi respiraţia sacadată. Simt că mă sufoc între pînzele cortului şi că puful nu-şi face treaba. Implor dimineaţa să se arate odată. După 12 ore de închis mintea şi diminuat reacţiile corpului, se arată şi dimineaţa de gheaţă. Folia cortului a îngheţat. Noi am supravieţuit.
Cactuşi de gheaţă
Pornim devreme către încă un pas de 5000 dar de data asta am soarele de partea mea. În plus, ştiu că seara ajungem la bazinele termale. Nu visez la nimic anume. Peisajul e ireal: turme de lame peste tot, cu priviri inocente şi copilăreşti de îţi vine să le mîngîi ca pe un bebeluş, culori translucide de ape infiltrate în gheţarii suspendaţi, nori adînci, flori şi cactuşi, stînci şi fire de iarbă. Mă închin în faţa Pachamama, mama natură. Ea e perfecţiunea întruchipată. Dar nici cu băile termale nu mi-e ruşine. Pentru oricît mi-ar plăcea mie la munte, nu mă dau înapoi de la căldură. Aşa că după o cină cu fetele gazdei şi cu coechipierii, mă salt direct în balta fiartă, cu tot cu Ausangatele în spate. Şi trec orele, şi lumea se încinge la poveşti. Evrei, români, francezi şi peruani. Cu toţii ne scăldăm în aceleaşi ape. Iar cînd luna plină a început să se arate de după dealuri, am ştiut că e timpul să ies din transă. Dar cum totul are un preţ, îmi pierd colierul cu soare de turcoaz la schimbat. Încă o supă de spanac tratat cu pîinea luată de Francisco din sat şi vine timpul pentru somn, în pat, la un fel de confort uitat.
Ausangate Manu Jungle
Şi a venit şi ea, ziua a cincea. Că e şase dimineaţa şi că noi trebuie să fim plecaţi în cîteva minute, nu mai miră pe nimeni. Pe cer sînt soarele, luna şi Ausangatele. O pîine cu brînză şi gem de ananas (un sacrilegiu, vorba francezului), un mate de coca şi din nou la drum, pentru ultimele patru ore. Se pare că Francisco se grăbeşte la ai lui. Dar cine-l poate blama? Aş fi făcut la fel, după o tură în care m-aş fi pricopsit cu trei turişti care se zgîrcesc la mîncare şi la băutură.
Odată întorşi ritualic exact în locul unde ne-am început tura, facem ultimele tranzacţii şi o luăm înspre staţia de bus. Ne pescuieşte un şofer de bus turistic cu care negociem să ne ducă cu 10 sole înapoi la Cusco. Scaune late şi confortabile, muzică peruană de calitate, soare şi căldură... Contrast, contrast, contrast.
De mîine urmează opt zile în Manu Jungle. Mi se închid ochii... Pe săptămîna viitoare.