Se spune că cu cît călătoreşti mai extensiv, cu atît devii mai introspect, mai retras, mai tăcut, mai lipsit de entuziasm. Ajungi să nu mai reacţionezi nici la cel mai sublim răsărit din jungla amazoniană, să nu mai ridici un deget pentru a vedea cine ştie ce exemplar dintr-o specie pe cale de dispariţie. Pentru că, dragii babei, povestea asta nu are început şi sfîrşit. Este povestea omenirii într-o coajă de nucă: povestea mea şi povestea lor, povestea ta şi a ancestorilor tăi.
Din acest punct a început lumea.
Adevărul despre Manu
Abia întorşi din tura de munte, simţeam că nu mi-am revenit. Îmi lipsea teribil căldura, dar nu aveam chef de junglă. Mi se părea scump şi plictisitor, ca să nu mai adaug faptul că ideea de "birdwatching" era în capul meu de călător ignorant o noţiune de luat la mişto. Cum adică să stai nemişcat ore întregi în aşteptarea unei apariţii hazarduoase a unei creaturi zburătoare care oricum va dispărea în cîteva secunde? Mda... îmi dădeam cu teamă seama că răbdarea nu devenise încă punctul meu forte, deşi se presupunea că m-am mai maturizat puţin. Aveam să îmi tai venele în cea mai diversă biosferă din lume. Aveam să mă sinucid din plictis în Manu Jungle, oricît de incitantă era ideea de a merge într-un loc care îţi poartă numele. Îmi puteam închipui că sînt întruchiparea zonei rezervate. Dar nu. Pentru că, după cum spuneam, deşi ideile geniale aşteptau să fie născute, orele din bus anunţau o tragedie psihologică. Aveam să clachez. Ce căutam din nou la şase dimineaţa în Plaza de Armas, după cinci nopţi nedormite, în drumul către o săptămîna la privit păsări? Eram îmbufnată şi deprimată. Mă simţeam tîrîtă cu forţa într-o lecţie de botanică şi zoologie de care nu aveam deloc chef. Lipsisem de la întîlnirea de preview din ziua precedentă, deci nu cunoşteam pe nimeni.
Ajungem gîfîind în primii în piaţă (mă simt răzbunătoare şi grăbită). Imediat după noi apar şi companionii de tură: trei copilaşi americani şi canadieni de 20 de ani şi ceva, plecaţi în aventura vieţii lor, şi un elveţian aproape mut. Vine şi ghida: o femeie zdupeşă şi micuţă, în care nu mi-aş fi încredinţat existenţa nici pentru următoarele ore. Mă închisesem şi mai tare. Cu resemnare budistă, îmi acceptam soarta. În faţă mi se rula un viitor sumbru. Deşi negociasem un preţ extrem de bun pentru o astfel de tură, mă gîndeam cu nostalgie la cu totul alte lucruri pe care le-aş fi putut face cu banii respectivi. Pe scurt, eram într-o stare patetică.
Asta era la început.
Manu şi pădurea din nori
Ploua iar orele matinale se scurgeau greoi printre serpentine andine. Aveam să coborîm de la 4.500 de metri la 500 şi mai jos. După urcarea şi coborîrea din Cuscu, facem o pauză de baño într-un mic orăşel, Paucartambo, în care marele eveniment este un festival religios: Virgen del Carmen Festival. Doar că în acel moment totul arăta deprimant şi umed. În plus, piaţa e în reconstrucţie iar mai jos are loc o grevă: poliţie, bocanci, caschete de armată, oameni scandînd în ploaie, în timp ce ghida ne povestea despre nişte statuete-măşti şi treceam peste un pod semnat Ericsson. Mă afundam tot mai tare în negura gîndurilor. Aşteptam doar să ne întoarcem la bus şi să ne continuăm drumul supliciului. Nu mă mai interesa nimic. Primim o gustare şi nu mă ating de ea. Toţi mi se par nişte intruşi. Ca să nu mai vorbim de jungla care se preconiza ca cel mai sumbru loc de pe pămînt. Şi continuă să plouă, în timp ce somnul mă prinde într-un final. Deodată mă trezesc într-un nor.
Intrăm în Manu cloud forest. Mă simt metamorfozată. Pădurea cu vegetaţie de junglă se ascunde misterios după o cortină de nori. Flori se arată de după crengile copacilor eleganţi. Deschid larg ochii şi odată cu ochii mi se deschid mintea şi inima. Plutim deasupra unei vegetaţii care musteşte a viaţă, hidrogen şi oxigen. Ne oprim şi ieşim din cochilie, ca nişte melci obosiţi. Ni se serveşte prînzul, în cutii de plastic. Mîncăm în picioare o porţie enormă de orez cu tot felul de mirodenii. Înţeleg că de mîncare nu voi duce lipsă. Atunci o descopăr pe Blanca, bucătăreasa noastră cea de toate cele opt zile. Deodată se declanşează o energie de grup. Ori bucatele încep să degaje serotonină în creierul înfundat, ori pădurea din nori începe să-şi facă efectul. Zîmbim, rîdem, vorbim unii cu alţii, ca şi cum nu ne-am fi evitat în aceeaşi dimineaţă. Ghida ne invită la o mică incursiune în lumea din nori. Mergem într-un ritm de somnambuli în timp ce atenţia ne este trezită în chip misterios de plante, culori umede, păsări colorate, muguri fibonacieni, plante care trăiesc pe alte plante fără a le parazita (Epiphyte, deşi cu termenii din botanică şi zoologie am avut puţin de furcă în această tură), specii de orhidee, specii de păsări şi tot arsenalul de informaţii la care nu am fost atentă înainte de ajunge în Manu. Ghida ne prezintă ceea ce avea să devină legendara activity, adică vizualizarea de activităţi ale animalelor din zonă.
În mod surprinzător, totul începe să devină interesant. Ghida se dovedeşte un specialist pasionat, indicîndu-ne la fiecare pas numele latineşti ale fiecărui păianjen, pasăre, frunză, plus poza din albumul pe care îl căra cu ea peste tot. Devin impresionată de vegetaţia care inundă spaţiul. Multe dintre plante le recunosc din sera bunicii. Ştiam că sînt plante decorative, doar că ceea ce cunoşteam eu erau mostre a ceea ce creştea în cloudforest. Înarmaţi cu binocluri şi geci de ploaie, întoarcem gîturile 360 de grade pentru a urmări orice mişcare. Avem noroc: ni se dezvăluie senzaţia pădurii din nori: Andean cock of the rock, o curiozitate zburătoare, un fel de papagal, jumătate roşu aprins, jumătate negru. Sîntem extaziaţi. Avem şansa de a vedea o pereche din această specie rară doar că el e cel atractiv iar ea e urîţică. Încep să pricep, încetul cu încetul. Mă aflu într-un loc unic în lume. Ca niciodată, încep să mă simt una cu vegetaţia. Frînturi de text din Home îmi vin mereu în cap (trebuie să mă fi marcat puternic filmul ăsta de Arthus-Bertrand): Ecoutez-moi! Tu est comme moi, l'homme qui pense... la vie est un miracle, l'existence reste un mister şi aşa mai departe. De fapt, în tura asta prin Peru am des senzaţia că trăiesc acest documentar. L-am văzut, acum îl trăiesc pe pielea mea. Obsesie? Adevăr.
Alunecarea din realitate
Mă trezesc puţin din transă şi din spaţiul de Ghost Mountain. Se pare că au fost alunecări de teren în zonă şi că trebuie să schimbăm busul. Asta nu mă miră prea tare. Drumul e un noroi suspendat, tăiat în munte iar şoferul un profesionist trecut prin multe pentru că nu de puţine ori m-am întrebat cum de am reuşit să trecem fără să cădem în hău. La o mică oprire descopăr nişte bungalow-uri ascunse după nori şi copaci, intru ca într-o mînăstire şi aud păsări mişcînd din aripi. Una dintre cele mai intense rainforests de pe planetă musteşte a viaţă în acest miraculos bazin amazonian (ţin minte de la geografie că acest spaţiu este considerat plămînul planetei, de aceea şi alerta privitor la implicaţiile ecologice asupra întregului ecosistem).
Mă scot însă rapid din acest gînduri academice pentru că a sosit şi momentul transferului. Se lasă întunericul iar noi trebuie să ne cărăm cu toate bagajele, plus cutiile cu provizii, dintr-un bus în altul. Fără frontală şi puţin tensionată, mă pun să car un sac cu cartofi peste movila de pietre scurse din munte. Mă ajunge din urmă americanul-irlandez şi mă ajută. Mă ofer să-i car rucsacul la schimb. În acel întuneric vîscos şi umed, trecînd peste căderile de teren şi cascade în noapte, realizez puterea coaliţiei umane în cazuri de urgenţă. Presimt că tura va fi anything but o plicticoasă plimbare prin jungla amazoniană. Mă impresionează de asemenea cele două cusquence (ghida şi bucătăreasa). Sînt sprintene şi voioase: "it's normal for the Manu cloud forest, this earthslide." În consecinţă, ne adaptăm şi noi la normalitatea zonei: trecem în totală nesiguranţă pe lîngă un camion în noapte, în timp ce şoferul glumeşte cu Silvia şi Blanca, mentoarele noastre ştiinţifice şi culinare. Ne aruncăm priviri ironice unii altora. Nu ne permitem să comentăm pentru că pare că toată lumea ştie foarte bine ce face. Întunericul devine tot mai intens, noi tot mai tăcuţi, cînd deodată şoferul trozneşte un: Mira, tigro blanco!, în timp ce ne taie calea o mîţă gri. Rîdem distraţi la aluzia la o specie rarisimă în lume, în timp ce ne dăm seama că am coborît 3.000 de metri într-o singură zi. Între timp ajungem şi în Pilcopata, primul orăşel din Parcul Naţional Manu.
King of the Jungle
Înainte de toate, primim indicaţii clare: cina e la şapte, duşurile sînt cu apă rece, camerele au sită la ferestre şi nu au geam, trezirea e la şase dimineaţa. Ne uităm în jur: ţînţari şi gherete cu tot felul de chinezisme. Nu prea pare mare lucru de făcut în oraşul de junglă şi pînă la cină mai avem o oră. Ieşim deci prin beznă la un birt local. Încercăm o Cusquena pentru omorît puţin timpul în cea mai "chic" bodegă (ghilimele nu sînt întîmplătoare). Acolo vorbim cu bătrînica-patroană, în timp ce vine fanfara şi ne ia pe unii la dans, în scopuri caritabile, de cumpărat instrumente muzicale pentru singurul colegiu din oraşul bananier. După dans şi bere, ne întoarcem la masa noastră cea de toate zilele, împreună cu mixul americano-canadiano-elveţian. Din nou acel small talk politicos despre ţările din care provenim, iar mirarea legată de cei doi călători români (la fel de rarisimi prin aceste zone ca şi tigrul alb) şi ni se serveşte o cină superbă. Gata cu prima zi. Mai avem şapte. Ne retragem rupţi de oboseală după o zi de şezut pe scaun. Nu mă simt ca în cîntecul lui Manu Chao, King of Bongo, dar e bine: "Everybody wants to be in my place of me, cause I'm the king of Bongo, baby!"
Tensiune în jungla amazoniană
Dimineaţa e călduţă şi umedă. O alarmă sună obsesiv într-una din camerele vecine, de unde se aude şi respiraţia muştei. Ne trezim puţin buimaci. De la cele 4 grade din Cusco, la cele 15 grade matinale de junglă. Aş mai fi moţăit într-un hamac, dar ziua se arată plină. Nu şi pentru colegul care face o toxiinfecţie alimentară de toată frumuseţea. Începe îndoiala. S-ar putea să nu mai putem continua tura. Şi eu mă simt ciudat la stomac, dar ştiu că nu e grav. Am trecut prin chestii mai aspre în India. Nu are să mă doboare pe mine o indigestie. Şi hotărîm ca unii să o luăm pe jos, în timp ce alţii vor veni din urmă cu busul, după ce şi-au băut tămăduitorul ceai dhia-limit, vorba medicamentului mai puţin organic.
Şi ne începem pelerinajul către rîul Alto Madre de Dios din minusculul port-orăşel Atalaya, de unde vom fi luaţi cu barca şi transportaţi "in the hearth of the darkness". Pe drum ni se ţine o lecţie de botanică de toată frumuseţea: cu flori rare, furnici care îşi văd conştiincioase de treabă, fluturi strident coloraţi, macawi cu penaj de circ, pomi cu papaya, bambuşi cu apă curativă pentru inimi frînte, şi tot felul de alte secrete pe care jungla le deţine cu sfinţenie. Aici pare că totul a fost gîndit în cel mai minuscul detaliu pentru a coabita şi pentru a clădi un sistem care funcţionează perfect de la sine. Mă minunez ca un copil, în timp ce natura îşi vede de drum. Ne oprim într-o plantaţie de coca. Ştiu puţin despre problemele zonei din cartea lui Llosa (ce coincidenţă ciudată să citesc Povestaşul chiar în tura în Manu): lupte între traficanţii de cocaină, trafic ilegal de frunze de coca, laboratoare ascunse în junglă şi aşa mai departe. Dar cum sîntem departe de această realitate, ne continuăm drumul pînă la măreţul rîu care îşi va urma cursul din Anzi în bazinul amazonian. Aici se face transferul: rucsaci, saci cu provizii, butoaie cu apă potabilă, butelii de gaz, ca într-o adevărată expediţie. Înţeleg că tura asta nu-i o joacă şi nu for fun.
Manu people
Primul semn legat de intrarea într-o altă dimensiune sînt cei doi barcagii. Ei, cei doi localnici par rupţi dintr-o poveste cu triburi amazoniene, deşi nu-i trădează decît privirea intensă, de oameni ai junglei. Nu sînt Machiguengas ca în cartea lui Llosa, dar nici de departe nu vin: un sat mai în josul apei. Încep să am tot mai multă încredere în întregul echipaj. Am senzaţia că îşi cunosc cu toţii foarte bine locul în lume. Ei par să-şi fi întîlnit destinul. Ne îmbarcăm la bordul bărcii Vilca Expeditiones şi am pornit în tura de cinci ore pe rîul Alto Madre de Dios. Penetrez un spaţiu de început de lume, ca în legendele tribului. Simt aerul puternic în viteza bărcii cu motor a cărei huruit mă linişteşte şi mă leagănă ca la o lună. Arborii şi jungla încep să devină ceva suprarealist. În spate munte de 5.000 de metri, în faţă jungla. Am senzaţii musculare puternice şi o stare de beatitudine mă copleşeşte fără motiv. Prima oprire: sătucul Diamante, locul de origine al celor doi barcagii, Alberto şi ajutorul său mai tinerel. În primul rînd remarc zîmbetul şi trăsăturile oamenilor de Diamante: ochi cu tăieturi mongoloide de o frumuseţe rară, pielea cafenie, corpuri musculoase şi sănătoase, femei cu ten impecabil. De la cel mai mic la cel mai mare, oamenii de aici sînt frumoşi foc. Trăiesc simplu: locuiesc în căşuţe de lemn, fără garduri, singura clădire din beton fiind şcoala cu ferestre din sită. Totul pare îngrijit, cu flori în grădinile improvizate. La propriu, viaţa se desfăşoară aici în natură, cu natură, pentru om şi junglă. Principala sursă de venit sînt însă trunchiurile copacilor scumpi, căzuţi din cauza surpărilor de teren, exportul de fructe şi obiecte artizanale. În drumul nostru cu barca, Silvia ne atrage mereu atenţia: mai o pasăre rară, mai o broască ţestoasă. La început îmi scot binoclul cu interes la fiecare atenţionare. Peisajul devine din ce în ce mai viu. Unii compară cu Delta Dunării, eu cu jungla nepaleză. Poate şi de aceea nu mă surprindea foarte intens apariţia unui caiman negru (în Nepal stăteam cu Maria la suc şi deodată apar doi aligatori la cîţiva metri distanţă).
Volei de Boca Manu
Pe seară ajungem şi la ultima locaţie din Zona Cultural Manu, înainte de a intra în Rezervaţie şi în inima junglei: Boca Manu (Gura lui Manu, ca să fiu mai explicită, sic!). Avem paturi curate, duş rece, plasă pentru tînţari şi un huruit constant de drujbă. Pentru că unii dintre noi au febră şi încep să mă tem la modul serios, mă duc în secret după doftor. Pentru că ceilalţi băieţi au ajuns să joace volei cu "boca manuenii", foarte ştiutori în ale voleiului de altfel (ceea ce am încercat şi eu la întoarcere fără succes, deşi e a treia oară în viaţă cînd mă arunc într-un astfel de joc în care trebuie să ştii mai mult decît să dai cu mîna în minge), mă decid că e momentul să plecăm cu Silvia după un medic. Ajungem după un minut în singurul şi minusculul spital de pe gura de plai amazonian şi bat la poartă. Pentru că acum o rup mai bine pe Castellano, mă încumet să-i relatez doctorului simptomele, povestea cu Ausangatele şi blidele mai puţin spălate, etc.
Ajungem înapoi la hostel şi ne trezim după zece minute cu un arsenal de asistente şi asistenţi înarmaţi cu frontale şi ustensile medicale, toţi holbîndu-ne la un termometru care arăta o temperatură puţin peste normal. Sentinţa e clară: putem continua înspre Rezervaţie, cu condiţia de a lua antibiotice şi Paracetamol. Urmează cina cea de taină, în care începem să ne destindem puţin la un pahar de vin roşu Casa de Diablo şi totul revine la normal: americanii şi canadienii se pun pe Mac şi se uită la un film de-al lor iar noi ne trîntim în hamacele prin care pişcau ţînţarii al naibii de aspru. La un moment dat, un păianjen începe să coboare lin pe firul lui. Canadianul sare ca ars. Noi ne ridicăm din hamace şi încercăm să gonim vietatea. Canadianul zice: "just smash it!". Noi înţelegem că aici "no one kills anything!". Între timp vine şi ghida care îi face vînt bietului păianjen. O întrebăm: "poisonous?". Ea: "yeees". Zîmbim. Ne retragem. Se dă stingerea şi ne ascundem fiecare în bîrlogul lui, aşteptînd dimineaţa şi liniştea spaţiului protejat de UNESCO (sic!). Aşteptînd ideea de: 860 de specii de păsări, 200 de specii de mamifere, reptile cît cuprinde (printre care şi Anaconda şi Boa), plus 10% din toată gama de plante existente pe această planetă.
Zona Tarkovskyană
Silvia ne bate la uşă la cinci jumătate dimineaţa. Ne adunăm în tihnă trupele, inhalăm o salată de fructe senzaţională şi ne îmbarcăm pentru marea izolare de trei zile în care nu vom avea nici curent, nici vreun acces la aşa zisă civilizaţie. De pe Alto Madre de Dios, intrăm în Manú. Rîul după care este denumită zona în care trăiesc misterioşii Machiguengas este mai întunecat şi mai plin de primejdii: no nadar con pirañas. Ajungem şi la punctul de intrare în Rezervaţie. Ne înregistrăm şi începem să ne uităm în registrul de impresii. Unii au văzut, se pare, cinci jaguari. Ne uităm unii la alţii. Imposibil! Jaguarul este cel mai dificil de observat mamifer de pradă, ca să nu mai pun la socoteală capacitatea de camuflaj. Pricep în sinea mea că în tura asta am să acumulez nu cifre: cîte păsări, cîte mamifere, cîte specii de plante rare, etc. Mai mult înţeleg că goana asta după văzut animale rare este o blasfemie. Numai să fii într-un loc în care să ştii că se ascund vietăţi de toate felurile e suficient. Da. Totul se leagă pe lumea asta. Totul se împarte. Totul funcţionează de la sine. Atunci de ce trebuie să intervenim noi, homo sapiens l'homme qui pense, pentru a stabili noi ordini într-o lume deja destul de în ordine? Simt cum creşte din nou puternic în mine sentimentul ecologist. Jungla asta mă face să mă redescopăr în postura de militant pentru protejarea mediului. Şi nu-mi trece.
Originea speciilor
Barca înaintează printre trunchiuri de copaci căzuţi, printre păduri închise privirii şi nori de furtună. Doar că aceste trunchiuri superbe fac ca în anumite porţiuni de rîu peisajul să se transforme dintr-unul magnific într-un cimitir navigabil. Deodată auzim sunete diverse. Întoarcem privirile adormite. Păsări rare la fiecare pas, broaşte ţestoase înghesuite una în cealaltă, caimani, maimuţe de toate felurile, cu denumiri sugestive (nu şi în latină, sic!): black spider monkey, brown cappuccino monkey, pocket monkey şi aşa mai departe. Alberto opreşte barca la fiecare semn al Silviei. Atenţia ne este dirijată ca la tenis. Din stînga în dreapta, de sus în jos, de pe mal în coroana copacilor. Îmi aduc aminte de Nazca şi de pilot: ";right side: MONKEYiiii!". Cu The Origin of species a lui Darwin în mînă, îmi dau seama: "I am the ape!"
Pe după-masă ajungem şi la lodge-urile în care aveam să fim izolaţi pentru următoarele trei zile. Bungalow-urile sînt ca nişte căbănuţe suspendate. Avem toalete şi duşuri la lumina lumînărilor, ţînţari cît cuprinde şi o somnolenţă vecină cu lenea din vacanţele de vară din liceu. Doar că nu e timp de pierdut. Imediat cum ajungem plecăm într-o plimbare prin jungla care ne înconjoară. Ajungem la copacul de 200 de ani, cu liane şi trunchi care poate fi înconjurat de 30 de persoane cu braţele deschise. Silvia ne arată şi explică despre plantele din jur, despre fructe, furnici, flori, ne îmbuibă cu termeni latineşti, locali şi englezeşti. Aşa că din termen în termen ştiinţific, ajungem la lac şi la turnul de observaţie al "activity". Urcăm, respirăm cu timiditate, liniştea junglei e vie, soarele apune, încep să se arate lighioanele întunericului, ochii caimanilor sclipesc în noapte şi sunetele păsărilor devin din ce în ce mai melodioase. Sînt hipnotizată. Mestec coborîrea luminii, prizez oxigen, nemişcată. Forţa asta a naturii nu se poate compara cu nimic şi cu nimeni. Rămîn suspendată. Şi, mda: "la tiempo para la cena!".
Întorşi la Bază, Blanca ne răsfaţă ca pe nişte copii în creştere. Mîncam ca într-un restaurant franţuzesc în inima junglei. Mă simt cumva ca în tabără cu profa de biologie: adolescentă şi curioasă. Silvia ne povesteşte într-o engleză aproximativă legende din junglă. E un om cald şi o descopăr în fiecare zi ca un profesionist agil şi un om foarte de treabă. În sinea mea, încep să mă impresioneze peruanii ăştia. Ne destindem din ce în ce mai mult şi începem să formăm o echipă: Chris e proaspăt absolvent de mecanică şi un slab dansator (îi spun de taică-miu, profesor la Politehnică dar afon, sic!), Jared e absolvent de litere şi actor (îi remarc Breakfast of Champions de Vonnegut din prima zi), canadianul a lucrat în domeniul nuclear dar e muzician, iar Patrick, elveţianul din Zurich, e profesor de sport la gimnaziu. Şi gata cu socializarea: se face şi ora nouă şi picăm laţi cu toţii în paturile cu sită.
Rezervaţia şi fotbalul
A doua zi în Rezervaţie e cu totul alt aer. Pornim cu barca la răsărit. Ceaţa se ridică şi parcă strică puţin din magia pădurii ascunse după aburi. E destul de frig pentru junglă iar briza din barcă nu e mai blîndă. Din nou la expediţie, împreună cu două studente în practică. Se încinge atmosfera şi începem să cam gîfîim. Cărarea asta prin junglă mă ameţeşte. Mă cuprinde o moleşeală dureroasă în timp ce avem de străbătut cărări pline de liane, să sărim peste rîuleţe, să avem grijă la surpările de teren şi în plus să mai urmărim şi fiecare bătaie din aripi.
Cînd ajungem înapoi la cel mai adînc punct din Rezervaţie, Cocha Limonal (după acest punct numai cercetătorii au voie să pătrundă), îmi dau seama că mi-e mai foame ca niciodată. Curăţ tot din blidul de plastic în care Blanca mi-a pregătit mîncare vegetariană ca într-un restaurant de organic foods londonez. Cu dulcele o duc mai prost pentru că îmi dau seama că aş ieşi la cerşit pentru o bucată de ciocolată. Chris zice: " Manu, if I would have candies I wouldn't show them to you" şi rîde. După masă şi o mică fiesta la soare o pornim înspre Casa Machiguengas. Îmi bate puţin inima, tocmai datorită Povestaşului de Llosa. Nimic nu mai e cum a fost. Acest trib era acum 30 de ani ceva misterios şi de nepătruns. Acum închiriază bungalow-uri pentru turişti. Dar nu asta am înţeles din cartea lui Llosa, faptul că lucrurile ar trebui să rămînă cum au fost, ci faptul că în momentul întîlnirii cu destinul îţi ştii exact rolul în lume, chiar dacă asta presupune renunţarea la tot restul istoriei personale. Totuşi, o mare parte din populaţia bazinului amazonian rămîne un mister. Tierra nova. Şi fotbal!
Pentru că băieţii noştri au dat de o minge de fotbal şi s-au pus pe joc, cu o energie care a rupt total ritmul letargic de birdwatching. Deodată lumea prinsese viaţă. Fiind singura fată din grup, am rămas la stadiul de suporter într-o arenă invizibilă. Urmăresc: cizme de cauciuc lovind mingea, bătînd în poarta improvizată din lemn, siluete de Manu people, de Europa people, de people of the Earth. Jocul îi uneşte pe toţi. Îi invidiez puţin pe băieţi. Eu stau cu femeile de Cusco şi Machiguenga. În societatea asta acolo mi-ar fi fost şi locul. Bine că nu sînt totuşi din Diamante. Şi game over! Jucătorii gîfîie în toropeala şi umezeala junglei. Sînt mai reali ca niciodată. Jocul îi face prieteni. Încep să vorbească codat. Mă simt puţin o intrusă in a man's world. Deodată apar şi oamenii locului: adevăraţii Machiguengas. Şi ei se pun să facă acelaşi lucru: să joace fotbal. Nimănui nu-i mai pasă de nimic. Am înţeles mesajul: acesta este adevăratul Campionat mondial. Ne retragem la barcă.
Starea de junglă şi lacul cu vidre gigantice
Şi asta a fost toată întîlnirea cu oamenii celebrului trib. Sîntem extenuaţi: cină şi o poveste. Mîine avem last activity în Rezervaţie. Nu pot să dorm. Noaptea e adîncă şi îmi trezeşte trăiri puternice. Trec printr-un fel de test de foc. Am prea mult timp pentru minte şi memorie. Mi se pare că fac salturi dintr-o dimensiune în alta. Şi nu luasem nimic pentru că aici nu este loc de şamanism. Aici fără ayuahuasca, planta plantelor de vindecare, care te face să-ţi vezi viaţa ca într-un film. Mintea mi-e inundată în stare pură. Aceasta s-ar traduce ca fiind starea de junglă.
Cinci jumate. Iar dimineaţă, iar lumină. Mai bine. La micul dejun avem o surpriză: clătite cu dolce de leche (un fel de caramel). Ua! Dimineaţa îmi este impregnată de mirosul clătitei. Parcă am şi mai mult chef de încă o plimbare prin junglă. Încep să mă ataşez de locurile astea. Am nostalgii puternice. Simt că nu vreau să se termine niciodată izolarea asta în natură. Şi pare că aşa va fi. Ne îndreptăm înspre Salvador oxbow lake, adică un fel de lac format din unduirea rîului pe hartă. Aici ajungem pe o cărare izolată iar pe lac avem voie doar cu o plută. Alberto şi cumnatul său ne ajung din urmă. Ei vor vîsli în linişte pe tot parcursul lacului. Soarele arde, păsările se arată, vîslaşii dau atent din vîsle pentru a nu speria nici o vietate, florile galbene de pe suprafaţa apei dau imaginea de peisaj japonez. Vorbim doar în şoaptă, aşteptăm. Aici ar trebui să vede, o specie pe cale de dispariţie: the giant otter. Doar că deocamdată nu se arată nimic. Începem să ne pleoştim în aşteptare şi în soare. Începem să ne mîncăm biscuiţii (ne-au înnebunit cu mîncatul în tura asta: din două în două ore). Ajungem şi la capătul lacului care se îngustează tot mai tare. Nu mai avem chef decît să ne întindem şi să dormim. Încep să moţăi. Peisajul e superb, soarele arde. Numai fain de un pui de somn.
Cînd, deodată, agitaţie. Silvia a identificat un exemplar din vidra gigantică. Ne apucăm binoclurile şi ne trezim cu totul. Nu e numai unul, sînt patru. Nimeni nu mai scoate un cuvînt. Toţi ne ţinem respiraţia. Barcagii ne duc înspre superbele animale. Mergem în ritm cu aceşti înotători ieşiţi la vînătoare. Respiraţia lor e respiraţia înotătorului de performanţă. Plonjează în adîncuri după pradă, ies după aer, inhalînd sonor. Sîntem părtaşi la un spectacol sublim. Timpul s-a oprit cu totul. Nu mai există pe planetă decît un lac, nişte oameni şi ei, înotătorii giganţi. Jocul lor e carnal, dinamic, suprarealist. Unul dintre ei prinde un peşte. Aud cum îi mestecă coloana vertebrală. Bucuria lor e de o sălbăticie intimidantă. Mă simt un fir de praf pe lîngă aceste exemplare. Clic, clic, clic, imortalizăm momentul frenetic. Ei încep să ne sesizeze prezenţa. Nestresaţi, încep să iasă, urmîndu-şi sătui calea către bîrlog. Dar vor ieşi curînd pentru că stomacurile lor cer patru kilograme de peşte pe zi. Ieşim şi noi, tulburaţi, extaziaţi, marcaţi. Se pare că nici unul dintre noi nu mai fuseserăm părtaşi la o astfel de demonstraţie a realităţii.
Spectacolul continuă: rămîi pe fază!
Treziţi din letargia junglei de acest spectacol, ne întoarcem în zona noastră. Doar că the show goes on: prînzul este o demonstraţie culinară, cu platouri de salată de avocado, cu pacheţele wan-tan, banane prăjite, salată din trunchi de palmier, cu porţii de orez împachetate în frunze de palmier. Mă declar sonor impresionată, odată cu băieţii care nu par mai puţin marcaţi. Ne retragem la un somn adînc cînd Silvia ne cheamă din nou la acţiune. De data asta chiar nu am chef de privit păsări, dar mă mobilizez cu greu şi mă tîrăsc la propriu prin junglă, către turnul de observaţie. E toropitor de cald. Mă scurg pe scări şi aştept apusul. Băieţii au însă program: la prins ilegal de peşti piraña, sub îndrumarea atentă lui Alberto. Din nou cu băieţii, ies şi eu la pescuit. Mă gîndesc la cîte lucruri pe care nu le-aş fi făcut în condiţii normale am făcut în tura asta. Fie şi asta: Piraña fishing in Manu jungle (după Trout fishing in America de Richard Brautigan, scriitor din generaţia Beat).
Băieţii sînt extaziaţi. Peştii-rechin, atît de celebri şi de temuţi, sînt mai mari decît se aşteptau ei şi teribil de uşor de prins: o bucăţică de carne şi hop!, gata cu devoratorul. Modalitatea de prindere este şi mai primitivă: un fir de pescuit cu un cîrlig la capăt. Se fac poze, se filmează. Iată marele eveniment al turei. Nu şi pentru mine care asist detaşată la un fel de spectacol grotesc. Peştii sînt prinşi şi aruncaţi la loc. Deci nu se moare în arenă. Deşi ni s-a ţinut teoria păstrării secretului acestui act ilegal, Chris prinde un peşte cu un cîrlig în ochi. Deci au mai fost şi alţii să se amuze pe seama prădătorilor (unii turişti chiar au scris în registrul de la intrarea în Rezervaţie că ce încîntaţi au fost că au prins peşti piraña iar ghidul a fost tras la răspundere).
Manu Aguas Calientes
Ne întoarcem la Bază. Pentru ultima oară. Noaptea e adîncă, la fel ca somnul plin de vise ciudate în care pic ca dintr-un balon. Luăm calea de întoarcere către civilizaţie. Nouă ore în barcă: prînz în barcă, citi în barcă, dormit în barcă. Şi ajungem la locul promis de la începutul turei: băi termale în pădurea amazoniană. Pentru că picasem în noroi cleios la ieşirea din Rezervaţie (şi am suportat umilinţa haioasă în faţa tuturor colegilor de bord), eram acum cu o pereche de pantaloni cît de cît curaţi şi arătam ca un evadat dintr-un cîmp de război. Dar ce mai conta! Aveam costum de baie şi mă aştepta plăcerea plăcerilor: un bazin natural cu apă fiartă, în inima pădurii, plus un rîu cu apă curată şi rece, în contrast cu fierberea din cloacă. Of! Iar am flash-uri cu cloaca de la Herculane dar îmi trece repede. Mă bucur nespus şi exagerez puţin cu băile. Noroc că nu mi se face rău. La întoarcerea în barcă mîncăm ca nişte zmei ce ne-a pregătit Blanca şi din nou "the river is the road". În plus, mă impresionează un gest: Alberto şi Blanca mi-au spălat geaca şi pantalonii de care nici nu mă puteam atinge înainte de cît noroi aveam pe haine. Aş vrea să le mulţumesc mai apăsat dar nu reuşesc decît un Muchas gracias (fără accent american, cum spune Chris).
Pe seară ajungem pentru ultima noapte în Manu, la lodge-urile companiei pentru turele de patru zile. Locul e paradisiac în simplitatea sa: fără ţînţari şi fără mosquito repellent, cu păsări colibri în tufele de flori mov, cu hamace şi un apus sublim. În spate jungla, în faţă munţii. La cină deschidem un vin dulce de Peru iar grupul de coreeni ne servesc cu un fel de ţuică din trestie de zahăr. Ce lux în jungla asta! Şi se face şi superba oră nouă cînd se dă stingerea. Se pare că ne-am obişnuit cu lipsa de electricitate. Vorba elveţianului: "I got used to eat a lot, do nothing and go to sleep at eight in the evening". Eu nu mă plîng. Îmi place tot mai mult să mă trezesc înainte de ora şase dimineaţa. Răsăritul e magic pe malul rîului Alto Madre de Dios (sau Maica Domnului cum s-ar zice pe la noi): Anzii şi Amazonul, înghesuiţi în acelaşi peisaj extraterestru. Barcagii noştri fac baie în rîu, soarele începe să se arate de după aburii dimineţii, minusculele colibri îşi fac apariţia. Şi gata. Patru, trei, doi, unu... Acestea sînt ultimele minute în junglă.
Cusco calling
Şi barcă, şi bus, şi cloud forest şi 2.000 de metri, şi 3.000 de metri şi orele curg într-o stare de beatitudine misterioasă. Pădurea din nori mă adoarme şi mă trezesc din nou l munte. Ne oprim pentru "the last supper" în acelaşi punct ritualic pe drumul de întoarcere, mai facem o ultimă plimbare la cascadă şi îmi dau seama de cum a început şi cum s-a sfîrşit tura asta. Exact la polul opus. Vorba Povestaşului lui Llosa: "cel puţin asta e ceea ce am învăţat".
Către Cusco dăm de un drum în reparaţie, ne oprim în apus la un cimitir pre-Inca şi timpul începe să prindă din nou alt ritm. Înapoi în oraşul care ne-a devenit o a doua casă, ne oprim la un Pisco Sour la o bodegă Che Guevara unde barmanul ne povesteşte despre experienţa lui cu Ayuahuasca şi ne reîntîlnim pentru ultima cină cu băieţii, la un restaurant cu specific thailandez. Cer cel mai spicy curry pentru a înfrunta din nou frigul de Cusco. Home is where you feel good. Aud că acasă vine canicula. Aici a venit iarna. Poate reuşim şi noi să ne părăsim San Blasul şi să o luăm înspre Arequpa şi Bolivia. Poate nu.
Şi gata pe săptămîna asta. Dacă aţi reuşit să ajungeţi pînă aici cu lectura, urmăriţi şi episodul următor.
