Cu alte cuvinte şi prin alte semne, am reuşit să ne desprindem de ceea ce am crezut că va fi locul de care nu ne vom dezlipi niciodată. Şi totuşi, mintea de 3.500 de metri a refuzat să mai digere aerul rarefiat iar frigul şi radiatorul ne-au cam dat afară din Valea Sacră. Am lăsat deci în urmă cele două căţele, Cochetta şi maică-sa, străduţele înguste pe care începusem deja să mă flendur singură noaptea deşi asta nu recomandă nici un ghid, cafenelele cu ore vesele, formaţiile cu Andean-Marley-Manu Chao, tot ce a ţinut de pocnitorile de şase dimineaţa şi ultimele descoperiri în materie de hatha yoga de Cusco (ultima experienţă a fost cu un american de vreo 50 de ani din San Diego stabilit în Cusco, freespririt.com).
Şi pentru că mă grăbesc să-mi fac din nou rucsacul şi să-mi arunc boarfele dintr-un loc în altul (asta începe să mă înnebunească încetul cu încetul), revin la subiect. Entonces: de la Cusco la Arequipa, ne-au trebuit o noapte în bus şi un film despre transportatoarele de cocaină din Colombia (Maria Full of Grace, dacă interesează pe cineva). Biletul de bus a fost o ţeapă cît toate zilele, deşi era cel mai ieftin bilet luat prin agenţie. În consecinţă, dacă vreţi să vă plimbaţi ieftin şi sigur prin Peru, mergeţi direct la autogară, nu cum am făcut eu din lene. Oricum, noaptea a fost lină şi dimineaţa m-a prins cu mintea încă ancorată în filmul cu fetele traficante de droguri, la ora cinci dimineaţa. Deşi, din nou, nici un Footprint nu recomandă să vă plimbaţi pe întuneric prin zona autogării din Arequipa, iată că ne-am trezit că nu avem ce face pînă la deschiderea primei cafenele, aşa că ne-am pus să ne cărăm cu toţi rucsacii pînă în centru. Deşi am comentat într-un fel de tăcere mocnită această decizie, am ajuns în siguranţă în centrul oraşului lui Llosa, la timp. Deşi am început colaborarea cu LiterNetul datorită Campionatului European 2008, cred, se ştie bine că nu am nici în clin nici în mînecă cu acest sport. Totuşi, am ajuns la fix pentru singura cafenea deschisă şi meciul: Spania-Elveţia. După cum se prea ştie, spaniolii au luat-o în freza Castellana şi tare s-au mai bucurat peruanii de la mesele vecine, deşi puţini au idee între ce coordonate se situează Confederaţia Helvetică (cel puţin asta zicea elveţianul din tura Manu Jungle). Deci ne-am trezit într-un oraş superb, cu influenţe coloniale de simţi parfumul de Valencia sau Madrid de la o poştă. În plus, ce senzaţie să îmi iau şi eu o fustă pe mine, după frigurile de Cusco...
Despre Arequipa am să povestesc puţin în mai în detaliu în episodul următor, dar la o primă vedere, Plaza de Armas (toate oraşele peruane au cîte o Plaza de Armas, se pare), este o splendoare în alb, pe lîngă faptul că este şi UNESCO World Heritage Site. Oraşul alb, deci, este al doilea oraş din Peru şi se simte asta la tot pasul. Pe lîngă faptul că n-ai loc să dai din coate de cîtă lume mişună pe străzi la orice oră (mai puţin la şase cînd am ajuns noi în centru), Arequipa nu este un oraş pentru turişti cum am simţit în Cusco. Aici e locul lor şi pare unul dintre cele mai culte oraşe peruane. Ca să nu mai lungesc vorba care devine sărăcia omului în aceste momente, Arequipa me gusta mucho şi parcă văd că şi de aici ne vom dezlipi cu greu.
Prima zi mă prinde iar la yoga, cu o profesoară din Paris, căsătorită cu un peruan din Puno. Am început să cunosc bine zona centrală: Catedrala luminată, patiseriile cu empanadas con espinacchio bestiale, porţii serioase de somon, oameni zîmbitori, oameni ocupaţi ca pe Wall Street, oameni relaxaţi ca în San Blas, oameni cu aparate, oameni fără aparate, librării cu cărţi seriose şi mai ales o mumie: Juanita. Denumită şi The Ice Maiden, Juanita este ceea ce s-ar numi sacrificiul suprem adus munţilor de către incaşi. Povestea ei este povestea a zeci şi poate sute de alţi copii perfecţi, aduşi ca jertfă lui Apus. Ei îşi ştiau destinul de la naştere: moartea prin sacrificiu, devotamentul pînă la sinucidere. Dar asta a fost acum 600 de ani. Corpul ei îngheţat este singura dovadă a acelor vremuri mistice şi sacre. Cum ar fi spus Eliade atunci, este eterna noastră reîntoarcere la sacru. Cum am spune noi acum, este eterna reîntoarcere la profan. Oricum, muzeul este un cimitir în gheaţă iar viaţa eternă nu poate sta într-un frigider.
Legat de profan, asta am şi ales. În loc că mă duc la orele de spaniolă organizate de hostalul unde stăm, am ales să îmi alimentez o obsesie: căţăratul. Dar pentru că în a doua zi în Arequipa, într-una dintre cela mai pompoase şi cu wi-fi acces cafenele ni s-a furat şi aparatul foto şi capacul de rucsac, nu am nici o dovadă că am fost în Peru la escaladă adevărată. Dar s-a în întîmplat şi numai în acest fel am reuşit să scap de nişte idei paranoice care începuseră să mă bîntuie dintr-un fel de travelling spleen. Deci pe lîngă yoga într-un palat colonial, puţină artă contemporană, cafenea dezafectată într-un vagon de tren din anii '40 şi o grădină edenică dar părăsită în mult căutatul Muzeo de Arte Contemporaneo, empanadas şi somon de meniul zilei cu porţii mai mari decît în Cusco, am avut nevoie de o tură cu adrenalină nostalgică: escalada, mi amor. Deşi ştiu că acasă mă aşteaptă coarda mea elastică şi buclele aproape neatinse, nu m-am putut abţine să nu încerc stînca de Arequipa. Şi pentru că buricele degetelor spun poveşti despre pasiune şi putere dar şi despre durere şi exces, în timp ce incaşii aveau alte treburi mult mai importante de rezolvat prin sacrificiul tinerelor fete, mă opresc aici pentru a nu rata trezirea de la trei dimineaţa (deşi mîine este La Fête de la Musique în oraşul alb şi lumea va dansa şi chefui pe străzile pline de sunete şi zîmbete). Mă opresc? Noapte bună. Gata.