Dar să revin la subiect. Trebuia să povestesc despre canionul de două ori mai adînc decît Grand Canyon din Statele Unite, dar timpul pare să nu mai aibă răbdare cu mine, aşa că nu voi detalia în acel amănunt care m-a captivat în Rezervaţia Manu, deşi Canionul în sine este cel mai spectaculos loc din lume în care am călcat vreodată. Mintea îmi era însă în altă parte. Poate într-un deşert fără sentimente, ca într-o Vale a Plîngerii. Dar nu asta era ideea, nu?
Aşa că ne-am trezit la trei dimineaţa, într-o zi de vineri, după ce am rezolvat cu un ghid (ştiu că lumea m-a sfătuit să facem independent trekkin, dar am optat pentru un ghid şi datorită faptului că am ales o tură mai puţin umblată). Doar că trei dimineaţa e o oră imposibilă de plecat în tură, chiar şi pentru portarul hostalului în care stăm. În consecinţă, am băgat puţin frig şi emoţii că poate nu putem ieşi din cuşcă şi că va trebui să anulăm toată aventura. Şi nu eram singuri. O britanică şi o americancă erau în aceeaşi oală. Pînă la urmă ne punem să sunăm şi apar portarul plus ghidă (nu a noastră). Urcăm în autobuz cu rucsacul de patru zile de trekking lejer cum am crezut iniţial şi ne îmbarcăm în ultimele locuri din spate din cauza cărora avem parte de un drum cu hopuri şi somn cu gropi. Dar nu-i bai. Reuşesc să adorm pînă la şapte cînd mă trezeşte ghidul Marciano pentru că avem de văzut condori.
El Condor magnifico
Ei bine, după ce în toate turele vedeam mostre imaginare de condori în orice vulturaş, acum eram puşi în faţa originalului: el Condor, the New World vultur. Ies cu ochii buimăciţi. În faţă mi se dezvăluie Cruz del Condor sau Crucea Condorului. În sus: păsări uriaşe planînd în voia curenţilor, în jos: un hău cît pîntecul balanei lui Iona. Cu înfăţişare de monştri ai aerului, condorii par ceva picat sau planat dintr-o poveste SF. Mă simt ca pe altă planetă şi nimic nu mă poate scoate din senzaţia că viaţa e în altă parte. De fapt, tot ce trăiesc de ceva vreme încoace pare rupt din altă dimensiune. Şi ca în toate filmele SF, nu toate fazele sînt euforice. Dar poate că asta e de fapt turul ăsta: călătorie înspre centrul Pămîntului şi al minţii. Revenind din alte sfere la condori, păsările astea se pare că se hrănesc numai cu cadavre de animale iar acum cîţiva ani aproape că au dispărut din cauza cenuşei vulcanice (să nu uităm că această zonă este păzită de vulcani încă activi cum este vulcanul Misti, de exemplu). Dar acum păreau să fie bine merci: planau fără grijă pe lîngă hoardele de turişti care împînzeau zona la primele ore ale dimineţii. Eram aproape în concurenţă. Aici auzim şi pentru prima oară româneşte dar nu ne băgăm în seamă. Timpul de fixare al condorilor şi de încercare de a-i prinde în poză s-a scurs.
Tura printre cactuşi frizzbee
O pornim înspre orăşelul Cabanaconde de unde şi începem prima zi de tură înspre adîncurile canionului Colca ( denumirea de "colca" vine de pe vremea incaşilor şi înseamnă loc de depozitare al "de-ale gurii"). Sîntem deci într-un fel de frigider deşi temperaturile nu aduc a briză, în timp ce soarele arde epiderme la greu. Buzele se transformă într-o placă dată cu şmirghelul iar cărarea de pe cap îmi dă primele semne de ardere şi de insolaţie. Ne oprim la o brînză cu roşii cumpărată din Cabanaconde deasupra hăului şi totul pare să revină la un fel de normal. Brînza pare telemea şi pîinea pare caldă. Îmi revin puţin şi uit că nu eram pregătită pentru o coborîre de 1.000 de metri fără genunchere. Dar beţele telescopice tot beţe rămîn şi îmi sînt fidele. Călcînd printr-un peisaj de wild, wild West, cu cactuşi de toate felurile care funcţionează ca frizzbee şi formaţiuni geologice care sfidează legile fizicii. Văd ziduri de escaladat peste tot, verticalităţi imposibile, stînci în formă de aligatori şi sate suspendate deasupra golului. Coborîtul mă solicită puţin şi încep să simt foame. Ajungem deci şi la podul care anunţă civilizaţie. Ghidul e relaxat. Ne povesteşte de bunica lui şaman, de ritualuri şi ceremoniile iniţiatice cu băuturi San Pedro, de obiceiurile locului de unde provine, de familia lui cu 13 fraţi şi surori, despre copii lui şi planificarea viitorului. Trecem podul şi ajungem în primul sat: San Juan de Chucchu. Mă abţin de la a mai întreba ce semnifică numele pentru că de prea multe ori mi s-a răspuns: "just a name, just a name...". După clasicul orez cu cartofi prăjiţi mă pocneşte o moleşeală soră cu somnul de veci. Mă joc puţin cu căţeii casei verişorului ghidului şi mă mobilizez cu greu pentru încă trei ore de urcat. Marciano pare să cunoască pe toată lumea în zonă. Nici o suflare nu-i scapă. Şi deşi este ghid de mai bine de 11 ani, tura cu noi de patru zile este a cincea din toată cariera sa. Mă întreb puţin dacă am idee în ce m-am băgat. Soarele începe să apună, plantele otrăvitoare încep să se calmeze şi huruitul rîului Colca începe să devină din ce în ce mai proeminent. Pe seară ajungem şi la primul hospedaje din sătucul Malata. Acolo, în creierii canionului dau de o harpă. Dezacordată ea, dar tot harpă se numea. Sunetele ei erau sunetele iadului, dar ce mai conta. Totul mă face să dorm dusă pînă dimineaţa la cinci cînd trebuie să o luăm din nou la drum. Deşi cămăruţa în care îmi trăiesc somnul cel mai adînc din ultima vreme seamănă mai mult a şură decît a încăpere, cad într-o transă cu stele şi stînci.
Silencio
Dimineaţa mă bulversează puţin. Aş vrea să mai rămîn în liniştea canionului. Aş vrea să pot opri timpul şi să las trecutul să se dizolve în acidul găurilor negre din mintea care refuză să accepte lipsa de perfecţiune. Mereu în locuri din astea îmi revine speranţa într-o lume utopică. Dar îmi trece repede. Mai repede decît frugalul mic dejun, cu pîine şi gem, cafea instant şi o vizită la muzeul improvizat în casa gazdei. Ce m-a surprins a fost că, vrînd să fac o glumă, i-am sugerat gazdei să ne fie ghid în muzeu şi să se înveşmînteze cu hainele tradiţionale. Doar că gluma mea a fost luată în serios, şi iat-o pe doamna noastră de Colca Canyon purtîndu-şi rochia de duminică în inima Anzilor.
După demonstraţia de vida ancestral, o porim înspre Fure şi cascada Huaruro care promitea una dintre cele mai superbe viziuni din canion. Aşa că din nou cactuşi şi privelişti de oaze cu piscine, izvoare termale şi paradisuri suspendate. Doar că pentru mine ceva nu funcţiona. Avusesem un vis intens în noaptea dinaintea plecării şi îmi dădea tîrcoale la fiecare pas. Sau era doar insolaţia. Cert e că după patru ore ajungem şi în Fure, eu, cel puţin, moartă de foame. Pentru că dacă în tura în junglă am simţit că mănînc inutil, aici chiar am trăit lipsa caloriei. Ca să nu mai spun că în ultima zi a venit şi climaxul, cu bufetul suedez pentru care nu ne-am ţinut bani din neglijenţa mea de hipiot plecat la excursie. Dar măcar m-am învăţat minte. Nu mai plec fără un biscuite la mine nici pînă la colţ de stradă, mai ales că şi gastrita asta de care sufăr de cînd mă ştiu începe să aibă toane de domniţă. Aşa că trebuie că o slujesc pe ea. Dar la fel cum se spune că nu ne scăldăm niciodată în aceleaşi ape, nici eu nu m-am lăsat atît de dusă de această mică problemă care, culmea, în Ausangate, la fig şi cort, nu mi-a pricinuit atîtea frămîntări gastrice.
Cascada
Şi apropo de scăldat, deşi îmi luasem la mine costumul de baie pentru a încerca apa de cascadă, nu a fost chip nici să intru cu picioarele. Apa rece ca gheaţa şi puterea jetului m-au făcut să mă bucur mai puţin decît m-am aşteptat de cascada Fure, una dintre cele mai frumoase din Peru. Băieţii erau în schimb în elementul lor: la pescuit de păstrăvi în apele cascadei. Dar pentru că pescuitul nu prezintă nici un fel de interes pentru mintea mea, am vrut să mă retrag în liniştea serii. Nu înainte ca Marcian să mă roage să leg cei trei păstrăvi între ei, introducînd firul prin branhii. Şi pentru că eram la prima experienţă de acest gen, mă aşteptam să simt ceva. Dar nimic. Atunci mi-am dat seama că omul poate fi capabil de orice. După experienţa asta aş putea să mă fac măcelar.
Seara mă prinde pe creste şi fumul din Fure cel suspendat se vede ca într-un film cu triburi şamanice. Lună şi stele, un mate de lemongrass, păstrăvi la tigaie şi somnul cel tămăduitor în aceeaşi încăpere de şură primitoare.
Oaza
A treia zi însă aveam să ajungem la oaza Sangalle pe care o pîndeam vizibil de sus, mai ales că contrasta puternic cu restul peisajului arid. Palmieri şi bazine cu apă cristalină, bungalowuri şi verde. Oaza Sangalle arăta ca un paradis clişeistic în miniatură. Bag o baie pentru răcorit creierii, un volei pentru întorc încheietura care îmi face urcarea din ultima un chin, plus o conversaţie pe malul rîului cu o malaeziancă, o subţirică din Hong-Kong şi un canadian de Quebec. Seara la lumina lumînării îşi dezvăluie splendorile de oază în cel mai adînc canion din lume, doar că iar trezire la cinci şi urcare de patru ore pînă înapoi la Cabanaconde. Micul dejun tot la lumînare, stomacul la fel de nesatisfăcut şi urmează urcarea. Cu o încheietură umflată şi cu mintea goală îmi încep ascensiunea fără chef. Mă solicită dar nu mă fascinează. Simt că las în urmă liniştea dinaintea furtunii. Şi cam asta s-a şi întîmplat. Pentru că după băile termale La Calera (merită deşi zece soles mi s-a părut exagerat de turistic), intru într-o depresie calorică şi existenţială. Încep să urăsc starea asta de turist prin Peru. Îmi trece însă în Arequipa, după o pizza, una copa de vino blanco şi un somn cu muşchi transpiraţi.
Şi cam atît pentru ora asta tîrzie de noapte cu lună plină. Ştiu că tonul meu de acum nu este cel mai entuziast, dar poate fi şi influenţa Nopţii de Sînziene (sic!). Totuşi, ce se poate vedea în acest canion cred că este unic în lume, ca să nu mai pun la socoteală apusul cu vulcanul Misti urmărindu-ne în noapte. Urmărindu-mă...
