Cum am înţeles totul în cincisprezece minute

Bucureşti, 23 decembrie. Trafic groaznic. Ce-i în Bucureşti pe 23 decembrie e cumplit. Brazi, mezeluri, provizii, sacoşe, scandal. Claxoane, trolee care abia se tîrîie în urma convoiului interminabil de maşini, oameni care se calcă-n picioare şi tot tacîmul.

În mijlocul acestui haos organizat, eu - într-o garsonieră. Pe punctul de a pleca la gară. Termin de făcut bagajul şi încep să sun, foarte calmă, după taxiuri. Îmi luasem cu o zi înainte biletul de la agenţia CFR, urma să fiu aşteptată în gară la Sighişoara şi transportată la Tîrgu Mureş, totul era ok. E ora 12 fără un sfert, am tren la 12 jumate. Aşa că nu pare să fie vreo problemă. Sun. Şi sun. Şi sun. Şi suuun... Nici un taxi liber. Ma gîndesc - ies in staţie la Piaţa Moghioroş (oh, tarabe pitoreşti şi ceasuri cu coca cola strălucind în soare!). Acolo precis găsesc taxi. Aşa că ies. Ajung pe la 12 în staţie. Mai e timp. Fac semne. Nimic. Încep să sun din nou. Nimic. Se face 12 şi 10. Eu deja livram fără jenă următorul text la telefon: "Doamnă, e ora 12 şi 10. Am un tren de prins la 12 jumate. Sînt la Piaţa Moghioroş. Vreau un taxi ACUM." Unele-mi mai închideau telefonul în nas. Dar cea mai tare a fost o doamnă sau domnişoară care chiar şi-a imaginat iniţial că la ora aia eu pot aştepta 10 minute un taxi. I-am repetat, foarte răspicat, ca e 12 şi 12 minute deja şi mie la şi jumate-mi pleacă trenul. A urmat o tiradă mortală. Tipa se dezmeticise, brusc: "Domnişoară, cum îmi spuneţi mie să vă trimit maşină la 12 şi 12 şi aveţi tren la şi jumate? Da' nu vă e un pic ruşine? Dumneavoastră nu ştiţi cum se circulă în Bucureşti de sărbători?" Şi-mi închide şi ea telefonul în nas. Era destul de clar. Rămăsesem complet neajutorată în staţie, eram în blocaj psihic de două minute, cînd, fix în faţa mea, opreşte un taxi. Liber. M-am aruncat în el şi i-am servit şoferului textul: blah blah vă rog vă implor la şi treizeci de minute tren intercity musai de prins.

Parcă dintre noi doi nu eu eram ardeleanca, ci el. S-a întors spre mine cu o mină glacială şi mi-a zis ceva de genul: "Dumneavoastră chiar credeţi că în 15 minute eu pot ajunge la Gara de Nord de-aici? La ora asta? Pe traficul ăsta? AZI?! Hm. Dacă dumneavoastră credeţi, putem să încercăm." Şi, mai indiferent decît ar fi putut preconiza vreun poet în vreo glossă că un om ar putea vreodată fi, a pornit maşina şi a început să ruleze pe banda întîi, în urma troleului. Încet. F-o-a-r-t-e încet. Eu eram numai baloane, spume, bule de aer, aveam "pulsul grăbit, ficatul mărit", rîsul scrîşnit. În plus, eram convinsă că o face intenţionat. Pe la jumătatea drumului am încercat, timidă: "Ştiţi, mă gîndeam că poate în meseria dumneavoastră scurtăturile nu-s ceva neobişnuit. Nu ştiţi cumva vreuna?" Omul meu, imuabil, a virat-o cu aceeaşi relaxare la stînga şi taxiul s-a pierdut printre blocuri. După aia am prins vreo cinci semafoare. Tipul n-avea nici o treabă, nu se stresa, dăduse radioul mai tare, nici măcar nu mima că l-ar interesa dacă prind trenul ăla sau nu. Eu ba îngheţam, ba transpiram, cu ochii pe ceasul de bord. Interstallar Overdrive. ("De ce se panichează idioata asta?" - zicea o voce din capul meu. "Din principiu." - îi răspundeau alte zece.) Aş putea-o lungi la nesfîrşit, fiindcă dorinţa mea de a prinde acel tren era ca fluxul eternei reîntoarceri. Dorinţa de-a ajunge la timp devenise de-a dreptul bioritmul meu, era deja ceva supratemporal.

La şi 29 fix am coborît în faţa Gării de Nord. I-am lăsat şoferului banii, el mi-a mulţumit încet, aproape şoptit, la fel de calm. Eu, tîrînd după mine un rucsac şi alte sute de kilograme de bagaje, m-am repezit în gară şi i-am vîrît persoanei de la poartă biletul sub nas. Cînd am văzut că mai şi vrea să se uite la el, că îndrăzneşte chiar să mi-l ia şi să-l analizeze, m-am înfuriat cumplit, urlînd în sinea mea: "Doamnă, sînteţi complet tzaka, eu pierd trenul!" În realitate n-am făcut decît să i-l smulg pur şi simplu din mînă şi s-o iau la picior. M-a lăsat în pace, eu ascultam deja o alta doamnă care ţipa în difuzoare că intersitiul aurel vlaicu cincisuteetcetc. pleacă de la linia... şi fix atunci o maşină din aia care transportă bagaje mi-a claxonat în ureche. N-am auzit de la ce linie pleca trenul. La dracu mi-am zis la dracu dar nu mă las. M-am repezit la primul tren pe care l-am văzut, m-am uitat bine din fugă la fundul sexy al ultimului vagon şi cele zece voci din capul meu l-au etichetat imediat: "N-ai cum să fii tu." Aşa că m-am repezit la linia următoare, am urcat în trenul care era garat acolo, şi cînd am pus piciorul pe scară, obiectul s-a şi urnit din loc. Am intrat cu totul şi l-am întrebat pe primul care stătea pe coridor (era un moş): "Nu vă supăraţi, ce număr are trenul ăsta?" Moşul a holbat la mine nişte ochi din ăia cum numai moşii pot avea, aşa că am reformulat: "E... cumva... trenul de Arad?"

S-a luminat tot coridorul şi toţi presărau petale de flori pe podea şi s-a auzit vocea lui Dumnezeu care-a zis calm, aproape şoptit: Da.