Mátyás şi trandafirul

Eu - într-o rochie neagră şi Mátyás - la costum. Venim de la o nuntă. El - după mai multe pahare de whisky, eu - după mai multe pahare de vin. Sîntem pe stradă, la trecerea de pietoni de la Poli II. El perorează. Eu tac. Strada - pustie. Nici un om. Nici o maşină. La un moment dat, Mátyás observă trandafirii plantaţi lîngă trotuar. Sînt frumoşi, galbeni, ne amintim de versurile lui Roger Waters "My yellow rose / In her blood-stained clothes".
El se apleacă, brusc. Eu ţip: "Nu rupe, nu rupe!"
Prea tîrziu. A rupt un trandafir şi mi-l oferă, galant. Verde de furie, îl accept, bălmăjind ceva despre faptul că nu era cazul.

*

Şi, ca un făcut, pe strada pustie trece o maşină. Şoferul se uită la noi: încremeniţi în poziţie de luptă, eu cu trandafirul în mînă, Mátyás cu ochii la trandafir. Maşina frînează, dintr-o dată, apoi dă în spate. Desluşesc pe portieră nişte litere albastre: "P-O-L-I-Ţ-I-A C-O-M-U-N-I-T-A-R-Ă".
Încremenim amîndoi şi mai tare.
Şoferul dă jos geamul. Se uită la noi cu atenţie sporită. Nimeni nu zice nimic. La un moment dat, eu, ridicolă şi neajutorată: "Vă rugăm să ne scuzaţi..."
La care şoferul, şmecher, de colo, către Mátyás: "Domnu', trandafiru' ăla costă în jur de trei milioane. Aveţi grijă altă dată." Şi porneşte în trombă.
Ne relaxăm - mai mult Mátyás. Eu continuu să bombăn că uite ce era să păţim din cauza ta, păi e frumos să faci aşa ceva? Să rupi flori de pe marginea trotuarului? Şi-aşa mai departe, şi-aşa mai departe...
El se lasă pradă perdafului meu, dar la un moment dat cedează nervos şi zice: "Da, Anda, ai dreptate, dar ţi-a mai oferit cineva vreodată un trandafir de trei milioane?"
Adevărul e că niciodată.