Cum finanţăm arta

Peste tot în lume să produci artă este scump. Fie că e vorba de muzică clasică, operă, teatru sau instalaţii video. Şi nu ai niciodată garanţia succesului. Şi oricum e greu să defineşti succesul în artă. Şi e riscant. Şi uneori societatea crede că e inutil. Ne aducem aminte cât de mult ne-a lipsit un spectacol de teatru după ce am cumpărat un bilet şi ne-am făcut timp pentru a vedea unul. Şi nu ştii niciodată care e măsura succesului. Pentru că, spre deosebire de activităţile comerciale, unde profitul este criteriul clar de succes, arta nu are un astfel de indicator.

Să produci artă cere timp, resurse, deschidere şi mai ales bani. Timpul, dedicaţia, deschiderea sunt universal valabile. Talentul există sau nu. Creativitatea la fel. Dar societăţi diferite au ales modalităţi diferite de a încuraja şi susţine financiar arta.

În cele ce urmează voi analiza trei modele de management cultural şi trei sisteme diferite de finanţare a producţiilor artistice: modelul american, modelul englez şi sistemul românesc de management cultural.

Modelul american - modelul liberal

Metropolitan Opera din New York este una dintre cele mai mari şi mai cunoscute opere din lume, cu o istorie de peste 125 de ani, ceea e de-a dreptul remarcabil pentru spaţiul cultural american. În anul 2007, MET avea, conform raportului anual publicat pe pagina lor de internet, un buget de cheltuieli de 252 milioane de dolari, pentru un număr de 223 de reprezentaţii. Asta înseamnă, făcând un calcul simplu, că prezentarea unui singur spectacol de operă costă Metropolitanul peste un milion de dolari. La cele aproape 4.000 de locuri, cât are sala, şi chiar cu un factor de ocupare de 90%, tot nu ar putea susţine spectacolul din vânzarea biletelor. Şi atunci, din ce venituri se susţine Metroplitan Opera din New York? Ei bine, aşa cum arată un grafic din acelaşi raport anual, 44% din veniturile operei sunt obţinute din donaţii individuale acordate de către persoane private Metropolitanului. O importantă lege fiscală din Statele Unite spune că, dacă o persoană fizică donează până la 10% din veniturile sale anuale unei organizaţii non-profit, suma donată este scutită de taxe. Aşadar ceea ce donezi, nu ai avut niciodată. Dar va avea comunitatea. Americanul de rând are această opţiune de a se implica direct şi nemijlocit în viaţa comunităţii sale, susţinând cu o parte substanţială din veniturile sale domenii ce nu sunt subvenţionate de statul american (religia, arta, cercetarea, arta, educaţia). Şi de aici încolo, "the sky is the limit", după cum spune o zicală americană. Numai în 2009, de exemplu, Metropolitan a avut 10 donatori de câte 15 milioane de dolari fiecare. Da, 15 milioane de dolari. Ştiu de altfel, cazul unei familii din Orange County care a construit în comunitatea lor un centru cultural ce a costat nici mai mult nici mai puţin de 100 milioane de dolari. Şi cazul Teatrului Guthrie din Minneapolis, unde Liviu Ciulei a fost timp de cinci ani director artistic, a cărui nouă clădire a fost construită în proporţie de preste 60% din donaţie publică. Şi exemplele pot continua. Cu alte cuvinte, unii dintre americani, bogaţi sau mai puţin bogaţi susţin arta şi accesul comunităţii lor la ea. Iar statul se implică, în cel mai bun caz, ca acela al Metropolitanului, doar în proporţie de 8%.

Modelul britanic - parteneriatul public-privat

Teatrul Naţional din Londra a luat fiinţă ca trupă de teatru în anii '60, dar şi-a dobândit propria clădire în anul 1976. Este interesant că din punct de vedere istoric este o instituţie mult mai tânără decât Metropolitan Opera din New York. De la bun început a fost înfiinţat cu scopul de a servi unui interes naţional şi, prin urmare, a beneficiat de sprijin financiar din partea guvernului britanic. Cu toate acestea, deşi este una dintre instituţiile de cultură care primeşte un ajutor financiar substanţial de la bugetul public, The National are în stagiunea 2008-2009, conform raportului anual publicat pe pagina instituţiei, doar 37% din venituri din subvenţia de la buget, 36% venituri din vânzări de bilete, 17% venituri din alte activităţi şi 10% din fundraising. Începem să ne apropiem de modelul european de management cultural în care bugetul public joacă un rol destul de mare în susţinerea producţiilor culturale. Dar în acelaşi timp e şi un rol echilibrat, atâta timp cât aproape acelaşi procent din venituri e obţinut din vânzarea biletelor şi chiar mai mult de jumătate prin eforturi proprii.

Sistemul românesc de management cultural - 90% subvenţia de la stat

Înainte de a vorbi de sistemul de management românesc, aş vrea să vă povestesc o întâmplare. Participam împreună cu 13 manageri culturali din ţări şi chiar continente diferite la o masă rotundă la Centrul Kennedy, acum Institutul DeVos de la Centrul Kennedy datorită unei donaţii de 25 de milioane din partea familiei DeVos, pe tema modelelor de management cultural. Trebuie să vă spun că România, Venezuela şi Columbia sunt printre ţările în care cultura şi arta sunt susţinute de către stat în proporţie de 98%. Cu alte cuvinte, veniturile la teatre, de exemplu, sunt în proporţie de 90% din subvenţia acordată de stat. Fiind o masă rotundă, au urmat întrebările din public, un public destul de numeros, cam 200 de persoane. Prima întrebare a venit din partea unei studente care i-a întrebat pe cei din ţările în care arta este susţinută în proporţie de aproape 100% de către stat în ce măsură statul - unic finanţator intervine în deciziile artistice şi impune direcţia artistică. O întrebare interesantă, nu credeţi?

În România, majoritatea instituţiilor de cultură se susţin aproape în proporţie de peste 90% din subvenţia de la bugetul statului. Restul de 10%, în cazurile fericite, este obţinut din vânzarea de bilete şi din alte activităţi comerciale (închirieri de săli, vânzări de caiete program etc). Nu spun că e rău, mai ales că preţul unui bilet subvenţionat la teatru este aproape echivalentul unui bilet la cinema şi asigură accesibilitatea tuturor categoriilor sociale la actul cultural. Spun doar că în lipsa altor modalităţi de finanţare (donaţii, sponsorizări, granturi), monopolul finanţării poate crea vulnerabilităţi importante în sistemul artistic însuşi în perioade de criză şi nu numai. Atunci când bugetul statului este în colaps, primul domeniu la care se renunţă este cultura. Având o unică sursă de finanţare, instituţiile de cultură devin vulnerabile. Mai mult decât atât, în ultimul timp, chiar şi proiectele independente şi încercările de auto-finanţare a unor proiecte ne-instituţionalizate au bătut la aceeaşi uşă, a bugetului de stat. În lipsa unei legi a sponsorizării care să funcţioneze cu adevărat şi benefic din punct de vedere financiar pentru ambele părţi, a unei susţineri care să fie cu adevărat importantă din partea persoanelor fizice prin donaţii din venituri şi nu doar 2% din impozitul cuvenit statului, a unei încurajări de implicare a fiecărui individ în viaţa culturală şi socială a comunităţii din care face parte, toate producţiile artistice depind de un monopol de finanţare care devine din ce în ce mai periculos şi care, ne dăm seama sau nu, a dictat în ultimii 20 de ani direcţia artistică a producţiilor culturale. Iar excepţiile nu fac decât să confirme regula. Ştiu, îmi veţi spune că există bugete naţionale şi bugete locale. Iar în unele comunităţi, consiliile locale chiar finanţează arta fără să o influenţeze. Dar atâta timp cât vor exista cazuri ca cel de la Brăila, unde un spectacol a fost scos din repertoriu prin voinţa finanţatorului unic, răspunsul la întrebarea studentei americane devine un subiect delicat.

Arta nu poate fi privită ca o afacere din care să scoţi profit. Niciunde în lume, instituţiile de cultură nu-şi acoperă cheltuielile din veniturile obţinute din vânzarea biletelor. Preţul pe care fiecare dintre noi îl plăteşte ca să ia parte la un spectacol susţinut de oamenii vii pe scenă, reprezintă, în cel mai bun caz, 35% din valoarea materială a actului artistic la care luăm parte. Restul este susţinut din filantropie în unele cazuri, din dorinţa de asociere cu un produs cultural de prestigiu, în altele sau din credinţa unor guverne că arta ne poate îmbunătăţi viaţa (ceea ce e adevărat). Ca spectatori poate nu e bine să ştim sau să ne aducem întotdeauna aminte de lucrul acesta. Ca manageri culturali nu trebuie să uităm asta niciodată. Pentru că cine finanţează, ne poate influenţa, iar când sursele de finanţare sunt variate şi misiunea organizaţiei foarte clară, riscul de a fi influenţaţi scade.