Azi împlinesc opt zile de Rio. Rio de Janeiro. Acum zece zile eram încă în acea cafenea boliviană, aştepînd cu cele douăzeci de kilograme din rucsac să se facă seară, să se facă ziuă, să treacă minut după minut. Fiecare tentaţie de a cădea pradă somnului care mă devora după drumul interminabil cu busul din La Paz, mă speria teribil. Lumile mi se învălmăşeau în simţuri şi întregul organism îmi era dat peste cap. Memoria mă readuce înapoi la ora 9 seara din acea zi memorabilă, cînd m-am hotărît într-un final că ar fi decent să părăsesc cafeneaua după 7 ore şi să mă îndrept către aeroportul în care mai aveam de digerat alt timp înainte de a prinde zborul către Brazilia. În aeroport termin Orbirea lui Saramago şi o las subtil pe o tejghea din sala de aşteptare. Cu "Acum era rîndul meu să orbesc", ultima frază din carte, mă retrag înspre check-in. De la cofeină mă luase puţin ameţeala şi mă chinuiam să rămîn în roman, să lupt cu corpul care părea să nu mai asculte de comenzi. Mă cuprinsese un fel de panică legată de timp. Îmi era teamă că voi pierde avionul înspre "oraşul promis". Nu îmi imaginam ceva mai chinuitor pentru simţuri decît să rămîn blocată în Santa Cruz. De aceea, fiecare tentativă a somnului de a mă prinde mi se părea catastrofică. Dar vine şi ora patru dimineaţa şi mă trezesc în avion, lîngă o iraniancă cu dureri de spate. După ce trecusem prin toate filtrele posibile, eram epuizată. Nu îmi doream decît să decolăm odată. Ascultasem de zeci de ori aceleaşi piese din mp3player aşa că nu mai aveam cu ce să-mi omor timpul. Mă uit deci la vecina mea de zbor. Iranianca îmi zîmbeşte chinuit. E clar că suferă din cauza durerii de spate. O întreb dacă o pot ajuta şi îmi spune că la cît drum are de parcurs, nimic nu o poate ajuta decît timpul. Avea legături după cum urmează: Santa Cruz-Capo Grande-Sao Paolo-Dubai-Teheran. Şi ce o mîna în această excursie chinuitoare? Faptul că logodnicul ei era bolivian. În consecinţă, i-am urmat mult succes, gîndindu-mă că aş renunţa la marea iubire de la capătul celălalt al lumii în favoarea unui spate fără dureri. Bolivia mă abrutizase. Nu mai credeam în romantisme aviatice.
Linda Brazilia
După somnul vecin cu amnezia în care picasem m-am trezit în Sao Paolo. Aterizasem în sfîrşit în Brazilia. Eram calmă şi focusată. Ştiam că trebuia să fiu foarte pe fază. Toată lumea mă avertizase legat de cît e de periculos Sao Paolo-ul. Dar la cît eram de obosită, tot ce îmi stătea în cap era o altă ceaşcă de cafea. Aşa că m-am îndreptat înspre staţia de autobus trecînd peste clădirile gri de Sao Paolo. Îmi era tot mai clar că cel mai probabil nu mă voi mai întoarce prea curînd acolo. Tînjeam după un oraş frumos. Tînjeam după Rio, "citade maravilhosa". Părea să am noroc cu conexiunile. Următorul bus era în jumătate de oră, aşa că mă tîram cu toate bagajele prin autogară degajat, ca şi cum aveam tot timpul din lume la dispoziţie. Totuşi, printre primele impresii îmi amintesc că: portugheza nu e atît de asemănătoare cu spaniola şi totul e mai scump decît în Bolivia. Era clar că voi sălta peste restaurantele braziliene pentru că trebuia să economisesc pentru chefurile zilnice din Rio. Pentru că totul pare să aibă un preţ pe lumea asta.
Drumul pînă la Rio de Janeiro a fost un nor. După primele minute de autobus, în care localnicii păreau primitori în a mă ajuta să-mi găsesc locul în lumea lor, am adormit pînă la destinaţie. Doamna respectabilă de lîngă mine mă invidiase. Somnul mă salvase de la un drum plictisitor de şase ore jumate. Seara se lăsase. Speram ca în autogară să mă aştepte Feliphe, un vechi prieten de bază. Şi din fericire aşa fusese. El îmi lansase invitaţia de a fi oaspetele lui în Rio, în apartamentul lui şi a celor două colege, cu terasă şi vedere la Muntele de vată de zahăr sau Pão de Açúcar. Eu am acceptat ca pe un dar de preţ. India ne legase, la fel ca pe ceilalţi zece colegi din celebrul apartament Lucky 7. În Feliphe aveam mare încredere şi cumva ştiam că îndrumarea lui într-un oraş imens ca Rio era vitală. Zîmbetul lui larg de "carioca" (denumirea locuitorilor Rio-ului) şi vibraţia pozitivă, a cuiva care nu părea să fi lucrat 9 ore pe zi, mi-au dat instant energie. Urcînd dealul, priveliştea serii de deasupra oraşului se aşternea peste oboseala mea cronică. După multe luni de altitudine dădusem din nou de oxigen. Şi asta mă dăduse peste cap. Simţeam o somnolenţă acută. Părea că nu dormisem de luni de zile. Probabil că tot organismul se pregătea de o pauză. În căsuţa boemă, suspendată, cu terasă şi hamac, am dat de pace. Şi o cină pe măsura oboselii, împărţită împreună cu vecini, colegi de apartament, colegi ai colegilor, şi aşa ai departe. Doar că toată lumea vorbea pasional în portugheză. Şi pentru că înţelegeam mult mai puţin decît sperasem, asistam în linişte, legănîndu-mă în hamacul bătut de gîndurile mele de om care se simţea în sfîrşit în siguranţă.
Viaţa de squat în Rio
Din acest punct al călătoriei părea să înceapă o altă etapă. De aici au început alte ritmuri, alte idei, alte atitudini. Am început să mă simt din nou ca acum 5 ani, cînd Feliphe , eu şi alţi buni prieteni am trăit viaţa de "squat", înghesuiţi într-un apartament împînzit cu mucegai. Dar de atunci s-au petrecut multe. Totuşi timpul nu părea să fi avut nici un impact asupra minţilor noastre, deşi fiecare ne văzusem de drumurile proprii: Feliphe locuise şi lucrase în Londra mai bine de doi ani cu iubitul său, un arhitect polonez, eu mai fusesem încă o dată în India şi schimbasem două locuri de muncă. Totuşi, mai mulţi factori ne-au ajutat să nu pierdem niciodată legătura: două reuniuni în Berlin şi Barcelona, plus bătrînul Internet. Pentru că ce pare o normalitate acum şi părea o utopie în trecut este uşurinţa cu care putem conecta realităţi aparent incompatibile sau distante spaţial. Şi asta a contribuit la starea de "cînd au trecut cinci ani?".
După prima noapte dormită pe canapeaua din living, m-am trezit ca într-o altă dimensiune. Dormisem ca într-un cocon şi mă trezisem doar cînd pisica îşi găsise un culcuş în plapuma mea. Dar, în sfîrşit, transpiram fără să fac nimic. După atîta amar de vreme rece... Eram un om fericit. Dădusem de căldură şi de temperaturi tropicale. Priveliştea munţilor care ieşeau din ocean, combinaţia dintre blocurile corbusierene şi spaţiile verzi, avioanele care păreau să decoleze din valuri, podurile suspendate, oamenii care cîntau pe străzi, favelele (cartierele sărace şi periculoase ale Rio-ului) care se îmbinau cu cartierele de lux, travestiţii care se plimbau pe aceleaşi culoare cu oamenii grăbiţi înspre locul de muncă. Eram în oraşul contrastelor. Şi aveam să le trăiesc.
Sigur vs nesigur
Deşi eram singură într-un oraş renumit pentru problemele de nesiguranţă, nu m-am simţit nici o clipă în pericol. Am început să explorez oraşul pas cu pas. La propriu. Înainte de a cunoaşte oamenii şi de a penetra un spaţiu brazilian autentic, aveam să mă aventurez singură pe plajele din zona Flamengo, să iau metroul, să mănînc la bistro-urile împînzite de localnici. Rio-ul emana un aer select şi elegant, deşi incursiunile în favele şi la petrecerile date de şcolile de samba păreau din altă lume şi contrastau puternic cu vizitele la muzeele de artă sau concertele de muzică clasică din superbul Theatro Municipal.
La făcut surf pe canapele
Dar pentru că mi se urîse puţin să mă plimb prin Rio de una singură (aşa e cînd tu eşti singurul "backpacker" într-un grup de oameni care au treabă), am încercat să văd căror altor călători prin Rio mă pot alătura. Noroc cu CouchSurfing-ul , site-ul descoperit acum trei ani, prin intermediul căruia am găzduit şi am fost găzduită de oameni din toată lumea. Acolo am dat de nişte brazilieni şi francezi care mergeau la o şcoală de samba chiar în acea zi. Era o ocazie pe care nu o puteam pierde. Acolo am dansat alături de localnici şi am băut două Caipirinha, se pare, băutura cea mai reprezentativă Rio-ului. Pentru mine şi cea mai puternică. Doar că după cele două băuturi trebuia să mă întîlnesc cu Feliphe pentru un faimos concert de pian. Trecerea a fost aproape brutală. De la drumul cu trenul şi metro-ul, în care întîlneşti priviri şi oameni cu care poate nu ai dori să interacţionezi, la lume selectă şi săli de concerte pline. De la bîlci la bal. De la negri la albi, de la haine sclipitoare la costume sobre de orchestră. Şi seara abia începuse. După încă nişte băuturi în faimosul cartier Lapa în care ai cafenea lîngă cafenea şi bar lîngă bar şi unde toată lumea iese sîmbătă seara, aveam să intrăm la un concert al unui muzician reprezentativ pentru mişcarea culturală Tropicalia. Dar deşi era atmosferă, erau oameni alternativi, după două ore de concert am simţit că nu mă mai ţine, aşa că am hotărît să mă întorc într-un cuib. Somnul mă dobora. Aproape că nu mă înţelegeam. Dar şi faptul că mă chinuiam din răsputeri să pricep ceea ce se vorbea în jurul meu, fără multe şanse de reuşită, mă obosea. Alegeam retragerea. Pierdusem bătălia cu ritmul lor la chefuri. Aproape că-l admiram pe Feliphe care deşi lucra toată ziua, putea petrece pînă la patru dimineaţa ca apoi să fie ca nou la job-ul lui de "arhitect informaţional". În plus, Feliphe era mereu pus pe glume, stilate, cum îi stă bine oricărui gay respectabil. Pentru că am găsit în Feliphe coabitantul ideal: gîndeşte ca un bărbat, se poartă ca o femeie. Legat de mişcarea gay în Rio şi de travestiţi (nu că Feliphe ar fi unul dintre ei), se duc lupte grele pentru drepturile lesbienelor şi al homosexualilor. De asemenea, se pare că operaţiile de schimbare de sex sînt gratuite în Rio, după un tratament psihologic. De aceea am şi văzut aici travestiţi care arată mai bine decît celebrele supermodele braziliene care sînt ca arborii care ascund pădurea (braziliencele de rînd nu arată deloc ca nişte manechine).
Mişto sau "Muito legal"
Şi aşa au trecut zilele. Una după altă. Ca-n telenovelele paşnice. Fără mari modificări de situaţie, în acelaşi cadru. "Tudo bon", "muito legal", fără dramatisme, fără mari aşteptări. În spiritul localnic. Parcă eram din nou în studenţie (de fapt colegele lui Feliphe erau studente: una la dans contemporan şi alta la actorie). Deşi locuiam aproape de o favelă şi drumul pe deal era de multe ori pustiu, nu ţin minte să mă fi stresat. Totuşi, un lucru nu mă mulţumea: vremea. Începuse să fie tot mai rece şi să plouă. Mă gîndeam că aş fi băgat o baie în ocean. Am mers în Ipanema cu franţuzoaica întîlnită la şcoala de samba Portela. Am stat pe plajă ore în şir. Totuşi, nimeni nu se avînta în valuri. În afară de surferi. Am rămas deci pe plajă şi am început să vorbim şi noi ca între fete. În franceză. Cei de lîngă noi nu păreau să priceapă, aşa că ne-am continuat periplul conversaţional. La un moment dat cuplul de lîngă noi se ridică şi încep să converseze. Erau francezi. Primii turişti întîlniţi în ultima vreme (ceilalţi "gringos" lucrau în Rio). Plăcut sentiment, după luni de zile de "turism".
A de la Anarhie în Rio
În ultima zi din săptămîna solitară în Rio (mai mult sau mai puţin), am ajuns din întîmplare într-un squat adevărat. De anarhişti. Din tot Rio-ul, asta e ce m-a impresionat cel mai tare. Mergeam la un seminar de "defensa feminină" şi cred că fiind cu fetele şi "jucîndu-ne" cu chestii serioase, am început să mă simt tot mai în largul meu. Comunicam aproape telepatic. Vorbeam, cum se spune aici "portoñol", o combinaţie între spaniolă şi portugheză. Împărţeam aceleaşi idei. Păream cele mai puternice femei din lume, într-un spaţiu care pentru ochiul din afară ar fi părut "o dăpărănătură" artistică. Şi cam aşa se arată punctul culminant de pînă acum, cu "posesia este un furt!". Cu A de la Anarhie. Şi cam aşa, Rio continuă pentru încă o săptămînă. În cu totul alte lumi: Ipanema şi Copacabana, două manifestări ale superficialităţii şi ale consumerismului. Dar trebuia să mă conving şi de asta la un moment dat. Pentru că "you don't know what you're running to in an exploration"...