La Bomba de Buenos Aires

Plouă de rupe în oraşul după care tînjesc de cînd am păşit pe pămînt sud american. Plouă şi nici urmă de tango. Odată cu oraşul am devenit şi eu un burete îmbibat cu explozibil. Simt că dacă nu ajung la un spectacol de tango şi milonga am să erup dramatic. Şi pe lîngă asta mai e şi ploaia asta care cu siguranţă îmi taie din pofta de a colinda la infinit pe străzile unui oraş pe care am început să-l ador dinainte de a călca pe teritoriu argentinian. Pentru că Buenos Aires e primul loc în care ajung cu preconcepţii bine pregătite de acasă şi în care mă las surprinsă plăcut. Atît de plăcut încît mi-a trecut prin cap că aş putea trăi aici pentru o perioadă. Cu alte cuvinte, Buenos Aires e capitala în care am respirat pentru prima oară după luni bune de zile un aer familiar. Mă simţeam ca "acasă", într-o primăvară eternă. Şi ca şi voi în acest moment, îmi venea mai mereu să casc. Nu din plictiseală ci din detensionare. Mă simţeam din nou sigură pe mine şi "în siguranţă". Iată doi termeni care aproape îmi dispăruseră din vocabular în ultimele luni. Eram într-un oraş care mustea a cultură şi, în plus, aveam toate instrumentele necesare explorării. Mă simţeam ca un arc. Şi pentru că am cu siguranţă stilul de "I want it all", nici nu mi-am aruncat bine rucsacul într-un colţ, că am şi început să caut frenetic o direcţie în care să mă îndrept pentru a vedea cu ochii mei acest lăcaş european în plin continent sud american.

Percuţie şi Borges

Buenos Aires, cu ai săi "porteños" aveau să mi se lipească de minte prin tot ce îi înconjura, prin tot ce trăiseră, prin istoria lor dramatică, prin literatura lor sofisticată, prin ideea de tango şi pasiune, dictatură militară şi criză financiară, "dulce de leche", perioada Peron, timpul Borges şi neo-tangoul lui Piazzolla. Da, această viziunea poetică asupra Buenos Aires-ului se potriveşte la fix cu ceea ce am văzut pînă acum dintr-un oraş imens, deci aproape nimic. Pentru că o săptămînă în capitala argentiniană este ca un ac de timp în carul cu fîn al universului. De aceea, în prima zi am simţit disperarea legată de intrarea zilelor în sac şi obligativitatea de a părăsi "continentul soarelui" în două săptămîni. Nici nu ajunsesem bine şi mă năpădeau deja regretele. Tipic: de ce nu am venit mei repede, de ce plecăm, de ce timpul argentinian e atît de scurt?

Prima zi de Buenos Aires: duminică şi soare, pieţe pline de oameni frumoşi, eleganţi, cîntăreţi pe străzi, saltimbanci, haine demenţiale, magazine stilate, restaurante rafinate, parcuri îngrijite, grădini japoneze, expoziţii de Ikebana, cafenele artistice wi-fi, teatre, muzee, clădiri cu semnături ale arhitecţilor, biblioteci, librării la tot pasul. Şi încă nu văzusem nimic. Stăteam în cartierul Palermo, pe strada Palestina, colţ cu Uruguay şi Costa Rica, la vreo zece "quadros" de Calle French. Un amalgam de culturi şi naţii. Acesta este Buenos Aires: o Europă în miniatură, un oraş de imigranţi, o sinteză de lumi. Casa în care stăm e casa unei familii de arhitecţi. Azi am întîlnit-o şi pe proprietară: o femeie frumoasă şi stilată, fină şi cultivată, cu doi copii şi un prieten pe măsură. Tocmai veniseră din Republica Dominicană. Casa e plină de poze vechi, picturi, sculpturi, cărţi, ceramică. În salon e mereu muzică clasică şi radio-ul bagă tango la greu. Mi-ar fi greu să nu-mi placă această faţetă a unui oraş care mă atrage pur şi simplu. Concret, în prima zi am dat buzna cu tupeu într-un teatru situat în mod paradoxal lîngă Grădina Zoologică, deşi spaniola mea acum confuză din cauza portughezei, lăsa de dorit pentru un potenţial spectator de teatru argentinian. Totuşi, pe lista de chestii inspirate în America de Sud, aş putea pune şi această iniţiativă. M-am simţit extraordinar: actori jos pălăria, jucînd o piesă la care am rîs cu lacrimi deşi multe momente le-am pierdut cu ciudă pe vecina argentiniană care aproape sălta pe scaunul de lîngă mine. Dar da, m-am simţit "de-a casei", într-un teatru avangardist, cu spectatori snobi. Legat de acest snobism al locuitorilor Buneos Aires-ului sau "porteños", pot spune că mă încîntă. Oamenii ăştia sînt mîndri cu statutul lor de argentinieni, deşi şi ei au trecut prin perioade aspre de umilinţă economică şi politică. Asta îmi dă puţin de gîndit legat de statutul de român. Pentru că mi-am făcut o obişnuinţă din a vorbi despre România mai mult decît sînt întrebată, poate şi din dorinţa de a retuşa puţin imaginea noastră şifonată în lume, deşi în Argentina mi s-a părut că oamenii cu care am interacţionat erau realmente interesaţi de ţara "exotică" din care proveneam. Şi cum să nu-ţi placă de o naţiune care are ca stemă un soare şi ca simbol tango-ul? Simplu: eşti anarhist, cum e Diego, singurul couchsurfer care şi-a făcut timp să ne întîlnească şi să vorbească despre muzică. Pentru că de la el am aflat de fenomenala trupă de percuţionişti La Bomba de Tiempo. Concertul acesta îmi lipsise mai mult decît îmi dădusem seama. Pentru că am ajuns într-un final de luni la centrul cultural Konex pentru a sălta pe ritmuri afro-argentiniene într-o hală cu sute de "porteños" tinerei şi tinerele, ca în vremurile bune.

Ritmuri pe timp de ploi interminabile

Ritmurile oraşului diferă aici de ritmurile din Peru, Bolivia sau Rio: lumea cinează pe la zece seara porţii imense de fripturi cu salată, vinuri de Mendoza, deserturi senzaţionale. Asta pentru cei ce nu trăiesc în suburbii. Pentru că are şi Buenos Aires-ul bubele lui: cei săraci trăiesc la marginea oraşului nu în favele ca în Rio, poate fără pistoale şi fără trafic cu droguri, dar tot "la marginea societăţii", faţă de cei bogaţi care se perindă prin magazine de "home couture" şi mall-uri de design interior. Şi aici contrastul e la el acasă. Mai puţin evident decît în La Paz, mai mult în stil parizian, dar tot contrast şi dezechilibru social se numeşte. Dar nu de asta am venit pînă aici, să critic un sistem. Pe de altă parte, cu un nod în gît, îmi dau seama că de acum înainte Timişoara îmi va părea şi mai mult un sătuc cultural prin comparaţie cu mamuţi gen Buenos Aires. Dar asta poate însemna şi că e loc de creat.

 

Afară plouă în continuare pe terasa casei de arhitecţi. Memoria străzilor din celebrul cimitir La Recoleta este acum departe. Acolo, printre sculpturi mortuare de o frumuseţe stranie am simţit stagnarea timpului care părea să curgă doar peste blocurile care se înălţau în mod inestetic deasupra marmurilor şlefuite întru eternitate. Prezentul este mai puternic. Vreau tango. Şi trecînd solemn peste momentul forţat de reculegere, îmi promit solemn să mă mobilizez pentru a ajunge la orele de tango de la vestita Confiteria Ideal. Nu am la dispoziţie o eternitate.

După 24 de ore

Tocmai m-am întors de la prima lecţie de tango. După cum mi-am jurat ieri noapte, de data asta am reuşit să mă trezesc la o oră cît de cît decentă, să topesc croissantul cu dulce de leche şi cafea dintr-o privire, să arunc pe mine aceeaşi semi rochie pe care o port cu eleganţă urbană de nu mai puţin de trei zile încoace, să mă blindez cu rucsacul şi cu semi-bocancii cu care am bătut cărările de altitudine şi să o pornesc într-o disperare pozitivă înspre metro. Ajung la ţanc, două străzi la dreapta, două la stînga, încă cîteva drept înainte şi am ajuns. Intrarea la metro arată depresiv. Totul e gri şi pare bătut serios de vreme şi de lipsa unei întreţineri adecvate. Mă simt ca într-un subsol. Dar cred că prea compar cu intrările proaspăt renovate din metroul din Rio. Preţul biletului însă mă linişteşte. Un "pesito" pentru o călătorie, faţă de 3 reali cît era în Rio, deci cam de patru ori mai ieftin. Totuşi, intrarea în "underground"-ul de Buenos Aires îmi dă o senzaţie bizară. Casieriţa e tensionată, călătorii par agitaţi sau doar trişti, din loc în loc trebuie să te uiţi pe unde calci pentru a nu da peste un "om fără casă" care se adăposteşte de ploaie dormind pe betoanele reci din staţia centrală. Cu cît mă apropii mai mult de centru, cu atît sesizez mai puternic diferenţele dintre clase. Şi simt un fel de jenă pentru că aici sărăcia pare să prindă alte conotaţii. Dacă în Peru dădeai de oameni prăpădiţi dar relaxaţi cu condiţia lor, locuitorii săraci ai Buenos Aires-ului par să fie jenaţi de starea lor, poate şi ca urmare a nivelului de educaţie (Argentina este ţara cea mai literată din America de Sud). Conştientizarea propriei condiţii pare mai dureroasă atunci cînd ai un anumit nivel educaţional. Cultura te face fericit. Cultura te face trist. Şi cu aceste gînduri în mintea care genera numai mişcări şi muzică de tango, am dat rapid de acel vechi salon cu aer interbelic, plin de oglinzi şi mese aşezate în cerc.

Tango în Confiteria Ideal

Am urcat la etaj şi am dat de profesorii de tango. Cu un zîmbet uriaş pe faţă m-am prezentat audienţei. Mi se părea ireal ce mă înconjura: salonul, vitraliile, oglinzile de epocă, costumaţia chelnerului de 70 de ani care aducea un aer fantastic de Bucureşti interbelic. Mă simţeam ca într-o nuvelă fantastică de Eliade. Fusesem aruncată într-o altă dimensiune. Muzica de tango a început şi am început robotic să-i imităm pe profesorii care erau de o spiritualitate plăcută, de modă veche. Doar că problema cu începătorii este că arată atît de bizar faţă de ceea ce are fiecare în cap legat de dansul de tango încît poate fi puţin dezamăgitor. Noroc că după o oră de schimbat parteneri, aşteptat parteneri şi aşa mai departe, începi să prinzi ideea. Atunci ai marea relevaţie a filozofiei dansului de tango, în care bărbatul conduce cu trupul şi cu mintea, cînd subtil, cînd aproape agresiv. Poate e un dans al pasiunii, poate e doar o formă de exprimare a posesivităţii. Dar cînd tu ai în minte doar un-doi, un-doi-trei, nu prea îţi stă mintea la concepte. Marele stres constă în a nu-l călca pe partener cu bocancii, în loc de sandalele decupate pe care le au doamnele respectabile care vor lua parte la "milonga" de după clase. Pentru că "experienţa milonga" a fost una dintre cele mai intense din Buenos Aires. Acolo am văzut cum se dansează adevăratul tango, dansul oamenilor de rînd, care vin săptămînal în saloane elegante pentru a dansa cu ochii închişi un dans provenit din "dorul de casă şi de femei" a emigranţilor europeni stabiliţi în Puerto Madera. Ceva mai nostalgic nu văzusem demult: bătrîni respectabili şi singuri, în aşteptarea partenerelor de dans, înconjuraţi de acele oglinzi imense care reflectă lumina difuză a zilei ploioase de sfîrşit de iarnă argentiniană. Sublim. Imaginea frunţilor lor apropiate în "abrazo cerrado" (îmbrăţişare închisă), cu corpurile mişcîndu-se în ritmul dramatic de tango, mă aruncă într-un colţ aproape necunoscut al minţii. Frumuseţea poate prinde cele mai ciudate forme. Şi am intrat şi eu în joc, datorită unui talentat dansator care într-o oră de milonga mi-a arătat toate mişcările şi m-a ghidat atît de profesionist încît acum aş putea face oricărei adunări de milonga. Am plecat epuizată din salon. Mă simţeam copleşită de senzaţii. Afară lumea se prezenta copleşitoare cu ale sale magazine de lux, teatre cu afişe enorme, mulţimi care colcăie pe străzile imense ale unui oraş mustind în ploaie. Salonul de tango părea acum o oază de linişte într-un colţ al istoriei unei naţiuni pasionale.

Ador Buenos Aires-ul. Atît.