Dacă săptămîna trecută eram încă în mediul citadin de Buenos Aires, cu tango şi viaţă culturală, acum am ajuns din nou într-o zonă muntoasă. Dar mult mai blîndă de data asta. Faţă de Bolivia şi Peru, zona Mendoza se arată lejer, mai ales datorită vinului produs aici de care nu am dus lipsă. Pentru că nu prea aveam în plan să trecem pe aici în drum spre Chile, ne-am lăsat duşi de drum. În Mendoza: soare de primăvară, parcuri cu copii ieşind de la şcoală, muzeul de artă modernă, tarabele improvizate ale confecţionarilor de brăţări şi lanţuri de aţă colorată, mîncare bună şi multă. În Uspallata, un sătuc la poalele Cordilierilor: cai şi mate, apus de soare şi băi termale, prima vista a vîrfului Aconcagua şi o somnolenţă permanentă. În lungile ore cu busul din Buenos Aires înspre Mendoza, dinspre Mendoza înspre Uspallata şi viceversa, mi-au trecut prin cap unele momente din Bolivia, Peru şi Brazilia şi îmi pare că au fost în altă viaţă. În plus mai ai şi tot felul de vise ciudate. Ieri de exemplu, după tura cu caii de care îmi fusese un dor teribil, cu un copil de gaucho (cowboy-ii argentinieni) care ne-a ghidat şi cu care am băut mate (ceaiul pe care îl beau argentinienii la orice oră din zi şi din noapte în cupele cu sită în formă de pai de metal), în timp ce mergeam la pas pe caii albi şi negri, mi-am amintit de un vis recent: se făcea că un cactus imens cădea peste Valea Cernei în timp ce desenam la soare. Nivelul Cernei crescuse şi apa devenise foarte tulbure iar eu eram convinsă că îmi pierdusem toate culorile. Creierul făcea conexiuni ciudate în apusul călare. Îmi aminteam de argentinienii din Arequipa care mi-au fost prieteni pentru cîteva zile şi care erau din zona Mendoza. Mintea îmi fugea aiurea şi calul o luase la trap. Între timp ne trezim la graniţa cu Chile. Totuşi nu trecem în altă ţară călare. Ar fi fost prea inedit. În schimb ne întoarcem agale la casa de ţară unde femeile coceau pîine în cuptoarele din grădină. Copacii erau înfloriţi şi fînul era clădit în căpiţe. Simţeam că primăvara asta nu avea frontiere. Puteam la fel de bine să fiu acasă. Mate-ul cu zahăr mă trezise din imaginar. Eram din nou în prezent. De data asta nu mai trebuia să fiu pe fază. Mă puteam duce liniştită la culcare. Pentru că organismul îşi cere orele de recuperare, în timp ce mintea se simte încă Che Guevara. Dar îi va trece curînd. Numărătoare inversă a început. Încă 5 zile în America Latină. Azi încă pot spune: hasta la proxima.
