Trebuie să iei o gură sănătoasă de aer ca să poţi pronunţa numele celui mai recent spectacol montat de Radu Afrim la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Ultimul mesaj al cosmonautului către femeia pe care a iubit-o cândva în fosta Uniune Sovietică, piesa lui David Greig, este o parabolă despre însingurare şi înstrăinare.
Dan Boicea: Ramona Dumitrean, interpreta rolului principal din acest spectacol, a spus că lumea din textul lui David Greig seamănă cu cea a lui David Lynch.
Radu Afrim: Abia aşteptam să mă întâlnesc cu un astfel de univers şi, crede-mă, că am profitat la extrem. Nu uita că intram în "cosmos", imediat după zona fragilă din Miriam W. (spectacol al Teatrului "Toma Caragiu", Ploieşti, n.r.). Aveam în primul rând eu nevoie de o schimbare esenţială. Textul te poate duce cu gândul la Lynch, pentru că deschide multe sertare enigmatice pe care tu decizi dacă le închizi sau nu la loc; tu decizi dacă scormoneşti în detaliu conţinutul lor. Poţi rămâne la o contemplare (poate nostalgică, poate amuzată) a obiectelor / feelingurilor din aceste sertare. Am luat textul lui David Greig ca pe o problemă de matematică. Asta, la început. Pe parcurs, mi-am dat seama că nu pot exista două persoane care să ajungă la acelaşi rezultat. Deci e un text fără "Q.E.D." la final. Unul dintre acele texte... S-a potrivit de minune la Teatrul Naţional din Cluj. O trupă întinerită, plus mulţi studenţi la Actorie (clasa Miklós Bács), multă luminozitate şi mult cosmos. Aşa cum mi l-am imaginat împreună cu scenografa Adriana Grand şi cu artistul video István Szakáts. Personajele de pe Pământ trăiesc şi iubesc în funcţie de nişte semnale confuze pe care le primesc din spaţiul cosmic. Îşi construiesc relaţiile ţinând cont de nişte subtile convergenţe cosmice. Şi eşecul e pus tot pe seama mesajelor cosmice. Ultime sau nu. Doi cosmonauţi au fost trimişi în spaţiul cosmic acum 13 ani şi uitaţi acolo. O fată a fost trimisă în spaţiul terestru acum 20 de ani şi uitată acolo. Ea şi ceilalţi sunt "high and down at the same time". La asta am muncit noi în prima parte a verii. Şi zic că ne-a ieşit.
D.B.: Ce vrei să obţii pentru tine şi pentru alţii prin acest spectacol?
R.A.: Dincolo de produsul de echipă (s-a lucrat într-o atmosferă solară şi relaxată) care e acest spectacol, m-a interesat mult reîntâlnirea cu echipa asta, cu oraşul în care mi-am petrecut zece ani din viaţă (am făcut şcolile aici). A fost genul de repetiţie care aş fi vrut să dureze mult mai mult. Pentru că ideile şi improvizaţiile păreau să nu se mai termine. Ne-am jucat mult. Mi-ar fi plăcut să ţină şapte ore spectacolul. Nu înţeleg de ce la noi lumea se sperie de spectacole lungi.
Ar trebui să aleagă anumite scene, să meargă la plimbare şi să se întoarcă în sală când s-a plictisit de băut cafele pe la terase. Să mai prindă câteva scene. Pe un fond minimalist (în text / spectacol se face mişto, nu fără simpatie, de ultimul val minimal) am venit cu energia actorilor care trec prin multiple zone de expresie. Mă aflu din nou în plină campanie împotriva rasismului estetic. Ştiu că vor fi voci care vor spune "iar le amestecă Afrim pe toate". Chiar aşa! Şi mă bucur că pot s-o fac. Teatrul românesc are acum de suferit de pe urma inchiziţiei pe care un aparat critic îmbătrânit a aplicat-o ani în şir. Dar ăsta e un subiect tabu. Pentru breaslă.
D.B.: Îţi vezi spectacolul circulând, depăşind graniţele ţării? Îţi gândeşti spectacolele aşa?
R.A.: Da. Deoarece sunt invitat să lucrez la două teatre importante din Varşovia (în ianuarie 2011) şi din München (în toamna lui 2011) am invitat directorii acestor teatre să vadă spectacolul. Ca regizor, mă reprezintă la fel de mult cum mă reprezintă, de exemplu, Piaţa Roosevelt. Sau Omul pernă. În general, spectacolele mele care au un real succes de public în România, dar trec neobservate de critica mainstream, sunt într-adevăr cele mai bune. (În 2009 am făcut cinci dintre cele mai bune spectacole ale mele, însă juriul UNITER, format din trei critici care bat înspre 60 de ani, nu le-a gustat).
Degeaba văd eu ieşind în lume aceste spectacole (unele au ieşit), dacă nu le văd ieşind şi secretarele literare ale teatrelor respective sau, acolo unde mai există, PR-ul teatrului. Eu am în aceşti ani din urmă şansa ca directorii de festivaluri din alte ţări să ceară spectacole semnate Afrim. Şi atunci, 80% din demersuri sunt făcute de cei de dincolo. Dacă aş lucra mai puţin, poate că aş avea mai mult timp să plasez în spaţiul european spectacolele mele. E mult mai simplu să mă duc şi să le refac în altă ţară, decât să le scot din ţară pe cele deja făcute aici. Asta e oribil.
D.B.: Nu este riscant, la fel ca filmele lui Lynch, în care spectatorii simt că le scapă mereu ceva, să faci un spectacol care să nu fie înţeles de public?
R.A.: Atunci când nu înţelegi, simţi. Şi asta e mai important. Să ştii că în acest text există înţelesuri care mi-au scăpat şi mie. Şi mă gândesc că şi autorului. Îmi vine acum în minte un autoportret al lui de Chirico, cu titlul "et quid amabo nisi quod aenigma est" ("ce-aş putea să iubesc mai mult decât enigma?"). Mărturisesc că mi se par suspecţi indivizii care trăiesc din citate, însă, de multe ori, în timpul lucrului, mi-a venit în minte acest gând pe care-l ştiu din adolescenţă. Şi atunci îl gustam cel mai bine. Dacă oferi emoţie, scapi de teroarea explicaţiei. Sau de mimarea explicaţiei, pentru că, în cele mai multe cazuri, despre asta e vorba. Şi eu, ca artist, am dreptul să merg acasă de la propriul spectacol cu câteva întrebări în buzunarele de la blugi. Pe care să le uit acolo, când bag blugii în maşina de spălat.
D.B.: De ce acest text acum şi ce te împinge într-un anumit moment să abordezi o anumită temă?
R.A.: Regizorii care ţin la o anumită imagine (zic că) au un program de repertoriu făcut pentru următorii cinci ani sau chiar zece ani. Unii ştiu ce vor regiza şi pe lumea cealaltă. Fără a avea habar care mai e trendul pe acolo. Eu citesc mult text contemporan şi, din fericire, găsesc cam patru piese excelente în fiecare stagiune. Atunci când rămân descoperit, iau un mare clasic la remixat. Însă mai e o problemă care apare pentru cei care lucrează în sistemul de stat (adică pentru toţi de la noi): trupa. Tu trebuie să alegi în funcţie de trupa pe care o ai, în teatrul în care mergi.
Şi nu vorbesc aici de calitatea trupelor (se ştie că în orice teatru jumate de trupă e bună şi jumate e...), ci de vârstele actorilor, de raportul masculin / feminin, de posibilitatea teatrelor de a mai aduce vreun colaborator etc... La Cluj e o trupă mare şi ai de unde alege. Şi e lume bună. În schimb, repet, simţeam nevoia după Miriam W., un spectacol despre Holocaust, să-mi ridic puţin ochii înspre stele. Şi a venit rândul acestui text. Ştiam că pot avea mulţi cosmonauţi mici, din Facultatea de Teatru, ştiam că trupa mă aştepta cu un anumit tip de energie; atmosfera exista deja.
Debut la Naţionalul bucureştean
D.B.: Vei lucra pentru prima oară la Teatrul Naţional din Bucureşti, un text al autorului turc Tuncer Cücenoglu, la Sala Atelier. Cine va face parte din distribuţie?
R.A.: Povestea din textul turcului e foarte bună. Are suspans şi emoţie. Acum sunt într-o fază în care îmi place să lucrez mult cu actorul, iar textul Avalanşa e generos şi elegant, tocmai în acest sens. Există multă tăcere, în spatele cuvântului. Există multă şoaptă. Acţiunea se petrece într-un loc în care opt luni pe an trebuie să vorbeşti în şoaptă, pentru că trăieşti sub pericolul unei avalanşe uriaşe. Femeile trebuie să-şi programeze naşterile în celelalte patru luni, pentru că strigătele durerilor facerii şi cele ale nou-născutului ar putea fi fatale pentru toţi ceilalţi.
Poate fi citită simplu, dar şi ca o parabolă. Nu cred că există spectatori atât de idioţi, încât să nu vibreze la o astfel de idee. În ceea ce mă priveşte, mă excită ideea că risc din nou. Şi că mulţi sunt cu ochii pe mine, dorind mai degrabă să ratez un spectacol la TNB. Şi s-ar putea să-mi iasă chiar bine. În distribuţie sunt Marius Manole, Rodica Ionescu, Mircea Rusu, Ilinca Tomoroveanu, Ana Ciontea, Constantin Drăgănescu, Vitalie Bichir, studenţi UNATC.
D.B.: Crezi că poate exista un public anti-Afrim, care ar putea să vină la spectacolul tău din inerţia de a merge la TNB? Îi întinzi de pe acum o capcană?
R.A.: La TNB, publicul nu vine pentru regizori. Cu asta m-am scos. Acolo, eu cred că oamenii vin pentru actori. Dacă faci un sondaj, ai să vezi că despre asta e vorba. Altele sunt teatrele care au mers pe spectacole de regie, zic eu. Când am lucrat la Teatrul Nottara (cheek to cheek / Jonas Gardell), un spectacol excelent, ştiam că Nottara are un tip de public căruia i se rupe de Afrim. Sau de alte tendinţe regizorale. Ştiam că lumea merge acolo să râdă şi să ajungă acasă la timp ca să mai apuce reluarea de noapte a telenovelei x. Parţial, m-am înşelat. Eu le oferisem o dramă (şi, în plus, drama unui travestit de care se îndrăgosteşte o femeie simplă) şi ei empatizau. Spectacolul a fost scos prematur de pe afiş, din cu totul alte motive. Mă amuză asta cu public anti-Afrim. Tu chiar crezi că în vremurile penibile pe care le trăim în ţara asta, lumea mai are timp să "anti-afrimizeze"? Ar fi prea frumos, crede-mă! Vocile care mă înjură anonim pe net vin tot din partea colegilor de breaslă. Şi tu ştii asta...
D.B.: Ai fost până acum persona non grata la TNB?
R.A.: Wow! Uite, nu m-am gândit. E drept că e prima dată în zece ani de când fac jobul ăsta, că sunt chemat la TNB. Şi totuşi, acum constat că sunt acolo şi oameni care m-au aşteptat. Şi care regretă că nu sunt în distribuţie. Şi eu regret că unii actori mari, pe care i-aş fi dorit, nu mai sunt. Şi alţii nu mai vor sau nu mai pot să joace teatru. Persona non grata, auzi la el...
D.B.: Îţi este mai greu, ca regizor, să găseşti proiecte, să ai prosperitate financiară, pe criza asta?
R.A.: Teatrul se face cu bani, uneori, cu bani mulţi. N-am fost răsfăţat niciodată cu bani de superproducţii, însă acum treaba s-a cam stricat şi acolo unde ne scoteam cu puţin altădată. Eu am proiecte, îmi este plină stagiunea. De data asta am răspuns mult mai prompt la unele propuneri venite din afară, altădată eram mai soft. Şi asta, deşi îmi zisesem că în 2011 n-o să regizez deloc. Ştiam pe undeva şi atunci (criza încă nu venise) că n-o să pot sta departe de actori. Însă mă gândeam să scriu mai mult, să fac fotografii, să stau mai mult prin Ardeal. Aiurea, nu ţine.
D.B.: Radu Afrim are discipoli? Există tineri regizori puternic influenţaţi de stilul tău?
R.A.: Mi se spune că există regizori tineri influenţaţi la nivel formal de ceea ce fac sau am făcut eu la un moment dat. Unii dintre ei recunosc vag asta. Alţii jură că mă detestă, în timp ce mă copiază. Alteori, accept asistenţi de regie. E evident că ei vor lua ceva din felul meu de a construi situaţii. Unii au dat la Regie doar pentru că au văzut Plastilina mea sau De ce fierbe copilul în mămăligă. De fapt, exact asta am făcut şi eu după ce am văzut Fedra lui Purcărete. Păstrând proporţiile. Care proporţii, nici eu nu mai ştiu...
D.B.: Cristina Modreanu, selecţionerul FNT, şi-a făcut treaba bine? Cine ai vrea să fie selecţioner în următorii ani?
R.A.: Cine sunt eu s-o evaluez pe Cristina? (râde) E funny! Eu cred că a văzut cam tot ce era de văzut prin ţară, a avut un concept serios şi un criteriu serios de selecţie şi, cel mai important lucru, a riscat. E drept că a fost destul de înjurată pentru asta. Aşa e la noi. A adus debutanţi (chiar dacă aceştia n-au adus neapărat producţii revoluţionare şi, uneori, nici măcar observabile), a continuat buna tradiţie a importului de spectacole (Marina Constantinescu a iniţiat mişcarea asta, ea fiind o altă selecţioneră excelentă), a adus şi ea underground (concept care la noi ţine strict de spaţiu, din păcate) şi dans în festival. Pe cine aş vedea eu selecţioner? Eşti, cred, singurul, care pune artiştilor întrebarea asta, din păcate. Şi oricum nu ar ţine nimeni cont de propunerile mele.