Iubirea faţă de aproapele

Publicată în Franţa la 4 ianuarie 2005 - Iubirea faţă de aproapele, noul roman al lui Pascal Bruckner, va apărea la editura Trei în luna iunie a acestui an în traducerea lui Vasile Zincenco. Autorul va fi prezent în România la lansarea acestei cărţi între 16 şi 19 iunie 2005.

Pascal Bruckner este eseist şi romancier francez născut la Paris în 15 decembrie 1948. Între 1986 şi 1995 a fost profesor invitat la Universitatea de Stat din San Diego în California şi la Universitatea New York. A conferenţiat la Institutul de Studii Politice din Paris între 1990 şi 1994, şi din 1987 este colaborator al Nouvel Observateur.

Subiectul acestei noi cărţi este cel puţin surprinzător: Plecând de la constatarea că numeroase femei au o viaţă sexuală lipsită de satisfacţie, personajul principal al acestei cărţi, îşi propune ca obiectiv să le mulţumească pe toate fără să ia în seamă vârsta, culoarea sau originea lor socială. El consideră alegerea sa de a se prostitua ca pe o misiune aproape religioasă. Dar ceea ce debutase ca fericire, posibilitatea de a poseda toate femeile şi o necontenită juisare, se va transforma puţin câte puţin în coşmar. Bruckner scrie din nou despre căutarea nelimitată a plăcerii specifice epocii actuale. El descrie un aspect actual şi primejdios al societăţii burgheze: lipsa necontenită a satisfacţiei îl împinge pe protagonist spre interdicţie pentru a volatiliza rutina. Toate aceste practici sunt încercări pentru a se sustrage, pentru a căuta forme de existenţă ieşite din tipare, ne luând în seamă nici un tabu.

Scriitura lui Bruckner este un festin, anumite întorsături de frază şi cuvinte de spirit desfătând cititorul.


La Editura TREI au mai apărut de acelaşi autor:
- Noua dezordine amoroasă (traducere: Luminiţa Brăileanu, anul apariţiei: 2005)
- Mizeria prosperităţii (traducere: Vasile Zincenco, anul apariţiei: 2002)
- Căpcăunii anonimi (traducere: Muguraş Constantinescu, anul apariţiei: 2002)
- Luni de fiere (traducere: Vasile Zincenco, anul apariţiei: 2001)
- Euforia Perpetuă (traducere: Cristina şi Costin Popescu, anul apariţiei: 2000)
- Hoţii de frumuseţe (traducere: Magdalena Popescu, anul apariţiei: 1999)

"Nuditatea femeii este mai
înţeleaptă decât învăţătura filosofului."
(MAX ERNST)

Tocmai împlinisem douăzeci de ani, umblam pe străzi ca un nebun, cu ochii arşi de trupuri. Sub rochii, sub cămăşi, se aflau piei incredibil de catifelate pe care nu le voi atinge niciodată. Eram mai bolnav din cauza acestor făpturi inaccesibile decât satisfăcut de partenerele deja avute. Mă simţeam ca un sărac aşezat în faţa unui miliardar, pântecele cel mai neînsemnat era pentru mine un lux de care eram lipsit. Aveam două zeci de ani, eram timid, iubirile-mi reale reflectau doar o infimă proporţie din dorinţele mele.

Într-o zi, mergând pe bulevarde, emoţionat mai mult decât de obicei de diversitatea chipurilor, de graţia femeilor care se plimbau, am avut o revelaţie: toate aceste trupuri mi se datorau tot aşa cum eu eram dator să-l ofer pe-al meu cui îl voia. Pofta îmi ricoşa de la o siluetă la alta, le strângea pe trecătoare în combinaţii tot mai vaste, mai improbabile. Le vedeam deja călare pe mine, punându-mi-se pe faţă, înăbuşindu-mă între coapsele lor. Ca să nu cad din picioare, am fost nevoit să mă aşez pe o bancă. Prea multe minunăţii erau pe lume: refuzam să fiu izgonit de la acest festin.

Un domn în vârstă, neliniştit de starea mea, m-a abordat:
- Ce e cu dumneata, tinere, nu te simţi bine?

I-am răspuns cu un ton exaltat, arătându-i mulţimea ce se scurgea pe lângă noi:
- Uitaţi-vă şi dumneavoastră, sunt atâtea... la care să râvneşti, pe care să le-atingi.

A întors capul, neîncrezător. Nu vedea aceleaşi splendori. Cum să-i exprim încântarea ce mă cuprinsese? Am stat acolo aproape o oră, timpul necesar ca să-mi treacă ameţeala. Când în sfârşit m-am sculat de pe bancă, înţelesesem totul.
Am jurat să rămân credincios adevărului acelor clipe uluitoare.



Consacrarea îngeraşului

Bineînţeles m-am grăbit să-mi trădez jurământul, să mi-l ascund în străfundul memoriei. Era o promisiune de beţiv care n-a rezistat la proba realităţii. M-au înhăţat reuşita socială şi familială, aceste două capcane colective. M-am căsătorit la douăzeci şi unu de ani, am făcut trei copii, m-am angajat într-o carieră de invidiat. Pe scurt, am comis, un pic mai devreme decât ceilalţi, prostiile pe care le face toată lumea.

Bunătatea vieţii

Am fost un băieţel răsfăţat, un caniş de lux. Având un frate cu opt ani mai mare decât mine, părinţii m-au cocolit ca pe un dar al providenţei, cel mic pe care nu-l mai sperau. Am trăit într-un univers călduţ, cel al jucăriilor de lemn, al trenuleţului electric şi al castelelor fortificate. Şi astăzi mai văd Paradisul ca pe un spaţiu închis, o încăpere încuiată propice miracolelor. Am cunoscut o copilărie blândă ce-a trezit în mine sentimentul propriei mele importanţe: niciodată nu mă surprinde că sunt iubit şi încă şi mai puţin că sunt preferat. În schimb, sunt întotdeauna stupefiat de a mă vedea ignorat. M-am scăldat în aroma complimentelor perpetue. Îmi puteau fi adresate toate complimentele din lume, nici măcar nu mă prefăceam că sunt stânjenit de ele. Am crescut într-un cocon al cărui odor de preţ eram, întotdeauna senin, la fel de bine dispus, indiferent la necazurile care-i afectau pe cei apropiaţi mie.

La naştere, mi s-a întâmplat ceva ciudat: anunţul venirii mele pe lume a apărut în cotidianul preferat al părinţilor mei (de stânga, fireşte), la rubrica de necrologuri, ca urmare a unei greşeli de culegere a textului. Aşa că am fost declarat mort la douăzeci şi patru de ore după ce-am ieşit din pântecele mamei, ceea ce a declanşat un flux de telefoane angoasate. După aceea, am fost tratat ca un înviat din morţi, ca cel scăpat dintr-un mare naufragiu. Din asta părinţii mi-au rămas veşnic neliniştiţi şi m-au vegheat până la majorat ca să mă apere de lume şi de mârşăviile ei. De când mă ştiu, mama se extazia asupra mea: când eram sugaci, că dorm, îmi sug degetul sau că-mi beau biberonul, eram adorabil. Sărmanul meu frate, Léon, a suferit din pricina acestor menajamente deosebite. Venirea mea pe pământ a marcat pentru el declinul unei efemere suveranităţi. Eu eram Unicul, el nu va mai fi niciodată decât un încurcă-lume. La vârsta de zece ani, constatând că părinţii îl neglijau în favoarea mea, s-a lipit de frigider, din care-şi scotea motive de-a trăi. Ronţăitor compulsiv, la cincisprezece ani a ajuns la 120 de kilograme, tot ingurgitând hamburgheri, îngheţate, bomboane, feculenţi. La masă, după ce mânca, o lua întotdeauna de la început. Cât ne necăjeam mama şi cu mine să-l vedem, când toată lumea îşi terminase desertul, întorcându-se din bucătărie cu un castron de paste aburind şi lucind de-atâta unt! Tratamentele, spitalizările, regimurile nu l-au schimbat cu nimic. A scăzut la 90 de kilograme, dar era prea târziu. Diform, a devenit un paria al familiei, cel ce era ascuns oaspeţilor importanţi. Era un adolescent umflat şi transpirat a cărui răsuflare grea mă angoasa, un burduhănos care deborda mereu peste ceilalţi, ne călca pe picioare. Mă temeam ca grăsimea să nu i se reverse peste mine, să nu mă umple şi pe mine. Reuşise să facă doar o şcoală de comerţ de mâna a doua şi vegeta într-o fabrică de furnituri şcolare unde devaliza distributoarele automate de batoane cu ciocolată. În vreme ce tata şi el cu tendinţă spre îngrăşare, demisionase în faţa acestei probleme, mama îl prevenea cu regularitate pe Léon că va muri de infarct înainte de-a împlini patruzeci de ani, că nu-şi va găsi niciodată o soţie, că va fi concediat din toate întreprinderile. Cu un nivel de colesterol deja ridicat, fratele meu se străduia să-i dea dreptate şi se cufunda un pic mai mult în intemperanţa alimentară.

Îmi amintesc de două episoade marcante: când am făcut doi ani, mama m-a prezentat prietenilor ei purtându-mă gol puşcă pe o tavă de argint garnisită cu petale de trandafir. Am fost aplaudat, acoperit de sărutări pe pulpe, pe coapse, pe braţe, pe obraji, puţin a lipsit să nu fiu devorat aşa crud de convivi. De-atunci am păstrat o poftă durabilă pentru exhibiţie, iar după aceea adoram să mă despoi în faţa micuţilor mei prieteni, fiind sigur că vor veni să mă sărute, să mă ovaţioneze. Un alt incident avea să accentueze această tendinţă: pe la patru ani, mama lua ceaiul cu o prietenă, era ora la care făceam baie. Trebuia să mă dezbrac, nu voiam să plec de lângă ele, continuam să mă joc printre picioarele lor. Atunci, prietena ei, o brunetă înaltă şi picantă, a ales şiretenia: râzând, s-a apucat să mă gâdile, spunând că am nişte ochi şi o piele de fată.
- Dar nu eşti fată, nu-i aşa?

Am protestat.
- Nu te cred.

Am urlat de furie.
- Atunci, desfă-te la pantalonaşi, arată-mi că eşti băieţel.

Încă ezitam.
- Ascultă ce-ţi spun eu: de fiecare dată când îţi vei scoate ceva de pe tine, vei primi o bomboană.

Acest argument m-a hotărât: mi-am scos, aşadar, pantofii, pantalonii. Au curs bomboanele, mama a intrat şi ea în joc şi când în sfârşit mi-am dat jos chiloţeii, hohotind de râs, cu cocoşelul ridicat pe verticală, eram în posesia unei comori de dulciuri. Am prins acest obicei şi multă vreme am refuzat să mă dezbrac, inclusiv la ora de gimnastică, fără o retribuţie. Am mers atât de departe, încât o învăţătoare, şocată de comportarea mea, mi-a rugat părinţii să pună capăt acestei apucături. Trebuia să învăţ să mă schimb de haine fără să fiu răsplătit.

Prunc minune, păream hărăzit unui destin fără pereche. Cunoscând puterea cuvintelor, uzam şi abuzam de formula "te iubesc", ceea ce avea darul să-i facă praf pe-ai mei. Am fost atât de înconjurat încât până la vârsta de zece ani, îmi erau sărbătorile "luniversările", o aniversare pe lună în vreme ce aceea a fratelui meu dădea loc unei scurte formalităţi fără tort, în care îi ofeream un cântar vorbitor, precis până la miligram, cărţi de dietetică şi haine prea strâmte ca să-l culpabilizăm bine.

Învăţarea docilităţii

Admis prin derogare la liceul Henri IV, am reuşit să fac studii strălucite, am intrat la Şcoala Normală Superioară şi la Şcoala Naţională de Administraţie de unde am ieşit al treizecilea din promoţia mea. Am optat pentru diplomaţie, visul din totdeauna al mamei mele. Alesesem această cale şi din admiraţie pentru rarele figuri de ambasadori sau consuli care, în împrejurări dramatice, dăduseră dovadă de curaj, ba chiar de eroism, fără să cedeze la tocmeli, la raţiunea de stat. La ENA, am învăţat deferenţa, la Şcoala Normală, disidenţa. Ambele se echilibrară ca să mă transforme într-un adevărat francez, pe jumătate supus, pe jumătate revoltat. Am intrat încă tânăr la Externe, în secţia Cooperare culturală. Între timp, la douăzeci şi unu de ani, m-am căsătorit cu Suzanne, încântătoare fată supradotată din burghezia lyoneză, ea însăşi proaspătă absolventă a HEC, şi i-am făcut trei copii unul după altul, fără să mă gândesc, în elanul întâlnirii noastre. La primul, Suzanne mă anunţase: am băiatul, acum îmi trebuie fata, ca şi cum ar fi zis: am maşina de spălat, acum îmi trebuie combina laser. Ne antrenam pe bebeluşi vii, împrumutaţi de mame celibatare care veneau să ne înveţe gesturile fundamentale. Spre sfârşitul primei sarcini, testam câte unul diferit în fiecare zi: noroc că nici unul nu căzuse din mâinile noastre neîndemânatice şi ştiam de-acum să scot nişte scutece, să dozez un biberon cu dexteritatea unei puericultoare. Suzanne mă cucerise printr-un obicei delicios: când mă săruta, ne proteja gurile cu mâinile, de teamă ca sărutările noastre să nu-şi ia zborul. Degaja un farmec nebun cu pielea ei albă ca smântâna pe care pistruii păreau nişte fulgi de ovăz într-un bol de lapte, izbucnea în râs din orice şi jugula o energie debordantă prin exerciţii zilnice. Însă, în spatele rotunjimilor ei, manifesta o voinţă de fier şi-mi impunea o disciplină de lucru care mă salvase şi-mi îngăduise să-mi trec cu brio toate concursurile. Avea ambiţie cât pentru doi şi mă readucea la îndatoririle mele de fiecare dată când mă abăteam de la drumul trasat. În plus, stăvilise intruziunile mamei mele, declarându-i că de-acum înainte nu mai eram "puişorul" ei, ci un bărbat matur ce trebuie tratat ca atare. Odinioară, Suzanne îşi dăduse o înfăţişare boemă, iar după aceea pusese ordine şi aici, în afara duminicilor când îşi îmbrăca din nou costumul decontractării. Şi ea, adulată de ai săi - formau cu toţii o societate de admiraţie reciprocă în care complimentele săreau de la unii la alţii ca mingile dintr-un perete -, era conştientă că aparţine unei caste ieşite din comun; mama ei, analist financiar într-un grup farmaceutic, o crescuse în această certitudine. Refuzând majoritatea slujbelor ce-i fuseseră propuse, intrase, din pasiune pentru ştiinţele şi bolile grave, la un post de televiziune publică unde asigura reportajele medicale. Devotamentul, sensibilitatea sa îi atrăgeau afecţiunea generală. Sponsoriza nişte copii canceroşi, dar şi nişte handicapaţi şi le consacra câteva ore pe săptămână. După bacalaureat, cunoscuse doar o scurtă perioadă de nepăsare: intrată devreme în vârsta răspunderilor, nu renunţase totuşi la romanţiozitate, fiind sigură că poate concilia căminul conjugal cu fantezia. Citindu-l pe nu mai ştiu care filosof german, înţelegea să-i combată pe ceilalţi cu fericirea noastră şi să poarte sus această exigenţă. Nici vorbă de a se plânge sau de a decădea!

Adevărul este că devenisem funcţionar din automatism şi soţ din lipsă de imaginaţie. Suzanne mă acceptase într-o vreme în care eram singur, ne mulţumiserăm unul cu celălalt. Oamenii îţi spun întotdeauna că au trăit o tinereţe nebună: în realitate, este vorba de a se scuza pentru jalnica lor maturitate. Tinereţea le era deja mediocră, starea adultă n-a aranjat nimic. Eu jucam jocul: eram dus de o mişcare ce mă depăşea şi numai asigurările venite din partea celor apropiaţi îmi certificau că luasem loc la bordul adevăratei vieţi. Mă prefăceam că am un imens interes pentru copiii mei, Adrien, Jules şi Zabo, şopoteam cu ei, vorbeam ore întregi, cu alţi taţi, despre problemele lor şcolare, alcătuirea programelor, greutatea excesivă a ghiozdanelor pe osatura odraslelor noastre. Eram prezentat drept un tată model. Ne răsuna casa de ţipete, cavalcade, lacrimi. Acesta este chiar zgomotul vieţii, îmi spunea soacră-mea, Irène, cu un aer exaltat, atunci când mă găsea închis în toaletă, citind o bandă desenată ca să scap de vacarmul făcut de progeniturile mele. Da, asta era existenţa: o soţie frumoasă, energică şi nişte mucoşi care după aceea te vor detesta, vor avea nevoie de douăzeci de ani ca să scape de sub influenţa ta înainte de a face aceleaşi greşeli cu vlăstarele lor.

Toate îmi surâdeau: mi se promitea deja, fapt excepţional, un post de director adjunct la DGCID (Direcţia Generală a Cooperării Internaţionale şi a Dezvoltării). Mă ocupam de gestionarea Institutelor şi Centrelor, de politica culturală şi artistică a Franţei în străinătate. Intrasem aici pasionat de relaţiile internaţionale. M-am dezumflat repede. Cantonat în micul meu sector, mă simţeam pierdut, umilă rotiţă în marea maşină de nivelat care este administraţia. Munca mea era simplă: încuviinţam la ordinele superiorilor mei şi le transmiteam subordonaţilor mei, garnisite cu câteva parafraze. Devenisem maestru în arta pastişei, mă pliam exact după limba, moravurile cu care eram în contact. La birou eram popular, manifestam o voie bună constantă, îmi înmulţeam surâsurile către fiecare, un compliment bărbaţilor pentru fizicul lor, iar femeilor pentru spiritul lor - e foarte bine să interverteşti prejudecăţile - şi treaba mergea.

Şeful meu, Jean-Jacques Bremond, un bărbat scund, roşcat, cu obrajii căzuţi care-i făceau în jurul fălcilor o coleretă de grăsime, mă invita să iau prânzul cu el o dată pe lună, ca să ia pulsul birourilor. Eram informatorul lui, îi semnalam pe cei indisciplinaţi, adunam două-trei anecdote despre iubirile de culoar, tensiunile dintre departamente. Uneori, când toată comedia asta mă plictisea, când eram sătul să mai suport tutela unor despoţi meschini, şeful meu bombănea:
- Sébastien, nu mai geme atâta! Secretul acestui minister este forma. Să înfăşori totul într-o formă elegantă. Fondul nu are nici o importanţă. Ca să reuşeşti, trebuie să-ţi scoţi coloana vertebrală, să fii suplu precum cauciucul. Diplomaţia este mai întâi o carieră. Nu ţi se cere să gândeşti, ci să-ţi ţii degetele pe cusătura pantalonilor. Gândeşte-te la următorul dumitale post!

Îi detestam cinismul. La patruzeci şi şapte de ani, dezabuzat, umbla cu tot felul de intrigi în serviciu, aşteptând o promovare, şi îşi omora timpul luându-şi metrese din personalul mărunt, momindu-le cu o avansare. Urmând sfaturile lui Suzanne şi ale soacrei mele, înghiţeam toate bobârnacele, fiind sigur că, într-o zi, voi deveni la rândul meu un satrap al cancelariilor, dispunând sub ordinele mele de o armată de lachei. Aveam răbdare, mi se promitea o soartă excepţională, ba chiar un post de ambasador înainte de patruzeci de ani, la o vârstă la care alţii încă vegetează prin nişte obscure subprefecturi.

Prea multă afecţiune strică

[...] Pe la două noaptea, transpirat, am ieşit în stradă ca să mă răcoresc. Mă învăluia întunericul gras al Parisului. Oraşul se sufoca, îmi plăcea răsuflarea lui de cuptor, senzaţia că te scalzi într-o etuvă. Treceau perechi în cămaşă sau cu torsul gol, excitate de căldură, ridicând deasupra capului sticle cu apă cu care se stropeau, căutând sub portaluri sau în curţile interioare locuri discrete ca să se strângă în braţe. De sub o maşină, s-a auzit mieunatul sinistru al unei pisici, al unui biet animal în rut, şi aproape în aceeaşi clipă i-a răspuns ţipătul vesel, agitat al unui pescăruş. Această intruziune a unei păsări marine atât de departe de mare m-a emoţionat mai mult ca de obicei. Pescăruşul este o prevestire de libertate, de mari plecări: faptul că el invadează Parisul de ani de zile, momit de gropile de gunoi şi de piaţa de la Rungis, mai pline de peşte decât Canalul Mânecii, mi s-a părut un îndemn să desprind şi eu parâmele. Îmi închipuiam deja o întreagă migraţie de păsări, goelanzi, albatroşi, cormorani venind să cuibărească în turnurile de la Notre-Dame, în încrengătura metalică a Turnului Eiffel, în vreme ce sardelele, codul, tonii urcau pe cursul Senei şi se înmulţeau sub Pont des Attes. Lipit cu spatele de un zid, mimul, tot machiat, vorbea furios la un mobil şi nici măcar n-am mai avut chef să-l felicit pentru prestaţia lui. În clipa când dădeam să mă întorc în restaurant, mi-am amintit de vorba lui Fanny. E adevărat, eram prea cuminte, prea neted: prototipul elevului bun. Nu reuşeam nici măcar să-mi fac duşmani. Oricât de odios aş fi fost, eram iertat. Mă credeam adulat, eram inconsistent. Vorba aceea anodină mă izbise în inimă ca un cuvânt aruncat la întâmplare şi care rezumă adevărul despre o fiinţă fără ştirea celui care-l rosteşte.

Otrava îndoielii

Dintr-o dată, m-a cuprins o bănuială: şi dacă tocmai o luam pe un drum greşit? Dacă nu eram decât prizonierul mediului meu mărunt? Ce greşeală am putut oare să comit? Nici una, tocmai, asta era problema: nici un singur scandal în treizeci de ani, nici o rătăcire. Prezentam netezimea unei plăci de sticlă. Mă credeam autorul propriei mele existenţei: nici măcar nu era a mea, ci aceea dusă de toată lumea. Am făcut un scurt bilanţ: era bun, chiar prea bun. Atât de pozitiv, încât devenea neliniştitor. Reuşeam în meserie, în viaţa amoroasă, norocul îmi zâmbea, în fiecare dimineaţă. Iar faptul că locuiesc cu Suzanne pe strada L'Arivée, o arteră mărginită de blocuri de beton aproape de gara Montparnasse, mi s-a părut de rău augur, ceva groaznic. Şi noi, bănuiesc eu, sosiserăm, nu puteam merge mai departe. Adresa ni se potrivea cu starea. Un tânăr nu are nici o putere asupra bătrânului care va deveni, mai puţin atunci când îl anticipează: poate să tragă cortina încă de la sfârşitul adolescenţei, să se transforme într-un cadavru cu tenul proaspăt. Aveam treizeci de ani, eram deja respectabil şi pe deasupra şi fericit. De când oare se înverşuna succesul asupra mea ca o calamitate?

Când am pătruns în sala plină de fum şi toridă, a izbucnit o furtună de strigăte şi râsete, mi s-a cerut un discurs. Era o seară perfectă care nu lăsa nimic de dorit: trebuia să o închei cu câteva formule strălucite şi cu mulţumiri pentru toţi. M-au cocoţat pe un scaun, au strigat:
- Sébastien la balcon, Sébastien la microfon...

Ar fi trebuit să fiu intimidat, mi s-a făcut greaţă. Cunoaşteţi senzaţia: să te afli într-o adunare, să simţi tragica insuficienţă a fiinţelor, inclusiv pe a ta, şi să n-o poţi exprima. Cuvintele nu veneau. Toate elogiile primite în seara aceea se răsfrângeau asupra mea ca tot atâtea insulte. Nu eram cel pe care-l credeau ei, nu-mi mai plăcea acela pe care-l îndrăgeau. Jean-Marc m-a apucat de mână ca să mă încurajeze, iar acest paternalism m-a consternat. Tot ce-aş fi putut spune ar fi sunat fals. Dintr-o dată eu ne-am văzut aşa cum eram: nişte fiare castrate, nişte domni mărunţi, curăţei, resemnaţi cu gloria socială ce li se promitea. Ne crezuserăm nişte fiinţe de excepţie, eram doar nişte produse conforme, îmbarcate în curentul dominant. Denunţaserăm trădarea celor mai în vârstă ca să mascăm faptul că noi n-aveam ce să trădăm, nici o valoare pe care s-o călcăm în picioare. Dintre toate animalele domesticite, eu eram cel mai anchilozat, cel mai sclerozat. Trebuia să se întâmple ceva teribil, dacă nu, aveam să mor pe loc.

În picioare pe scaun, am visat să-mi iau zborul, să fug de acel banchet funebru unde îngropam cu toţii o tinereţe care nu avusese loc. Am căzut jos ca o cârpă, mi-am pierdut pentru scurtă vreme cunoştinţa. Ţipetele s-au stins imediat. Ceilalţi au sărit să mă ajute, m-au tamponat cu gheaţă pe frunte. Aceste semne de atenţie m-au mâhnit. Şi aşa, mi s-a făcut cu-adevărat rău şi m-am dus să-mi vomit şi maţele la toaletă ca să le dovedesc că nu joc teatru. Julien a dat ordin să fiu dus acasă, am avut dreptul la nişte luări de rămas bun interminabile, la îmbrăţişări excesive care mi-au lăsat un gust amar. De îndată ce sunt prea mult îmbrăţişat, mă tem de lovitura de pumnal. Există ceva mai rău decât răutatea oamenilor: bunătatea lor cleioasă, gentileţea lor împuţită. Mă slujisem de prieteni ca să scap de familie. Acum, nu ştiam cum să mă eliberez de prieteni. Mi-era ciudă pe ei că îndrăgesc o imagine dulceagă a mea, refuzam să fiu canonizat, îmbălsămat în stima lor. Şi în vreme ce Suzanne, cu mama mea lângă ea, mă aducea acasă în maşină, cu întreaga autoritate şi blândeţe de care era capabilă eu gemeam pe bancheta din spate, capul mi se învârtea şi aceeaşi întrebare revenea tot timpul:
- De ce oare torturile de aniversare sunt aşa de proaste?

[...] În viaţa unui om există mai multe vieţi şi nu seamănă toate între ele. Într-o zi, destinul îţi bate la uşă şi te ia de mână. Lasă-te condus: aceasta este ora unică în care se apleacă el asupra cazului tău. Ocazia nu se va mai repeta. Prea mulţi oameni care au pierdut până şi ideea de libertate se dau în lături. Sunt asemenea unor insecte închise într-un borcan: îşi blestemă condiţia, se sfâşie între ele, dar nu fac nimic ca să iasă de-acolo. Oferă-le un alt borcan sau, şi mai bine, cerul liber şi-ai să vezi că-ţi declină oferta. Încă din copilărie, obişnuinţa îi călăuzeşte pe acelaşi făgaş.