Cronica Bucureştilor întocmită, din document şi sentiment
Editura Compania, 2005
*****
Vremurile vechilor Bucureşti
Pînă aproape de 1950 încă mai treceau pe străzile acelea olteanul cu cobiliţa, căruţa cu pîine, iaurgiul, lăptarul, copilul cu borcanul cu miez de nuci la subsoară, spoitorul (mai totdeauna însoţit de piranda lui, pe post de ajutor, adesea şi de puradei), geamgiul, dogarul, ba pînă şi turcul cu limonadă sau îngheţată ori ţiganul ursar. Toamna, gospodinele mai făceau încă în casă magiunul, bulionul, dulceţurile (cele de caise, cireşe şi vişine erau deja în cămară), după ce spălaseră cum se cade sticlele şi borcanele, iar tingirile şi cazanele le spoiseră la ţiganul instalat din vreme pe maidanul apropiat. Mai pe la mijlocul toamnei veneau la rînd murăturile: castraveţi, gogoşari şi gogonele, alese cu grijă şi preparate cu dichis. Printre gogonele, în ulcioarele de ceramică smălţuită ori în borcane mari de sticlă se aşezau din loc în loc morcovi şi albitură tăiate în rozete, ţelină şi conopidă, iar printre toate acestea, frunze de ţelină şi leuştean, pentru gust. Rezultatul era o adevărată operă de artă: murăturile erau mîncate mai întîi cu ochii, înainte de-a fi puse pe masă. În anii '70, cînd, într-o timidă încercare de liberalizare a comerţului, statul comunist permisese, pentru scurtă vreme, apariţia «mandatarilor», pe rafturile multor crîşme de mahala, dar şi prin cele centrale, apăruseră din nou asemenea borcane de murături, pregătite pentru consumul de peste iarnă din local. Era un semn că vechea specialitate bucureşteană trăia încă. Spre sfîrşitul toamnei se punea varza, aşezată cu pricepere în butoaie mari de lemn, reparate din vreme de vreunul dintre numeroşii dogari moţi care străbăteau străzile Bucureştilor purtînd la spinare cîteva doage, papura, lamele de fier pentru cercuri şi sacul cu unelte. Îl auzeai de departe strigînd prelung: «Reepaar butoaieee!» şi ieşeai la poartă să-l întîmpini. Viaţa de mahala amintea atunci de aceea de la ţară - şi nu e de mirare, căci mulţi locuitori veniseră de prin sate, iar unii nu de multă vreme. Trei familii de pe Frunzei aveau chiar vaci cu lapte, pe care le trimiteau la păscut pe locurile de dincolo de Barieră, în spatele spitalului de copii al lui Victor Gomoiu, unde aveau să se construiască în 1953 Parcul şi Stadionul 23 August (azi Naţional).
Jocurile noastre de copii erau şi ele ca la început de secol: bile, şotron, arşice, ţurca, praştia. Parcă nimic nu se întîmplase într-o jumătate de veac! Unele cutume care demonstrează forţa tradiţiei în viaţa bucureşteană sînt consemnate cu mult înainte. Marsillac vorbeşte, printre altele, despre vizitele în care «primul lucru care îţi era oferit era dulceaţa, cafeaua, ţigara sau ciubucul, uneori narghileaua». Lăsînd deoparte ciubucul şi narghileaua, de mult uitate, «tratarea» musafirului cu dulceaţă, cu cafea şi cu un pahar de apă rece era în uz şi la 1870, şi la începutul secolului XX, şi la 1950. Dulceaţa şi cafeaua erau nelipsite de la taclalele bucureştenilor din mai toate categoriile sociale. Mania mutatului de Sf. Gheorghe şi de Sf. Dumitru era la fel de vie pînă în primii ani ai celui de-al doilea război mondial. Distrugerile provocate de bombardamentele anglo-americane, apoi de cele germane au făcut ca anunţurile «de închiriat», ce se vedeau la tot pasul pe străzile Bucureştiului interbelic (înainte de a mă naşte eu, părinţii mei, care respectau cu sfinţenie legea mutatului, au ajuns să schimbe trei case într-o zi!), să fie tot mai rare în 1942-1943 şi să dispară cu totul în anii următori.[...]
1710-1716
Bucureştiul e aproape rotund, avînd o circomferinţă destul de mare; numărul locuitorilor însă, care nu trece de 50 000, nu corespunde locului, căci casele sînt rare şi izolate unele de altele, în formă de insule, cu cîte o curte, bucătărie, grajd şi, deosebit, grădină cu arbori fructiferi, ceea ce dă un aspect plăcut şi vioi. Cişmele nu se găsesc, ci numai nişte fîntîni cu apă rea; în schimb Dîmboviţa, care udă Bucureştii prin două ramificaţii, conţine o apă uşoară şi sănătoasă...
Să ne întoarcem privirea către Bucureşti, la clădirile mai impunătoare ale palatelor şi bisericilor, cu toate că arhitectura lor nu e tocmai de seamă. Palatul principelui e de piatră, cu o impozantă scară de marmoră, cu săli mari, boltite, dar destul de joase, din care prima - pridvorul - e susţinută la mijloc de un rînd de coloane. A doua serveşte de Divan de judecată, unde au loc şi banchetele de zile mari. Altele sînt săli de audienţă, care duc în apartamentul principelui şi de aici în al principesei, cari se reducea la două odăi şi un iatac, pînă ce principele Ştefan Cantacuzino clădise, de cîteva luni, un mic palat cu 8 odăi, într-un colţ al grădinii, care e de toată frumuseţea şi are forma pătrată, în stil italian. În mijlocul grădinii, principele Constantin Brâncoveanu clădise un foişor unde lua prînzul şi-şi făcea siesta după masă, în mijlocul straturilor de flori.
Toate clădirile din Valahia sînt acoperite cu şindrilă, nefiind obiceiul ţiglelor. Între alte biserici din Bucureşti, se află trei pe culmea unui deal: biserica şi mănăstirea Mitropoliei, bisericile Radu Vodă şi Mihai Vodă. Două hanuri mari şi frumoase sînt demne de văzut în Bucureşti. Hanul e un loc înconjurat cu ziduri, făcut după modelul mănăstirilor catolice, iar împrejur sînt dugheni boltite, de apărare contra focului şi ţinute de negustori creştini sau turci, care plătesc o chirie lunară proprietarului, care are şi însărcinarea să încuie, seara, porţile hanului, pentru siguranţa mărfurilor. Primul han poartă numele fondatorului Şerban Vodă, iar veniturile sale sînt dăruite mănăstirii Cotrocenilor, zidită de acelaşi ctitor, la o milă şi jumătate de Bucureşti. Al doilea este hanul Sf. Gheorghe, zidit de principele Brîncoveanu, avînd la mijloc o foarte frumoasă biserică, purtînd acelaşi nume, iar veniturile hanului sînt dăruite Patriarhiei din Ierusalim.
(Del Chiaro, p. 6)
Locuitorii ţării poartă părul scurt, în schimb preoţii şi călugării îl poartă lung, după datinile bisericii ortodoxe. Majoritatea valahilor poartă barbă, ca şi celelalte popoare orientale, iar alţii poartă numai mustăţi; îmbrăcămintea femeilor e un amestec de modă grecească şi turcească, fără faţa acoperită. Cele măritate îşi acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă, adusă în jurul bărbiei şi legată la spate în două cozi lungi, atîrnate. Fetele îşi gătesc capul cu părul propriu împletit în cosiţă, din care apoi formează un coc prins în ace. În zile de sărbătoare se gătesc cu haine bogate şi juvaeruri scumpe, cu salbe de monete de aur de diferite mărimi, pînă la valoarea de 10 galbeni una. Fetele mai sărace poartă salbe de argint după punga lor. Jupănesele se plimbă în oraş în rădvane trase de cîte doi cai, cu valtrapuri de culoare verde sau albastră, dar niciodată roşie, culoare rezervată numai familiei domnitorului. Vizitiul nu şade în faţă, pe capră, ca la noi, ci călare pe calul din stînga. Înlăuntrul trăsurii, cînd nu e de modă nemţească, nu se află locuri de şezut, dar se improvizează uşor cu covoare şi perne mari, acoperite de catifea. Servitoarea, de obicei o femeie bătrînă, care însoţeşte jupîneasa, şade în spatele stăpînei pe scîndura fără perne. Boierii umblă în oraş călare, însoţiţi de un alai de slugi, după demnitatea ce ocupă, iar la intrarea în curtea palatului descalecă şi, înainte de a sui scara curţii, îşi scot ghetele punînd în picioare nişte pantofi, numiţi turceşte papuci; acelaşi obicei respectuos se întrebuinţează la vizitele între boieri. Dacă vizitatorul e supusul unei naţiuni orientale, i se oferă loc de şedere la capătul divanului, loc de cinste, unde se aşază cu picioarele încrucişate sub el, după obiceiul oriental, şi cu spatele rezemat de perne, care sînt înşirate de-a lungul peretelui, în toată lungimea divanului care nu e mişcător, ci fixat de perete. Patul nu se desface decît noaptea, pentru dormit, aşa încît saltelele umplute cu bumbac şi plapumele sînt strînse înfoiat şi îndoite la capete, formînd o masă pătrată şi înaltă şi acoperită cu un cearceaf alb şi subţire, cu flori de mătase şi terminată apoi cu perne din aceeaşi pînză.
Fiecare odaie are cîte un cămin, care se numeşte în limba valahă sobă, cu o portiţă ovală prin care se bagă lemnele şi o ieşire pentru fum, iar în partea inferioară transmite căldura prin una sau două coloane pătrate sau rotunde, lucrate cu stuh, şi care încălzesc odaia. Tapiţerii sau alte ornamente nu se văd în casele din Valahia, decît doar vreo icoană încadrată şi atîrnată într-un loc înalt, pe postav de damasc sau brocart. Măsuţa, cînd nu e de lemn scump, e totdeauna cu un covoraş şi aşezată într-un colţ al odăii; scaune nu se întrebuinţează, în schimb sînt bănci fixate în jurul pereţilor şi acoperite cu postav (ce numai la curte e de culoare roşie), care îmbracă şi pereţii pînă la o oarecare înălţime, servind de reazim. Odaia de mîncare se numeşte casa mare. Casele boiereşti însă au terase spre grădini, unde se ia masa în timpul verii, la răcoare. Masa pe care se mănîncă e în felul celor din sălile de mîncare din mănăstirile catolice, neuzitîndu-se la valahi mese ovale sau rotunde în mijlocul odăii. Comesenii se aşază de o parte şi de alta a mesei, pe bănci lungi cu spătare acoperite cu lăicere. Capul mesei este rezervat stăpînului casei sau unei persoane cu vază. Faţa de masă e din pînză de casă lucrată din in foarte subţire, ca şi şervetele, dar cînd acestea nu ajung pentru numărul comesenilor, atunci se servesc de un ştergar lung, cu care se acoperă de obicei farfuriile şi tacîmurile şi cu care comesenii îşi potrivesc cîte o porţiune în loc de şervet. Pînă se serveşte masa, invitaţii se întreţin cu gazda în odaia sa, unde se serveşte vutcă şi se aduce apă pentru spălatul mîinilor; îşi scot apoi anteriele pe care le prind numai într-o copcă la guler, rămînînd mînicile atîrnate în lung, la spate. Acesta e un act de bunăcuviinţă pentru invitaţi. Preotul, care de obicei nu lipseşte, spune un Tatăl nostru în greceşte sau slavoneşte şi binecuvîntează masa. Fiecare se aşază apoi după rang şi, după ce preotul moaie o bucată de pîine în mîncarea adusă, ceilalţi îşi fac cruce şi, înclinîndu-se uşor spre gazdă, începe masa. Dacă e zi de sărbătoare, îşi urează reciproc sănătate şi aceeaşi întîlnire pentru anul viitor, după care stăpînul casei, după ce-şi face din nou cruce, bea primul pahar cu vin. La valahi nu e obiceiul să se ceară de băut, ci se aşteaptă invitaţia gazdei care oferă de băut în acelaşi pahar, care trece din mînă în mînă; străinul deprins cu altă igienă se acomodează cu greu la acest obicei.
Mesele lor sînt foarte îmbelşugate, dar mîncărurile nu sînt bine gătite şi ceea ce e mai rău e că sînt servite destul de reci, căci în Valahia bucătăriile sînt în fundul curţilor şi deci departe de casă. Valahii au oroare de mîncare de broaşte, broaşte ţestoase sau melci; s-au introdus însă în ultimul timp melcii, care se mănîncă cu multă poftă, mai ales în postul Paştelui, şi se trimit chiar soldaţi la Tîrgovişte, în locurile unde se află mănăstirea franciscanilor, ca să caute melci pentru masa domnitorului. După masă toată lumea se întoarce în odaia unde s-a servit vutca, şi acolo îşi spală din nou măinile şi gura. Pentru acest scop apa e adusă în lighene turceşti, de aramă spoită, cu capace găurite, lucrate cu multă artă... După spălat se aduc cafele, unii mai beau înainte un pahar cu vin, iar narghileaua este oferită o dată cu cafeaua. În sfîrşit, boierii îşi pun anteriele şi, după mulţumirile cuvenite, încalecă fiecare şi se întorc acasă pentru somnul de după masă, obicei ce există nu numai în zilele lungi de vară, ci şi în cele de iarnă. Somnul e uşurat şi de vinurile servite din belşug la masă, fără însă să fi ameţit pe invitaţi.
Cucoanele sînt superstiţioase, şi nu mă pot opri de a nu nota curiosul obicei cînd se iveşte o boală contagioasă. Se adună un număr de femei şi timp de 24 de ore ţes, torc şi coasă o cămaşă de cînepă, căreia îi dau foc în mijlocul curţii şi-n felul acesta cred că, împreună cu cămaşa, a ars şi epidemia.
(Del Chiaro, p. 19)
Spînzurătoarea se află într-un loc, la o jumătate de poştă afară din oraş, numit Tîrgul de Afară şi aci se ţine bîlci de două ori pe săptămînă: miercuri şi sîmbătă. Condamnatul e condus pe jos pînă la acel loc, iar celor întîlniţi pe cale le strigă: «Iertaţi-mă, fraţilor», iar aceştia îi răspund: «Iertat să fii.» Din crîşme, femeile îi ies în cale cu vin, îndemnîndu-l să bea pentru a nu simţi tortura morţii, iar mama sau soţia condamnatului, care-l însoţesc şi asistă la moartea lui, îl îndeamnă şi ele, aşa că nenorocitul nu-şi prea dă seama la ce moarte e sortit.
Cei condamnaţi pentru furt sînt purtaţi prin uliţele populate, şi cu dugheni, legaţi cîte doi de braţe, bătuţi cu biciul şi obligaţi să strige: «Aşa se cuvine celui ce fură» şi să strige singuri delictul comis.
(Idem, p. 48)
Constantin Brâncoveanu avea o fire atît de blîndă încît nu credea niciodată că ar putea fi trădat. Am băgat de seamă cu cea mai mare uimire că la curtea lui nu se ştia ce înseamnă să se păstreze o taină. Dacă veneau curieri de la Constantinopol, mai înainte ca aceştia să descalece pentru a aduce domnului scrisorile, se ştiau prin dughene ştirile cele mai tainice; astfel că mulţi îşi îngăduiau să le scrie prietenilor şi corespondenţilor lor în ţări străine. Îmi amintesc că am citit eu însumi (la Tîrgovişte, unde se afla atunci domnul) într-o gazetă din 1713, aceste cuvinte, întocmai: «Scriu unii din Ţara Românească că la Constantinopol etc., etc.» Par să fie lucruri de puţină însemnătate, dar urmările lor, tragice; am arătat ce mare caz făceau turcii, cărora li s-a trimis un exemplar din acea gazetă de către duşmanii lui Brâncoveanu.
(Călători, VIII, p. 388: Del Chiaro)