Cronică de familie - Căderea în lume de Constantin Ţoiu

Înveţi să citeşti literatură ţinându-i pumnii strânşi protagonistului pozitiv. Lăcrimezi când necazurile îl împresoară, când duşmanii se-nmulţesc şi răul pare să triumfe definitiv. Dar ajungi să închizi romanul cu un sentiment de bucurie sărbătorească: printr-o uimitoare răsturnare de situaţie, eroul tău a câştigat bătălia deja pierdută, convertind înfrângerea iminentă într-o răsunătoare victorie.

A doua etapă a înţelegerii e mai dureroasă. Descoperi cărţi fără happy-end, romane la fel de palpitante, cu scene şi episoade care te ţin cu răsuflarea tăiată, cu aceeaşi luptă între bine şi rău, alb şi negru, virtute şi mizerie morală, dar cu un final contrariant. Nu pricepi în ruptul capului de ce a trebuit să sfârşească aşa un personaj pe care-l iubeai. Identificarea cu el devine problematică. Ai fi vrut să "aveţi" recunoaşterea meritată cu prisosinţă, consacrarea îndelung aşteptată. Dar iată că el e mort, iar tu ai inima plină de tristeţe.

Aceasta, până la a treia fază a lecturilor tale, când descoperi un adevăr mai nuanţat. Literatura nu este ruptă din viaţă, nu e o parte detaşabilă a ei, deci greşeşti când compătimeşti cu unul sau altul dintre eroi. Deşi par atât de vii, sunt creaţii de hârtie, animate nu de Sfântul Duh, ci de forţa figurativă a romancierului. Astfel că disocierea pozitiv/negativ începe să te preocupe tot mai puţin. Contează modul în care personajele apar şi se dezvoltă, logica lor tipologică, iar nu unghiul moral din care le priveai până mai ieri. E importantă consistenţa lor, precum şi acea notă distinctivă care le face inconfundabile, într-o galerie mai largă de portrete. Între un erou cumsecade, dar şters, şi un ticălos antologic, optezi acum pentru al doilea. Fiindcă nu mai alegi omul; alegi personajul.

Iar la finalul acestei iniţieri foşnitoare, cu mii de file întoarse şi asimilate, descoperi uimit contextul. Realizezi că nu există o grilă unică de lectură şi interpretare, că binele şi răul şi-au diluat concentraţia iniţială, intrând în combinaţii variabile. Perspectiva se modifică şi ea, privirea de sus, pătrunzătoare, a romancierului omniscient fiind substituită prin multiplicare. Fiecare dintre eroi are dreptul la povestea lui, ca şi la relatarea, încărcată cu justificări şi motivaţii, acesteia. Iar autorul se suspendă, voit, din vechea postură a judecătorului infailibil, pentru a descoperi şi desfăşura - alături de tine - universul de existenţă al fiecărui personaj. Ai zice că totul a devenit ambiguu, subiectiv, relativ. De fapt, ai ajuns, abia acum, la lecţia adevăratei obiectivităţi epice.

Această lecţie, Constantin Ţoiu o predă magistral în Căderea în lume. Un roman construit... ca la carte, avansând printr-o acumulare de detalii relevante şi prin câştigarea, pas cu pas, a dimensiunii de adâncime. Tehnica impecabilă a prozatorului n-ar trebui să ne facă mai puţin atenţi la tactica lui, la strategiile narative prin care romanul, lent desfoliat, se încheagă. Aproape fiecare pagină aduce un spor de semnificaţie, ca în pânzele maeştrilor, unde schiţa de început devine, treptat, un formidabil câmp de bătălie, muncă ori petrecere. În miezul Căderii... stau ideile, Ideea care exprimă o doctrină politică utopic fundamentată. Dar până să ajungem la acest conflict al Stângii cu Dreapta şi al amândurora cu viaţa, cu bunul simţ social şi diversitatea odihnitoare a lumii, trecem prin mediul de refracţie al unor personaje memorabile. Constantin Ţoiu reuşeşte aici o performanţă. Deşi romanul său este unul intelectualist, cu dispute ideatice şi conversaţii nu foarte lejere, interesul cititorului nu scade o clipă. Căderea în lume are o surprinzătoare dinamică epică. Faţă de nu puţini confraţi prestigioşi din sfera romanului de idei (Al. Ivasiuc, Nicolae Breban, Ion D. Sîrbu), la care greutatea eşafodajului intelectual face să scârţâie verosimilitatea situaţiilor şi a relaţiilor, Constantin Ţoiu topeşte, aşa zicând, reflecţia în acţiune, interferând cele două planuri. Ceea ce întreprind personajele, de la marile gesturi la cele mărunte, nu distonează câtuşi de puţin cu gândirea lor. Iar aceasta nu este proiectată în mod abuziv, fără raportare la experienţele de viaţă. E obţinută, în mai multe rânduri, acea senzaţie rară, dostoievskiană, de continuum romanesc. Teoriile unui erou îl pun în mişcare şi-l poartă prin societate, definindu-l exact în măsura în care acţiunile şi reacţiile lui, ceea ce face şi ceea ce refuză să facă, exprimă o filozofie proprie. O bună parte din personajele Căderii... sunt, în prezentul acţiunii şi al rememorării, dispărute din cadru. Au murit, au emigrat, viaţa lor s-a consumat. Cu toate acestea, ele nu sunt nişte voci reînviate, ci prezenţe puternice, intense. Trecerea devastatoare a timpului pare că le-a amplificat vitalitatea, în loc să le-o şteargă.

Spuneam că, alături de tehnica sau arta prozatorului, trebuie să considerăm concepţia lui tactică. Atuurile romanului eseistic (deschidere şi înălţime intelectuală, tensiunea schimbului de idei, transcenderea conflictelor realismului tradiţional, prin ridicarea mizei) devin, adesea, inutile, din cauza celor care le speculează excesiv. E amuzant să vezi cum toate personajele vorbesc exact ca autorul, rulându-i la nesfârşit teoriile, exprimând bine cunoscutele lui faţete... E, apoi, de-a dreptul stânjenitor să vezi cum o femeie gândeşte şi se exprimă exact ca un bărbat, fără o notă particularizatoare, şi cum diferenţele de vârstă şi experienţă sunt inevitabil articulate pe tiparul relaţiei maestru-ucenic, tipar transformat în tipic şi excluzând orice subvariantă. Constantin Ţoiu a înţeles că, aparte de teoriile şi chiar de concepţia prozatorului, personajele au o individualitate şi o libertate a lor. Obligaţia romancierului (dacă putem vorbi despre obligaţii, într-un domeniu atât de gingaş) nu este să le aducă la numitorul comun pe care el îl deţine, ci, dimpotrivă, să le proiecteze multiplu şi divers, distribuindu-le în roluri care să le convină. În care să se mişte cu naturaleţe, fără sarcina de a prelua şi a ilustra axiomele auctoriale. Aş spune, mai în glumă, mai în serios, şi ca să închei odată cu aceste consideraţiuni teoretice, că prozatorul realist a descoperit, în avans, principiile moderne ale subsidiarităţii. Comunităţile locale şi personajele individuale îşi gestionează autonom existenţa, fără indicaţii preţioase, până în momentul în care intervenţia Centrului devine imperios necesară. Abia atunci, autoritatea guvernamentală se exercită. În viaţa reală, se trimit de urgenţă bani, ajutoare şi sprijin logistic comunităţilor depăşite de complexitatea problemei. În lumea ficţională, romancierul deblochează situaţia prin lărgirea sistemului de referinţă şi printr-un surplus de informaţie.

Până la capitolul cinci din Căderea în lume, Constantin Ţoiu îşi lasă lectorul de unul singur, surprins, la propriu şi la figurat, de paginile citite. Este un frig îngrozitor, iar Bucureştiul anului 1984, din plină Epocă de Aur, e acoperit de nămeţi. În acest peisaj ceauşist-boreal îşi face, timid, apariţia personajul-narator, un bărbat în jur de patruzeci de ani, având în grijă un tată aproape nonagenar şi aproape orb. Prima ciudăţenie detectabilă a lui Babis Vătăşescu e programul pe care şi-l fixează. Fostul reparator de ceasuri şi ochelari din Piaţa Sfântu-Gheorghe, apoi ajutor de arhivar la Tribunalul doi, în prezent cetăţean cu ocupaţie incertă, se plimbă noaptea pe străzi, chiar dacă afară e urgie. Într-un astfel de rond nocturn, el întâlneşte o altă figură destul de exotică: un bătrân, Ghiţă Negotei, cu viziuni de folclorist exaltat şi cu un frate, Leo, despre care vorbeşte întruna. Din întâlnirea noctambulilor rezultă şi a doua particularitate a lui Babis. E atât de mic de statură, încât poate fi numit (într-un mod absolut incorect politic) un pitic. N-ar trebui să dăm atenţie acestui aspect, dacă el n-ar fi, totuşi, unul structural şi nu ar avea portanţa lui caracterologică. Dacă viaţa lui Babis a fost şi este marcată puternic de prea puţinii centimetri ai staturii sale, idealurile nefericitului personaj sunt unele de compensaţie. Când trebuie să te înalţi pe vârfuri pentru a săruta mâna unei doamne sau când, la oferirea unei flori, eşti respins cu apelativul crud stârpitură, îţi creezi o lume a ta, paralelă, în care batjocura sau mila semenilor nu mai contează. O lume imaginară, aprinsă de forţa gândirii, şi care este foarte bine ascunsă, sub măşti succesive, de privirile prea curioase. Spre deosebire de restul eroilor romanului, care îl văd pe Babis exclusiv în dimensiunile lui fizice şi-l iau, aproape toţi, de sus, cititorii pot observa şi cum gândeşte. Un sac întreg cu surprize, plăcute şi neplăcute, îşi deschide gura aici.

Babis al doilea, nepotul mărunţel şi complexat al personalităţii "titulare", îmi aduce aminte de Erasmus Ionescu din Proprietatea şi posesiunea, romanul lui Petru Dumitriu. Şi aici, şi acolo, personajul-narator e un artist al disimulării, oferind celor din jur şi lumii întregi câte o mască zâmbitoare ori binevoitoare. Sub aceasta sticleşte însă, ameninţător, identitatea profundă, cu adevărat scelerată la Erasmus, încă tatonantă în ale binelui şi răului la Babis doi. Spre deosebire de predecesorul său, care împingea voit faptele înspre un punct al dezastrului familial, obţinut la final, fostul ajutor de arhivar îşi propune un obiectiv mai modest: să fie mulţumit cu sine însuşi, compensând handicapul printr-o deplină libertate interioară. Erasmus vrea şi reuşeşte să-şi manipuleze rudele de sânge (mama dominatoare, fratele mai mic şi mai naiv), răzbunându-se astfel cumplit pentru lipsa lui de însuşiri fizice. Babis, care ar avea mai multe de răzbunat, este ceva mai senin şi mai "constructiv". El vrea să refacă, nu să distrugă viaţa familiei, reconstituind-o din mărturiile disparate şi confesiunile dezlânate ale tatălui său. Vasi, acum aproape orb, e un portret emblematic de viveur ajuns la bătrâneţe. Bucuriile fiului său au fost mai ales prin procură. Neputând să trăiască nici dulce, ca hahalera de taică-său, dar nici amar-auster, precum unchiul mort de tânăr, el încearcă să le preia şi să le topească biografiile într-o poveste coerentă şi semnificativă. Plăcerile sale, câte sunt, aparţin umilului cronicar al unei mari familii.

Alternarea celor două planuri (reflecţiile naratorului, la care numai cititorul are acces, respectiv cuvintele şi gesturile lui "servite" celorlalte personaje) dă componenta dramatică a romanului, la fel de spectaculară ca la Petru Dumitriu. În mod logic, eroul cărţii îi va substitui pe eroii vieţii. Accentul se deplasează de pe faptele memorabile săvârşite, pe cântărirea şi judecarea lor dintr-o perspectivă ulterioară. Iniţial, aşteptăm cu nerăbdare să ajungem la miezul romanului, la episoadele şi secvenţele existenţiale pe care Babis al doilea le bricolează. Treptat, realizăm că miza romancierului e dublă. Nu numai faptele, ci şi evaluarea lor interesează. Oricât de incandescentă ar fi fost tinereţea unor personaje, în planul prezent ea este de mult consumată şi răcită. În schimb, rememorarea ei, cu tot cu coeficientul de interpretare, e dinamică, vie, plină de surprize.

Cronica de familie are o verigă lipsă, pe care pura întâmplare i-o aduce sub ochi lui Babis. Întâlnindu-l, în plimbările lui nocturne, pe Ghiţă Negotei, fratele unui Leo pe care-l citează mereu, cronicarul va ajunge la elementul ideologic necesar pentru corecta fixare a istoriei structurante. Povestea lui Babis întâi ("copilul drag" al Mişcării legionare, executat alături de alţi camarazi în pădurea Pantelimon, cu aproape jumătate de veac în urmă) poate fi înţeleasă nu doar prin contextualizare, prin raportare la epoca febrelor extremiste. E nevoie şi de o imagine răsturnată, pe care autorul o construieşte meticulos. La contrastul psihologic-moral dintre cei doi fraţi vitregi (Vasi şi Babis Vătăşescu), Constantin Ţoiu adaugă o contrapondere ideologică, reclamând, aceasta, un termen diferit. Elementul complementar nu mai este acum omul uşuratic, fără convingeri ferme, în căutarea plăcerilor, ci Ideologul, la fel de inflexibil, de pe poziţii de stânga. Şi pentru că romancierul intră, cu Căderea în lume, într-o cazuistică atât de delicată, cum este cea a legionarismului românesc, el simte nevoia - din necesităţi compoziţionale şi, în fond, de bun simţ - să definească o extremă prin alta. Până la un punct, observăm, nuanţele nu există. Între tânărul aspru şi "posedat" care vrea o Românie curată şi tânărul grăsuţ, cu dioptrii intelectuale, pentru care lupta de clasă e motorul istoriei, nu apare nici cel mai mic numitor comun. Tineri studenţi, Babis şi Leo, deşi se întâlnesc, par că trăiesc în lumi complet diferite.

Autorul, ca şi naratorul, caută de fapt unghiul potrivit din care istoriile personajelor centrale să fie rulate fără pierderi ori adăugiri de substanţă umană şi halou simbolic. E un pariu foarte dificil, pe care Constantin Ţoiu îl câştigă într-o manieră eclatantă. Cu toată reţeaua de analogii şi simetrii, cu tot acest balet al tipologiilor şi ideologiilor opuse, cartea nu are nici o notă de artificialitate. Nu se conturează mesaje: de dreapta, de stânga sau de centru neutral fixat cu şublerul. Ca roman politic şi ca roman, pur şi simplu, Căderea în lume e superior Gorilei lui Rebreanu. Epoca, mai întâi, se vede extraordinar de bine prin ochii protagoniştilor, chiar dacă unul a murit de tânăr şi supravieţuieşte ca o legendă familială, iar celălalt a căpătat proporţii de focă enormă şi grotescă. Şi pe lângă epocă sau în cadrul ei se simte, aproape palpabilă, viaţa oamenilor. Să admitem că, în figura ideologului Leo ori în cea a lui Veştemeanu, poetul "cu un aer de prinţ baltic", autorul a putut profita de portretele, în mişcare, oferite de însăşi lumea noastră literară: Paul Georgescu şi Nichita Stănescu. Să concedem, de asemenea, că şi în silueta dreaptă, decupată net, a tânărului Babis, el a avut la îndemână modele de martiri, dacă nu din realitatea românească imediată, dintr-o anumită tradiţie a reprezentării. Dar arta prozatorului e pe deplin confirmată de o galerie întreagă de personaje, principale şi secundare, create cu mână sigură şi cu o peniţă extrem de fină. Vlad, tânărul cu înfăţişare porcină înfiat de Leo, Marga şi Gheorghiţă Negotei, fraţii acestuia din urmă, Sara, evreica salvată de la moarte de Babis, şi Mita, fata simplă care-l însoţeşte în marşul ispăşirii comandat de fraţi: sunt, cu toţii, oameni în carne şi oase, în trei dimensiuni, părând că respiră şi transpiră în paginile romanului. Un personaj episodic, precum vistavoiul nimerit la moşia Duduiei, devine memorabil prin "simpla" rememorare a lui Vasi, consemnată de Babis al doilea şi scrisă - de fapt şi de drept - de un romancier cum nu avem mulţi: "Un personaj trecător, vistavoiul, primul om însă din viaţă pe care Vasi pretindea că-l făcuse fericit. Bărbosul se pripăşise la ei după aceea, era un narodnicist tăcut, întunecat, nu prea se înţelegea cu ceilalţi, cu nimeni de fapt. Era un om blajin, învăţător, dar se pricepea foarte bine şi la muncile câmpului şi îi ajuta la moşie. Mereu trist, apăsat. Până într-o zi, când se duce la el, la Vasi, şi îi spune serios, liniştit, ca şi cum ar fi cerut apă: «Batiuşa, fiţi bun, eu vreau o femeie». Vasi se dusese îndată la grandmaman (...) şi îi spusese că Bodnarenko, Mihail, pe numele de botez, vrea o femeie. I-o spusese direct. Cu grandmaman nu se putea vorbi altfel. «Să se ducă la stricatele alea de la Tecuci, ce treabă are cu tine?», a spus ea înţepată. Vasi spusese că îi făcuse propunerea asta, dar că Mihail refuzase, nu voia să se murdărească, şi că pe el nu-l interesa numai trupul, ci şi sufletul. «Je connais ces histoires russes», bombănise bătrâna şi îşi lăsase nepotul să se descurce. Şi-atunci el se dusese în sat la Anca, nepoata Ţiplicăi, o ţigancă tânără, blondă, cu nişte fuste creţe-creţe pe ea şi largi, când mergea «făcea ape-ape», parcă zbura, şi care purta în picioare nişte papuci roşii făcuţi din pluşul tăiat din compartimentele CFR clasa întâi. Îi dăduse şi bani şi îi spusese că învăţătorul o place şi să se ducă la el, să-l bucure. «Care?» se făcuse ţiganca a nu şti, «care învăţător?» «Bărbosul»... «Bărbosul, pă mineeee?» se mirase ea, n-ar fi crezut că un om atât de cucernic s-ar fi putut gândi... «Pe tine, aşa a zis el», minţise Vasi, «şi a mai zis că te vrea şi că te ia, dacă vrei, şi de nevastă...» Şi Anca s-a dus, mai spunea Vasi, şi din acel moment Bodnarenko îi ieşise complet din minte, nu îşi mai aducea aminte nimic de el, decât că în zilele următoare îl vedea râzând tot timpul, prosteşte. Nu mai ştia ce se întâmplase cu Mihail după aceea, de oamenii fericiţi uiţi repede, cum uiţi morţii." (pp. 189-190). De remarcat, printre atâtea altele, încheierea tolstoiană a frazei şi a scenei, la un prozator care jură pe Dostoievski...

O carte excepţională, modelând şi interpretând timpul (istoric şi familial) fără ca romanul, ca atare, să dateze în vreun fel. Căderea în lume a apărut acum douăzeci de ani, iar ediţia de faţă, a patra, se citeşte într-un context socio-politic complet diferit. Nu contează. Epica mare nu are vârstă.