Confortul intelectual - Spiritul şi litera. Încercări de pseudocritică de Alexandru Paleologu

Într-un Cuvânt înainte la volumul său de debut, apărut în 1970, când autorul era deja cincuagenar, Alexandru Paleologu vorbeşte în eufemisme, cu o luminoasă ironie, despre avatarurile existenţei sale de până atunci: "Din inadvertenţă, distracţie sau curiozitate, s-a pomenit în variate avataturi, care i-au sporit mult de tot cunoştinţele despre lume şi viaţă. În privinţa aceasta, fără nici o modestie, se pretinde într-adevăr priceput." Numai în acest domeniu, împachetat perifrastic, al detenţiei în lotul Noica-Pillat ar avea semnatarul o anumită competenţă. În rest, el îşi declară un amatorism multilateral. Spiritul şi litera "nu e o adevărată carte de critică", autorul ei "nu îndrăzneşte" să-şi revendice titlul de critic şi "nu are firea unui cărturar". Spiritul său "e departe de a fi unul ştiinţific". Faţă cu morga scientistă şi academizantă a atâtor savanţi autodeclaraţi ai criticii, istoriei şi teoriei literare (pe axa Mihail Dragomirescu-Adrian Marino), relaxarea lui Alexandru Paleologu are şi o nuanţă polemică. Ea se potriveşte, fără îndoială, structurii culturale şi naturii umane a personajului (boier vechi, adevărat, fără fumuri), dar este şi o valoare adăugată, un strop de seninătate căutat - şi găsit - în literatură şi în viaţă.

În ce mă priveşte, l-am prins pe Al. Paleologu într-o fază nu prea bună, de crepuscul biologic exploatat fără jenă de diferiţi gazetari, care îi cereau eseistului opinii pe toate temele posibile; şi acesta le şi oferea cu largheţe, pe un ton mult mai rezolut decât aici şi cu două-trei calificative ("imbecil", "idioţenie") bune în orice împrejurare. Altfel spus, Paleologu devenise în ultimii ani un fel de guru pentru publicul larg: o postură care poate îl măgulea, dar nu i se potrivea câtuşi de puţin. Şi aceasta fiindcă sub aparenţa de relaxare a intervenţiilor şi "încercărilor" sale scripturale există aproape întotdeauna o meditaţie concentrată, stăruitoare, orientată deopotrivă spre esenţa şi particularităţile formale ale fenomenelor culturale. Uşurinţa cu care eseistul trece dintr-un plan în altul şi facilitatea formulării se păstrează de la prima la ultima lui carte, însă ele nu reprezintă valori de compensaţie ori substituţie: o cursivitate care să suplinească diluarea conţinuturilor. Lejeritatea nu înseamnă, la el, neseriozitate. De fapt, autorul scrie într-o manieră mai liberă despre lucruri realmente importante, punându-şi o mască a relaxării pentru a nu părea grav şi antipatic. În Spiritul şi litera, nu vom găsi nici un fragmenţel în care eseistul să se ocupe de fleacuri. Până şi "suvenirele" bucureştene de secol 19, cronicile lui Frédéric Damé, vodevilul şi melodrama sunt luate în seamă, privite cu atenţie, considerate cu seriozitate. "Să nu denigrăm melodrama", scrie, de pildă, neted Al. Paleologu, văzând-o ca "o esenţă de mare teatru".

Nu-l putem însă considera un postmodern avant la lettre, care, mizând pe deconstrucţie, să reabiliteze genurile şi realizările estetice minore. Alexandru Paleologu are fibră de moralist, contemplator cu stil al umanităţii canonice, al caracterelor şi expresiilor artistice. Portretul făcut lui André Maurois, pe acest contur, e un foarte bun autoportret: "Portretele istorice ale lui Maurois sunt evocări în care imaginaţia nu se hazardează fără de răspundere; autorul lor e un spirit format în buna tradiţie a moraliştilor francezi, pentru care cunoaşterea caracterelor şi societăţii, a pasiunilor şi ideilor este un exerciţiu, o tehnică a lucidităţii. Măsură şi «esprit de finesse», atenţie la obiect, captarea şi selectarea realului divers într-o ordine raţională sunt trăsăturile caracteristice ale artei lui portretistice şi ale eseurilor lui. Discipolul acesta al lui Alain este, în fond, ca şi maestrul său, un moralist." (p. 202). Iar modelele declarate ale autorului nostru (Paul Zarifopol şi G. Călinescu îndeosebi, pentru care are un adevărat cult) reconfirmă formaţia sa culturală şi filiaţia spirituală.

Îmi place foarte mult modul în care Al. Paleologu rezolvă spinoasa problemă a vechiului şi noului artistic, reflectându-le critic în succesiunea lor istorică. Pe de o parte, el îşi declară franc antipatia pentru toţi "intendenţii culturali", pretinşii apărători ai Tradiţiei (guvernante, profesori, arhivari, notari "şi alţii tot aşa de tari"); pentru "saprofiţii academici închistaţi în jurul capodoperelor". E nevoie vitală de experiment, de experienţe şi de contestaţii regeneratoare, de violenţe avangardiste capabile să scuture clişeele gustului, deconcertând o receptivitate "sclerozată de stereotipii". Prin ele, cultura se revoltă periodic contra culturalului cu care ajunge să fie echivalată.

Pe de altă parte, eseistul nu creditează oricând şi oricât noutatea, nu o consideră o valoare în sine. Noul Roman nu-i spune nimic. Ba îi spune totuşi ceva: "e antipatic, în accepţia etimologică a cuvântului, şi îmi pare cumplit de neinteresant". Literatura (ca şi filozofia) făcându-se "cu şi pentru conştiinţă", se poate paria că un Camus va interesa mereu, pe când Noul Roman, nu. "Frivolul" Paleologu citeşte şi apreciază deci literatura pentru sporul de conştiinţă pe care ea îl poate aduce. Admiraţia pentru teatrul şi romanele lui Camil Petrescu, meticulos analizate într-o întreagă secţiune a cărţii, are şi această motivaţie: "orice operă literară are valoare numai întrucât e operă de imaginaţie, iar aceasta nu e numai şi nu atât facultatea de a inventa o urzeală fictivă, ci în primul rând puterea de a intui şi reprezenta realitatea într-o viziune substanţială şi de a crea astfel un spor al conştiinţei; imaginaţia e, adică, în primul rând act de cunoaştere." (p. 169); "Camil Petrescu a explicat că noţiunea de dramă (în teatru, dar se poate generaliza) a fost în genere greşit înţeleasă ca acţiune şi nu ca act, recte, ca act de conştiinţă, din care poate, bineînţeles, să decurgă un gest, o acţiune, violentă sau nu, dar esenţial dramatică e dialectica actului de conştiinţă" (pp. 177-178).

Trăgând linie şi adunând, autorul are mai degrabă preferinţe decât idiosincrazii, terenul pe care se mişcă, al eseului, favorizând expunerea şi marcarea celor dintâi. Dacă un cronicar are a se confrunta şi cu rebuturi textuale ce se cer spulberate, cu produse toxice în câmpul literar, eseistul beneficiază de o totală libertate a opţiunilor artistice, de o detentă mult mai largă şi un spaţiu de manevră, virtual, nelimitat. Lecturile, audiţiile, variatele experienţe culturale pot fi mai bine puse în valoare. Astfel că, de la cronica pitorească a Bucureştiului vechi, în a cărei vâltoare istorică "rezistentă e doar mahalaua", la tema morţii în teatrul lui Ionesco, de la proiectarea lui Blaga pe cel mai înalt versant al dramaturgiei autohtone (alături de Caragiale) la rearticularea dilemei lui Gelu Ruscanu, de la lectura în oglindă a jurnalului maiorescian la interpretarea (extrem de personală) a poeziei lui Ion Barbu, în fine, de la analiza cu totul originală a raporturilor dintre specificul naţional şi tradiţie la o lungă şi prea tehnicistă descripţie a picturilor de la Biserica Domneşti din Curtea-de-Argeş, Alexandru Paleologu trece parcă fără efort, cu o mobilitate asociativă şi reflexivă ce dă, şi ea, farmecul volumului. Acesta e în mod vizibil unul compozit şi inegal, reunind eseuri în toată regula şi articole scurte, ocazionale, provocând însă constant cititorul, ţinându-l în priză, extrăgându-l din acel confort intellectuel în care s-a instalat prematur.

O serie de sintagme în limbajul de lemn al unei anumite epoci deranjează - aceasta, însă, până la momentul în care realizăm că autorul utilizează codul şi jargonul marxist pentru a-i bascula pe cenzori şi activişti pe propriul lor teren. Printr-o frază "pe linie", se introduc, cu o naivitate bine jucată, autori "reacţionari" şi teme interzise în obsedantul deceniu. Eseistica de maturitate a lui Alexandru Paleologu se înscrie, nolens-volens, în orizontul strâmt de aşteptare oficială de la finele epocii dejiste. Concesiile făcute, formale, fiind minate de spiritul deodată prea serios, suspect de serios, al sclipitorului eseist.