Ghetoul galben - Ultima patrie de Mariana Codruţ

Nu poţi să nu surâzi sau, dacă eşti o fire mai deschisă, să nu râzi cu toată inima văzând discrepanţa comică dintre teoriile "criziştilor" literaturii şi realitatea artistică propriu-zisă, care se ambiţionează în a le infirma. Pretinsa criză a poeziei de azi, susţinută în pofida oricărei evidenţe de către un critic specializat pe proză, pare un mediu extrem de fertil pentru autori din toate generaţiile de creaţie, de la Constanţa Buzea, Emil Brumaru ori Angela Marinescu şi până la Dan Sociu, Ştefan Manasia, Claudiu Komartin plus nume încă mai fragede din ultimul lot liric.

În acest decupaj generaţionist, "optzeciştii" îşi au locul şi rolul lor, reconfirmate prin antologii şi reeditări, dar şi prin volume ori plachete inedite. Ultima patrie a Marianei Codruţ intră în această... ultimă categorie, chiar dacă autoarea se îndepărtează, prin formula şi particularităţile versurilor sale, de nucleul dur, ironic, intertextual şi hiperintelectualizat al generaţiei sale. Regretatul Mihai Ursachi (inclus în paginile de referinţe critice ale volumului) remarca această distanţare şi o întărea pe o notă polemică: "Mariana Codruţ s-a format şi trăieşte la Iaşi, iar poezia sa, care este în cea mai bună tradiţie a poeziei bune dintotdeauna şi de peste tot, a fost de multe ori asociată aşa-zisului «optzecism», atunci când nu a fost trecută cu vederea. D-na Codruţ aparţine însă cel mult prin vârstă biologică «grupului optzecist»; căci nu «zgomotul şi furia», aglomerarea haotică de lucruri, senzaţii, fragmente de lectură, anglicisme, americanisme, teribilisme mai mult sau mai puţin ieftine constituie universul acestei poezii. Ci mai degrabă contrariul lor, adică discreţia, fineţea, profunzimea şi, mai ales, nota cu adevărat distinctivă a poeziei autentice: harul poetic.". Observ aici o contradicţie: între ghilimelele ironice aplicate "aşa-zisului «optzecism»" şi definirea lui destul de exactă. Or, dacă poetica generaţiei '80 a fost cristalizată şi apoi exploatată, nu văd sensul relativizării ei de către Mihai Ursachi, care se exprimă - e adevărat - ca un poet, nu ca un critic literar. A scrie despre versurile Marianei Codruţ că au drept notă distinctivă "harul poetic" îmi pare un verdict de poet, subliniind tautologic valoarea unor texte, iar nu unul de analist şi istoric literar, obligat să disocieze, să circumscrie şi să înscrie opera unui autor într-un anumit compartiment al "poeziei bune dintotdeauna şi de peste tot"...

Evoluând pe o linie fin-zigzagată, între sensibilitatea vulnerabilă, cu substrat moral (precum în Mutilarea artistului la tinereţe de Mariana Marin) şi o cerebralitate intensificând secundele albe ale timpului (ca în Linia de plutire a Elenei Ştefoi), Mariana Codruţ ia din postmodernism ceea ce simte că-i trebuie. Şi anume, referinţa culturală directă ori discretă, adâncită în straturile poemului; mixarea registrelor (eroic şi ironic, înalt şi burlesc); şi, lucrul cel mai important, plasarea autorului ca personaj emiţător şi suferind în propriul text. Scena din Ultima patrie este cea a blocului proletar şi postrevoluţionar, un ghetou galben cu locatari atât de diferiţi, dar egal de ciudaţi şi nesimţiţi: de la grăsanul al cărui sforăit se aude la mai multe etaje, la "şomerul de la unu", cu nevasta plecată în Spania şi o fiică puberă preluându-i atribuţiile conjugale. În peisajul acesta (sub)urban defilează şi un cerşetor care scormoneşte prin gunoaie şi cântă, ascuţit, cântece de jale, "lăutari" aruncând cu patimă zarurile, fete necoapte cărora golanii "le miră sub tricouri ţâţişoarele calde şi ameţite", precum şi o bătrână nebună, blândă, "cu patruzeci de chiuretaje la activ" şi care murmură mereu, în drumurile ei prin cartier: "doucement, doucement".

Reacţiile omeneşti ale vecinei timide care scrie versuri sunt uşor de prevăzut (ascundere, retragere în cochilie); atitudinea poetică poate însă varia, într-un mod nu neapărat surprinzător, dar proaspăt. Realitatea jegoasă, ţipătoare la propriu şi la figurat, sordidă, intră într-un scenariu care, nolens-volens, o înnobilează. Mai mult decât atât, în chiar epicentrul mizeriei şi promiscuităţii de ghetou privirea pătrunzătoare şi totodată metaforizantă a locatarei retractile creează imagini de mare puritate şi frumuseţe. Pe când grasul sforăind pare umplut "cu cartofi,/ cârnaţi,/ pingele/ şi-o curea de porc/ drept instrument pedagogic", fiul său, "manelistul cu ochi de safir", "face pluta pe spate/ în marea cu sarea balenelor albe". Până şi obsedantele horcăieli ale obezului pater se pretează unei lecturi poetice: "sforăiturile lui par nişte virgule făcute cu mâinile/ îngheţate de foştii mei elevi de la Comarna:/ mari şi groase de spărgeau foile maculatorului".

Versurile Marianei Codruţ sunt scrise aşadar în doi timpi şi la temperaturi diferite. Avem un prim palier al indignării, al sarcasmului injectat în scene de profil neorealist, după care trecem pe unul al reconversiei şi reinserţiei lirice, cu semnificarea inedită a materialului brut. Apar şi imagini consacrate ale armoniei, câte o porumbiţă sfioasă sau doi salcâmi foşnind în faţa ferestrelor: simboluri setate, ca să zic aşa, ce nu mai solicită acest tip de prelucrare lirică. În orice condiţii, însă, cuvintele sunt cele care salvează - un lexic şi o sintaxă ce recuperează din realul cel mai abject o dimensiune sonoră, luminoasă şi vibratilă pe care poeta reuşeşte s-o exprime. Ultima patrie, care dă titlul plachetei, nu este în nici un caz ţara în care trăim, ci ţinutul imaginar al Marianei Codruţ, o insulă încă nescufundată a cuvintelor vitalizante: "sunt un Robinson,/ de insula cuvintelor salvat, ultima patrie./ cele poroase şi seci, recifuri neprimitoare,/ nici de foame nu ţin, nici setea n-o taie./ altele însă zvâcnesc viu ca peştii:/ incizii le fac la-ncheieturile moi,/ pe întuneric,/ pe-ascuns,/ ca hoţii,/ ca drogaţii/ şi viaţa în venele mele o picur.// în lumea irigată de sângele lor/ arbori roşii cresc dintr-un punct/ şi-n ramuri explodează, atât de subţiri,/ de pot cu firul de păr să-i despic:/ pădure jilavă cu mirosul tare,/ ohé, ohé, strig prin ea rătăcind/ cu ecoul pe urme.".

Pus într-o pagină de poezie veritabilă, chiar şi ghetoul se metamorfozează, se colorează; uneori, dispare. După cum, simetric, suferinţa şi moartea, figurate într-un poem aproape ceremonial şi o parabolă cvasiperfectă ca Telenovela leoaicei Niobe, nu se volatilizează printr-un hocus-pocus textual, ci se amplifică şi se multiplică, arătându-şi condiţia de funestă generalitate. Cu o desfăşurare mai amplă, această "telenovelă" dă cele mai puternice pagini ale volumului şi va rămâne o piesă de forţă oricând antologabilă: "Niobe, leoaica virgină din savanele Africii, a furat/ un ied de gazelă. (sunt sigură,-mi spun, sunt sigură că-l va hali/ după ce-o să se joace câteva zile cu el...)// nu vânează, Niobe, nici n-adoarme, din ochi să nu-l scape./ vie de muşte căpăţâna îşi lasă pe burta lui suptă/ sau merge-ncet după el, oriunde iedul se duce/ pe copitele încă moi: dacă poate, mama ocoleşte câmpul deschis,/ supurând de turme şi prădători; dar, dacă fiul o ia într-acolo,/ ea îl urmează, cu ochii sticloşi şi gemând de-ncordare.// (undeva, tribul samburu dansează fericit că Dumnezeu/ a venit pe pământ să cunune călăul cu victima!)// în ziua a şaişpea a poveştii ei de amor părintesc, Niobe aţipise/ la umbră. iedul porni numai el ştia unde - moartea ascunsă în burta/ lipită «hai, liberareeee!» zbiera, bătând darabana. nici să tremure n-a/ apucat fecioraşul când masculul a ţâşnit din tufişuri,/ mare cât casa şi coama o pălălaie. din botul regal, iedul lăsa/ să se scurgă-n pământ, odată cu sângele, o mie de zbierete mici -/ tot atâtea săgeţi în inima beată a mamei. dar pitită-ntre ierburi,/ ea s-a uitat la masacru neputincioasă...// pe urmă Niobe-a vânat, a mâncat şi la greu a dormit/ să prindă puteri pentru altă telenovelă grotescă, timp în care,/ pitit între ierburi, Dumnezeu o pândea şi căsca mulţumit."

Luând din postmodernismul poetic numai ce îi trebuie, Mariana Codruţ îi adaugă ceea ce acestuia, de multe ori, îi lipseşte.