Răpirea din Serai - Sunt o babă comunistă! de Dan Lungu

Dintre componenţii ieşeanului Club 8, înfiinţat în 1996 şi reunind nume ca O. Nimigean, Lucian Dan Teodorovici, Gabriel H. Decuble, Radu Andriescu, Constantin Acosmei, Antonio Patraş, Michael Astner, Radu Pavel Gheo, Dan Sociu (autori ceva mai cunoscuţi, la data respectivă, decât cei grupaţi în OuTopos, studenţi la Litere la mijlocul ultimului deceniu: Florin Lăzărescu, Doris Mironescu, Şerban Axinte, Bogdan Creţu...), Dan Lungu, adică iniţiatorul, a avut desprinderea cea mai rapidă. Pe parcursul unui deceniu, el a făcut trecerea de la palierul tinerei speranţe, cu voce mică şi ambiţii mari, la cel al scriitorului matur, profesionist, întâmpinat favorabil şi susţinut la fiecare carte. Aşa merg lucrurile, la noi şi aiurea: un autor remarcabil este ignorat suveran de critici până în momentul în care el devine vizibil. Atunci cronicile încep să curgă, superlativele de asemenea, receptarea fiind entuziastă şi dinamică în felul bulgărelui de zăpadă rostogolit la vale. Traducerea în franceză a romanului Raiul găinilor (cu totul subţire, după mine) şi selectarea scriitorului în programul Les belles étrangères (2005) au făcut din Dan Lungu un nume bine cunoscut şi frecvent citat, pus mereu pe lista selectă a celor câţiva prozatori autohtoni exportabili.

Extrem de atent la semnalele criticii şi ale pieţei culturale, fie ea românească ori occidentală, autorul revine acum în forţă, mai proaspăt ca niciodată, cu un roman destinat nu numai nouă, ci şi lor. Lor, vesticilor interesaţi şi intrigaţi de ciudaţii de la gurile Dunării, aceşti români care au trăit comunismul pentru a-l lichida şi, apoi, a-l plânge. Sunt o babă comunistă! rulează, sub un titlu şocant şi eficient ca o reclamă, povestea vieţii noastre spusă (scrisă) pe înţelesul occidentalilor neavizaţi. Unor comentatori li se va părea, precum lui Mihai Iovănel, un roman simplist, schematic, propagandistic pe invers în raport cu realismul socialist al anilor '50. Emilia Apostoae, născută Burac, venită la oraş la şaptesprezece ani, trecând prin şcoala profesională şi prin liceul făcut la seral ca să ajungă să muncească într-o fabrică şi să deţină un apartament şi o butelie, este într-adevăr un personaj care ilustrează comunismul aşa cum un portret stilizat, făcut cu râvnă stângace, se chinuie să reproducă o anumită figură. Socialismul instalat la noi timp de patru decenii şi devenit mediu de viaţă, aerul respirat de trei generaţii diferite, apare simplificat şi caricaturizat în romanul lui Dan Lungu, prin îngroşarea unor linii directoare. Proza pierde în fineţe şi ratează bogăţia de nuanţe a supravieţuirilor în comunism, dar ea câştigă în concizie şi esenţializare. Experienţa protagonistei nu este adâncită, explorarea pe verticală oprindu-se la primele nivele; însă biografia şi comportamentul Emiliei Apostoae sunt făcute să reprezinte un uriaş loc comun: cel al "oamenilor muncii" din regimul trecut. Altfel spus, individualul este cu bună ştiinţă schematizat, pentru a putea reprezenta o definiţie convingătoare a colectivului. Din această perspectivă, o scenă aparent secundară din roman devine întru totul relevantă. Abia spre sfârşitul cărţii (suntem în prezentul rememorării, după Revoluţie), eroina îşi face timp s-o asculte cu adevărat pe doamna Rozalia, croitoreasa care i-a cusut, atâţia ani, haine frumoase şi rezistente. Între timp, Emilia a născut şi a crescut o fată, a muncit cu zel la întreprinderea ei şi a ridicat sute de salarii, başca micile şi nevinovatele ciubucuri, a stat pe la cozi, când nu "s-a descurcat", şi a făcut excursii în toată ţara, în concedii. Iată una dintre milioanele de albine zumzăitoare ale stupului socialist. Dar în toţi aceşti ani, ea nu a avut răgazul sau dispoziţia de a asculta şi o altă versiune asupra vieţii minunate din R.S.R. Se va obiecta, de asemenea, că istoria victimei este la rândul ei schematică: numai suferinţe, mizerii, nedreptăţi, fără o rază de lumină. Important mi se pare însă acest paralelism deplin al celor două biografii. Una merge pe făgaşul croit de socialism şi devine, prin urmare, tipicul oricărei existenţe, formatul prestabilit al vieţii. Cealaltă apare ca divergentă, ex-centrică, periferică: varianta-standard le exclude sau le marginalizează pe cele care nu îi sunt conforme.

Aşa stând lucrurile, în realitatea vremii şi în romanul care o ficţionalizează minim, autorul elimină materialul considerat de prisos, verigile suplimentare, jocul de glezne cotidian şi rarele momente de revoltă, pentru a fixa tiparul dat. Studiile şi cercetările de sociologie îl vor fi ajutat pe Dan Lungu să observe nu doar diversitatea experienţelor şi - până la un punct - a opţiunilor, ci şi trend-ul vieţii în socialism. El este exprimat, cu o mare fidelitate a captării mediei, prin traseul biografic al eroinei, reprezentativ în punctele esenţiale.

Citind romanul din acest unghi, vom observa cum aproape fiecare personaj e construit ca exponent al unei anumite categorii (de vârstă, de clasă socială, profesională) şi ca un eşantion de mentalitate. Emilia Apostoae şi sora ei mai mică, Sanda, sunt fete născute la ţară care urăsc munca în gospodărie, au oroare de tezic (şi cine agreează frământarea bălegarului cu picioarele goale?) şi visează, zi şi noapte, să ajungă la oraş. Generaţia precedentă le oferă două modele, unul rural şi altul urban, între care surorile n-au nici o ezitare să aleagă. Le place, nu le place, părinţii lor rămân la ţară, în timp ce unchiul Andrei şi mătuşa Lucreţia înfăţişează deja, prin ţinută şi gestică, rafinamentul vieţii citadine. Desigur că acest rafinament este unul chestionabil şi cu note comice. Edenul locativ comunist înseamnă telefon, cadă de baie, bibelouri răspândite peste tot şi şterse cu evlavie de gospodină, plus prosoape moi şi papuci "cu motocei, foarte pufoşi". Lipseşte din cadru carpeta cu Răpirea din Serai, dar o putem lesne adăuga. Apartamentul astfel utilat şi decorat ne apare, astăzi, destul de ridicol; dar el a fost magic pentru o întreagă generaţie de fii ai clasei ţărăneşti trecuţi, cu entuziasm, în rândurile muncitorimii. Ridicându-i, sprijinindu-i, regimul comunist a făcut o bună investiţie. Fiindcă, la rândul lor, ei au sprijinit, au susţinut comunismul: nu atât din recunoştinţă, cât din simpla performare într-un sistem socio-economic bazat pe emanciparea şi profesionalizarea lor. Peste un timp, idealul se va fisura şi va crăpa. Născută la oraş şi botezată cu un nume "de prinţesă", Alice, fiica Emiliei, nu are nici o emoţie la vederea telefonului şi a plăcilor de faianţă de la baie. A crescut alături de ele, aşa că nu o impresionează câtuşi de puţin. Dar pentru părinţii ei, ridicaţi de la condiţia mizeră a ţăranului fără pământ, la cea a orăşeanului recent, cu locuinţă, serviciu şi bani frumoşi la chenzină, comunismul a fost un lucru bun.

E şi o diferenţă de epocă şi de ritm istoric, nu numai de mentalitate generaţionistă. Dacă adolescenţa mamei se suprapune fazei mobilizatoare şi constructive a socialismului românesc, cu nenumărate şantiere de pe care se înalţă cartiere de blocuri, uzine uriaşe, baraje, hidrocentrale şi tot restul, copilăria fiicei (care mai târziu va emigra în Canada) e prinsă în acolada unei perioade de recul: cu depăşiri fantasmagorice ale planului cincinal şi butaforii placate pe realitate, pentru a-l satisface pe Conducătorul paranoic. Când se află vestea că însuşi tovarăşul Ceauşescu va face o vizită de lucru în fabrica la care lucrează Emilia Apostoae, toată lumea intră în trepidaţie şi, timp de trei zile, pe obrazul cenuşiu-murdar al halelor se aplică straturi-straturi de fard. Muncitorii capătă salopete noi, totul e vopsit, curăţat, reparat, brazii din apropiere sunt spălaţi cu furtunul şi vopsiţi, suplimentar, cu verde intens, viţa de vie este eliminată, şoseaua e grabnic asfaltată. Cititorii mai tineri vor avea, în acest punct, senzaţia că Dan Lungu fabulează, lansându-se în proiecţii parodice la graniţa absurdului. De fapt, el lucrează cu materialul regimului trecut şi în spiritul funcţionării acestuia, în anii '80. Ceea ce azi pare de un comic nebun reprezenta, ieri, realitatea însăşi. Greu de crezut? Dar de trăit?...

Dacă i-aş reproşa ceva romancierului, ar fi tâmpa satisfacţie cu care Emilia îşi trăieşte, de la un capăt la celălalt al experienţelor sale anterevoluţionare, viaţa în socialism. E drept că miezul bun al epocii, anii '60, îi alimentează tinereţea, inevitabil optimistă. Dar, mai târziu, refluxul sinistru al regimului ar fi trebuit s-o atingă într-un fel sau altul, aşa cum i-a marcat pe 90% dintre foştii constructori ai comunismului. Perfect izolată în seraiul întreprinderii ei unde lucrează pentru export şi încasează salarii de două ori mai mari decât ceilalţi oameni ai muncii, femeia pare că nu mai are văz şi auz, miros şi gust. Simţurile i s-au atrofiat, inteligenţa i s-a tocit, sensibilitatea de asemenea; altfel, nu se explică entuziasmul cu care ea continuă să servească, la bancul ei de lucru, Cauza.

Fără să exclud din fluxul rememorării nostalgia sfâşietoare care o impregnează, m-aş fi aşteptat la o fărâmă, baremi, de luciditate a personajului, înainte de căderea comunismului. Căci regretul după vechea stare de lucruri, întâlnit la o mare parte din pensionarii de astăzi, a fost precedat, în ultimii ani ceauşişti, de o cu totul altă stare de spirit: iritare crescândă, dezgust progresiv, convingerea tot mai limpede că aşa nu se mai poate. Pe acest tronson final al Epocii de Aur, eroina lui Dan Lungu se îndepărtează aşadar de medie, nu mai ilustrează tendinţa. Neverosimilă ca individ, nu mai este nici exponenţială pentru un cerc mai larg.

Chiar şi aşa, însă, romanul de faţă va fi citit pe nerăsuflate de nostalgicii vechiului regim, ca şi de tinerii pentru care Nicolae Ceauşescu e un personaj din reclame; de critici, traducători şi cititori de pe mai multe meridiane geografice. Viaţa unei "babe comuniste" din nordul României poate deveni un best-seller, când e rulată de un prozator inteligent şi înzestrat.