Alexandru Cistelecan, Diacritice,
Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2007, 272 p.
Din cei douăzeci şi cinci de componenţi ai capitolului Critică din remarcabila panoramă "optzecistă" a lui Radu G. Ţeposu, doar trei nume se mai menţin astăzi în perimetrul criticii de întâmpinare; şi în actualitatea pe care aceasta mizează, utilizând-o creator. Fiecare dintre aceşti comentatori rezistând valului de dezertări postrevoluţionare a apelat la o soluţie care să concilieze noul context cultural cu propria natură şi structură profesională. Ion Simuţ a făcut pasul către istoria literară, căreia i-a ataşat inclusiv cronica ediţiilor, privind în ansamblu şi în secţiune temporală marea de tipărituri. Dan C. Mihăilescu, dimpotrivă, a ieşit din spaţiul ticsit de fişe şi considerat prea strâmt al istoricului literar, făcând critică deschisă către toate azimuturile şi dând expertizei notă de show publicistic. Ultimul, dar nu cel din urmă critic "optzecist" care a rămas critic este Alexandru Cistelecan, trecut de Radu G. Ţeposu în prima linie a foiletoniştilor artişti.
Deşi el nu e un cronicar cu rubrică săptămânală, un maratonist al lecturii şi evaluării "din mers", autorul actualelor Diacritice impresionează - pe lângă stil - prin aplicaţie şi perseverenţă. Un poet cât de cât semnificativ (de la "şaizeciştii" studiaţi deja în manuale la tinerii abia apăruţi pe eşichier) care nu a fost citit şi comentat de Al. Cistelecan se poate spune că nu există. Într-atât de atent şi receptiv a fost criticul de la Vatra, Cuvântul şi din alte publicaţii, încât el a devenit (ca şi antecesorul său Gheorghe Grigurcu) nu numai o instanţă valorizatoare, dar şi o funcţie a poeziei sau, mai liric spus, o umbră a ei. În schimb, proza şi reprezentanţii săi, cu oase tari de romancieri sau cu stilistica modulară a povestirii, nu îi solicită atenţia exegetică. Iarăşi, într-un paralelism deplin cu Gheorghe Grigurcu, Al. Cistelecan scrie exclusiv despre, unu, poeţi şi, doi, critici literari.
Pe când prima categorie îi activează componenta analitică, desfăşurată "în toate punctele fenomenalităţii creative", cea de-a doua îi incită spiritul critic în direcţia inciziei şi a portretului ironic. Din cei douăzeci şi cinci (din nou douăzeci şi cinci!) de colegi de breaslă prinşi în sumarul Diacriticelor, majoritatea sunt fixaţi şi în insectar: cu bunele şi relele lor, dar, mai ales, cu formula intelectuală şi temperamentală definitorie. Se adaugă o victimă colaterală, Marin Mincu (un preambul la analiza lui Ion Bogdan Lefter) şi zboară, de asemenea, din loc în loc săgeţi către diferiţi actanţi de pe scena culturală a ultimului deceniu. Cartea nu este o simplă juxtapunere de cronici şi recenzii scrise la întâmplare, ci o panoramă gândită înainte de a fi realizată. De la ex-călinescianul Adrian Marino la post-echinoxista Sanda Cordoş, volumul adună şi distribuie nume grele sau, în orice caz, reprezentative pentru toate generaţiile şi orientările estetice. Simpla redare a listei, deschisă şi închisă prin cei de mai sus, spune multe despre seriozitatea demersului critic: Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Virgil Nemoianu, Mircea Martin, Ion Pop, Eugen Negrici, Laurenţiu Ulici, Mircea Iorgulescu, Cornel Moraru, Petru Poantă, Alex. Ştefănescu, Al.Th. Ionescu, Virgil Podoabă, Gheorghe Perian, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieş, Ion Bogdan Lefter, Nicoleta Sălcudeanu, Iulian Boldea, Nicolae Leahu, Mircea A. Diaconu, Caius Dobrescu.
Îngreunată puţin de permanenta tensionare ironică a paginilor, lectura este totuşi profitabilă şi delectabilă în egală măsură. Asistăm la un veritabil turnir critic, o competiţie strânsă de concepte, stiluri şi formule ilustrative, poate egal îndreptăţite. Nefiind un ideolog cultural, ci un critic literar în toată puterea cuvântului, Al. Cistelecan nu utilizează o schemă conceptuală pe care s-o aplice rigid, solicitând expres conformitatea cu ea, sau, în caz contrar, penalizarea "disidenţilor". Analizând cărţile lui Gheorghe Perian, el chiar simte nevoia să ia distanţă faţă de postmodernismul militant. Perian şi Cistelecan, nu mai puţin, se plasează în afara... Comitetului Central al postmodernismului: "România e plină azi de tot felul de cete de postmodernişti care ne somează ultimativ să ne convertim măcar în ceasul al doisprezecelea. E un postmodernism de militanţă, cu activişti care pretind să avem şi noi faliţii noştri; un postmodernism de cult, cu directive şi ideologie; un postmodernism, aşadar, de esenţă tare, a cărui propoziţie centrală e «trebuie». Printre atâţia ideologi şi agitatori postmodernişti, Gheorghe Perian e, probabil, singurul postmodern în stare naturală; oricum, singurul care nu practică postmodernismul de amvon, ca pe o religie grabnică; singurul care nu operează prin prozelitism, ci prin toleranţă şi mai degrabă prin modestia «alternativei» decât prin fanatismul ei. Poate că tocmai de aceea Comitetul Central al postmodernismului nu-l prea iubeşte, deşi e primul autor al unei cărţi dedicate Scriitorilor români postmoderni (1996). Dar şi aceea era o carte fără dogmă postmodernistă, o carte cu concept implicit, suplu, pur operaţional şi definit în strictă conjunctură analitică. Nu era o carte de propagandă şi nici de anexiuni fără capăt." (p. 187).
La antipodul acestei viziuni reducţioniste ce va ajunge, prin I.B. Lefter, la "performanţa" de a echivala o generaţie cu un curent literar sau chiar cu o tipologie, autorul Diacriticelor concepe generaţia (fie ea '80 sau '60, căci de altele nu prea discută) ca un fascicul de programe şi orientări, "cu tensiuni intra-generaţioniste nu mai puţin productive decât cele inter-generaţioniste". Luptele intestine, ca şi cele purtate cu predecesorii ori cu succesorii, nu dau un conflict distrugător, de tipul ori/ ori. Şi divergenţa poate fi relevantă, nu numai omogenitatea preluată, în mod bizar, de la cei mai purişti dintre modernişti. Ca să-l completez pe Alexandru Cistelecan, e limpede azi că neomodernismul "şaizecist" a fost, el însuşi, un modernism sincretic, deloc restrictiv, câtuşi de puţin exclusivist. O generaţie cuprinzând poeţi atât de diferiţi ca Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Leonid Dimov şi Ileana Mălăncioiu, Ion Gheorghe şi Cezar Baltag integrează din necesităţi de recuperare cultural-istorică diferite modele anterioare, de la Blaga la Ion Barbu şi Bacovia: care, la rândul lor, dovedesc pluralitatea modernismului interbelic. Şi Arghezi şi Barbu sunt modernişti, dar fiecare în alt fel modernist, iar polemica dintre ei a fost în primul rând una de poetici. Asemenea prozei, poezia românească a ars etape de evoluţie şi a recuperat enorme decalaje temporale printr-o sincronizare, aş zice, postmodernă avant la lettre, ce a făcut din fiecare generaţie o arhivă mobilă de teme şi stiluri, modele actualizate şi modele latente. La fel se întâmplă şi cu lirica "optzeciştilor": lângă citadini pot apărea şi rurali, lângă ironici şi parodişti descoperim post-expresionişti, ba chiar şi metafizici deghizaţi. Care anume este, pentru Al. Cistelecan, nucleul tare al generaţiei, componenta forte, nu aflăm din aceste pagini de (meta)critică; răspunsul se află, la vedere, în critica lui de poezie, în care Ion Mureşan figurează ca un autor la fel de important ca Mircea Cărtărescu.
Revenind la cartea de faţă, merită subliniată onestitatea criticului de a se referi şi la alte puncte de vedere, de a le cita, de a le combate, eventual, cu argumente. Un laitmotiv al Diacriticelor îl constituie acea prezumţie de ignorare a unor colegi de breaslă care se cred nu doar suverani, ci singuri pe întregul ogor interpretativ. Lecturile "areferenţiale", adamice, "inocente" abundă, într-o discrepanţă frapantă cu critica interbelică, pentru care dialogul, şi nu monologul, reprezenta regula. Alexandru Cistelecan deploră şi taxează în numeroase rânduri acest autism generalizat, semnalând cu bucurie excepţiile. E aici, pe lângă miza pe obiectivitatea necesară, şi o reprezentare a domeniului interpretărilor ca un câmp de (inter)acţiune. Judecăţile nu se nasc din vid, ci dintr-o realitate artistică şi critică pe care, la rândul lor, o vor influenţa. Lansarea lor implică o verificare şi o confruntare, un dialog care, precizând poziţiile, le poate şi nuanţa. Spre deosebire de "agitatorii" postmodernismului autohton, Alexandru Cistelecan chiar are (similar regretatului Radu G. Ţeposu) înţelegerea şi gustul diferenţierii. Astfel că apar în panorama lui, fără probleme de (imposibilă) omogenitate, un "critic-monah" ca Gheorghe Grigurcu şi "un mare ordonator de credite" ca Nicolae Manolescu; "un profet al operei" precum Mircea Martin, ale cărui rezerve sunt exprimate mai mereu "cu mâhnire", şi un analist "exasperant de just" ca Ion Pop. Un critic "înarmat ca un hoplit", precum Mircea Iorgulescu, şi un practicant al "criticii de bine" ca Iulian Boldea. Un comentator cu "predispoziţie gentilă", ca Mircea A. Diaconu, dar şi un polemist acerb ca Mircea Mihăieş, prilejuindu-i criticului una dintre formulările sale norocoase: "cei scăpaţi sunt doar cei cărora nu le-a venit încă rândul". Un capitol aparte, şi mai suculent, al acestei lumi în mişcare, infra- şi metaliterare, îl constituie ardelenii, portretizaţi memorabil de Al. Cistelecan. Virgil Podoabă, Aurel Pantea şi Alexandru Vlad, balansaţi între bibliografie şi biografia strictă, devin adevărate personaje, proiectate şi exploatate ca atare. Iar Nicoleta Sălcudeanu, cu cronicile ei rele, de fapt "galante", cu insolenţele sale "cordiale", e o imagine în oglindă a lui Cistelecan însuşi. Şi pentru unul, şi pentru celălalt (colegi, ani buni, în redacţia revistei Vatra), critica este o formă de creaţie şi un mod flexibil de personalizare. O dialectică fină de empatii şi maliţii, ca mărci şi stimuli de inteligenţă. Uneori, ce-i drept, Al. Cistelecan mai şi abuzează, sărind din calambur în calambur şi trecând din subtilitate în subtilitate. Dar aceasta, poate, fiindcă nu e de tot convins că le-am şi înţeles.
G. Călinescu vorbea undeva despre cei doisprezece oameni de gust, cultivaţi, hiperrafinaţi care dau culoare şi culoar de artă unei epoci. Pentru aceşti câţiva receptori ideali pare să scrie Al. Cistelecan, cu convingerea intimă că se numără printre ei.