Zoia noastră - Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă! de Oana Orlea

Nu e prea greu să distingi şi să disociezi între cei care au suferit realmente în timpul comunismului şi cei care nu fac decât să instrumentalizeze, azi, această suferinţă. Cei din urmă au devenit cei dintâi în plan discursiv: se avântă retoric şi cuprind cu aripile indignării lor tardive întregul spaţiu social. Trasează directive noi, distribuie note şi calificative morale, vorbesc cu patos despre suferinţele trecute şi despre necesara lor răscumpărare. Demagogia durerii (altora) a fost în floare după 1990.

La antipod, adevăraţii martori şi martiri ai infernului închisorilor politice, cei care au fost acolo şi au simţit pe pielea şi oasele lor umanismul socialist, vorbesc cu mare discreţie, cu o uimitoare delicateţe sufletească, despre experienţele teribile prin care au trecut. Şi nu discută niciodată la modul general, extrapolând cazul concret pe care l-au reprezentat, judecându-i pe toţi ceilalţi cu măsura lui. Dimpotrivă, în timp ce inchizitorii de şcoală nouă vorbesc in abstracto şi judecă circular pe baza unor transcendentalii morale, evitând sistematic întâlnirea cu planul concret, foştii deţinuţi politici se menţin în sfera lor de experienţă carcerală, într-un câmp al referinţei directe.

E motivul pentru care îi citim cu ochii larg deschişi pe N. Steinhardt şi Ion D. Sîrbu, Paul Goma şi Ion Ioanid, Florin Constantin Pavlovici sau Oana Orlea, în dialog cu regretata Mariana Marin. Din aceeaşi generaţie, născuţi chiar în acelaşi an (1936), Florin Constantin Pavlovici şi Oana Orlea au cunoscut de foarte tineri harta României concentraţionare: primul, student, în urma evenimentelor din Ungaria, cea de-a doua, elevă încă, pentru culpa de a fi scris nişte manifeste adolescentine. Ca şi Tortura pe înţelesul tuturor a lui Pavlovici, interviul-confesiune al Oanei Orlea, Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!, ne dă prilejul de a lua contact - mediat - cu obtuza duritate a regimului comunist, deja instalat şi înşurubat la noi în anii '50. Printre victimele lui, tratate cu aceeaşi monedă ideologică forte, se numără, iată, studenţi şi chiar elevi. Înainte de a-şi încheia studiile, educaţia, ei trebuie reeducaţi.

În mod ironic, eroismul de liceană al Oanei Orlea este unul de împrumut sau, mai exact, de transfer. Ea ar vrea să devină o altă Zoia Kosmodemianskaia, o Zoie a noastră, suportând tot aşa, fără crâcnire, torturi comparabile cu cele aplicate eroinei sovietice de către agenţii Gestapo-ului. Cărţi, filme şi piese de teatru rulează această istorie a bravurii juvenile. E destul de firesc ca ea să fie preluată şi actualizată, fie şi cu modificarea condiţiilor de front. Acum comuniştii, nu naziştii, te chinuiesc; dar bravura rămâne. După treizeci şi opt de ani de la prima arestare, petrecută în 1952 (ediţia întâi a cărţii a apărut în 1990), Oana Orlea vorbeşte cu o notă de umor, cu o anumită relaxare, despre comportamentul ei de atunci. "Zăpăcită şi smucită", lansându-se în "fanfaronade gratuite", turuind cu exaltare şi făcând gesturi dramatice, grandilocvente, în spaţiul cenuşiu şi jegos, atât de trist, al celor douăsprezece închisori prin care trece, ea este indubitabil un personaj. Putem prezuma că nu numai colegele de celulă şi de carceră (hoaţe, prostituate şi politice), ci şi anchetatorii plus temnicerii de toate gradele rămâneau literalmente cu gura căscată în faţa acestei fete grăsuţe şi cu părul vâlvoi - un model livresc de insubordonare întrupat, neverosimil, la Jilava, Ghencea sau Malmaison. Ilustrativ pentru psihologia tinerei eroine, când aceasta ajunge la Mislea, o ia ca pe o promovare într-o condiţie de adevărată detenţie. Zoia autohtonizată se bucură: "Asta da puşcărie! A fi trecut prin Mislea era un fel de a deveni o adevărată puşcăriaşă." (p. 66).

Ne putem imagina, în acelaşi timp, ce era în sufletul mamei sale, cu fata condamnată la patru ani de închisoare şi soţul fugit în Occident. Doar două întâlniri au loc între mamă şi fiică, la câte un vorbitor şi în scene pe care Oana Orlea le va expedia, peste ani, cu un gest decis tăind fumul de ţigară al rememorării: "Aş vrea să evităm efuziunile sentimentale". După o vreme, ea simte însă nevoia de a reveni la figura mamei, la situaţia sa cumplită în acei ani de victorie a socialismului asupra întregului popor. Date cu un corp de literă mai mic, aceste adăugiri ulterioare înregistrării din iulie 1990 conturează portretul unei alte eroine feminine, fără prototip cultural sovietic, dar cu atât mai impresionantă: "Mama îmi aducea numai lucruri de care aveam realmente nevoie. Târziu am înţeles cât de greu i-a fost în acei ani. Ca multe femei din generaţia ei, nu avea nici o calificare - înainte de război, puţine erau femeile cu meserie, rostul majorităţii era să se mărite şi să-şi vadă de casă. Înainte de naţionalizarea Uzinelor Malaxa - undeva după Bariera Vergului -, mama fusese secretară. O duceam greu. De la cantina uzinei, foarte ieftină, ne aducea sufertaşul acasă, bunicii mele, Annie, care locuia cu noi, şi mie. Îl căra în tramvai, care avea atunci capătul la Bariera Vergului. De la uzină mai avea de mers cam două staţii pe jos, apoi drum lung, în picioare, în tramvaiul ticsit, până la staţia din dreptul Străzii Roma. Făcea asta zi de zi. După naţionalizare, au dat-o afară. S-a recalificat desenatoare tehnică - se pornea industrializarea şi era nevoie de desenatori tehnici. După arestarea mea, a fost dată afară. A vândut lucrurile din casă la talcioc. A găsit iar de lucru, dar când au aflat de mine, au dat-o din nou afară. Mai avea, săraca mama, şi o soră fugită în străinătate: era deci un balaur cu trei capete care trebuia strivit. Până la urmă - cred că după liberarea mea -, a găsit de lucru (fusese infirmieră pe front în timpul războiului) la un spital TBC din afara Bucureştiului. Se scula la 4 dimineaţa, lua trenul din Gara de Nord... Se lupta ca o leoaică pentru noi, iar eu, prea preocupată de adolescenţa mea, nu eram destul de conştientă. Lucrurile mi-au devenit mai clare abia după ce am ieşit din puşcărie - să zicem că «îmbătrânisem»." (pp. 52-53).

Într-adevăr, dincolo şi dincoace de lecţia Zoiei Kosmodemianskaia, zilele şi nopţile de închisoare o transformă pe adolescenta care îşi căuta, romantică, o lozincă de strigat în faţa plutonului de execuţie. Viaţa propriu-zisă, experienţele prin care trece voalează filmul eroizant al rezistenţei la suferinţă. Chinurile sunt fizice, dar şi psiho-morale, într-un regim al sordidului care descalifică, de la bun început, integritatea individului. Gardiencele se comportă ca nişte fiare, turnătoare apar la tot pasul, iar metodele de aflare a "adevărului" şi de "reeducare" a delincventului politic sunt de o barbară ingeniozitate. Oricine - subliniază Oana Orlea - poate fi transformat, prin tortură, "într-o fiară sau într-o zdreanţă". Norocul ei şi al altora este că sinistrul experiment Piteşti tocmai s-a consumat şi că, în loc de a fi generalizat, lasă loc unor revizuiri. O grevă a foamei, de pildă, îi îngrozeşte pe temniceri, ca şi cum acest drept nu l-ar fi putut încălca (sau desconsidera) ca şi pe celelalte. Totul pare lipsit de logică, Oana Orlea declarându-şi, retrospectiv, incapacitatea de a descoperi un principiu de funcţionare, o "regulă a jocului" în sistemul represiv. Ceea ce ţi s-a întâmplat ţie nu e obligatoriu să li se fi întâmplat şi altora. Propria experienţă nu poate fi deci generalizată şi echivalată cu un standard. Micile permisivităţi nu sunt valabile peste tot, după cum teroarea, în care încape şi pura răutate a unor indivizi concreţi, reprezintă o variabilă, un grafic dezordonat, imposibil de interpretat raţional. Nici măcar după aproape patru decenii.

Autorul confesiunii, ca şi lectorul ei, nu se mai miră de ce se întâmplă în regimul democraţiei populare. Că Oana Orlea e din nou arestată în 1960, pentru pretinsa ei participare la... atacul asupra unui furgon al Băncii Naţionale? De ce nu, în fond? În această bravă lume nouă, nimeni nu este cu totul nevinovat. Inocent rămâi doar până la un punct: cel în care declari "de bunăvoie şi nesilit de nimeni", sub tortură, ceea ce doreşte anchetatorul să obţină...

"Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă!" îi tot latră în urechi fetei de şaisprezece ani oameni care asigură buna funcţionare a regimului. Să admitem că e o anumită diferenţă (şi o ruptură de nivel) faţă de acel "Ia-ţi patul tău şi umblă!" adresat de Isus paraliticului.