Răzvan Rădulescu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane,
Ediţia II-a
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 264 p.
Reeditat după mai bine de un deceniu, Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane (romanul cu care Răzvan Rădulescu lua, în 1997, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor) nu se citeşte dintr-o perspectivă diferită şi cu o altă grilă. Proza generaţiei mai tinere - care a explodat editorial şi mediatic după ce Cătălin Ţîrlea, Cornel George Popa, Ioana Drăgan, Dan Lungu spărseseră gheaţa fără ca prea multă lume să-şi dea seama - nici nu continuă, nici nu infirmă ficţiunea lui Răzvan Rădulescu. Numele autorului este astăzi mult mai rezonant, prin co-scenariile unor producţii care au dat o nouă faţă filmului românesc (Marfa şi banii, Niki Ardelean, colonel în rezervă, Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră), ca şi prin romanul, foarte bine primit de critici, Teodosie cel Mic. Numai că, citindu-i şi recitindu-i cele două cărţi, vedem că ele nu se leagă, în nici un fel, de tendinţele prozastice ale ultimei decade. Lucru poate firesc la Teodosie cel Mic, un fantasy original, dar deconcertant pentru Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane, care ar fi trebuit nu doar să marcheze, ci şi să prefigureze ceva.
În primul său roman, Răzvan Rădulescu nu este câtuşi de puţin neorealist, eventual cu decupaje al sordidului mizerabilist, înfăşurat într-o intrigă subţire şi un limbaj rudimentar unificator; nici, la extrema cealaltă, un ficţionar fantast, desenându-şi cu minuţie figurativă şi stilistică straturile şi nivelurile unei lumi autosuficiente. Miza (şi tehnica) sa este de a reproiecta şi modula proza, pe măsură ce o scrie. Încă din titlu, intenţia ironică apare ca evidentă. Vom avea o parodie de Bildungsroman, numele eroului, nu foarte nobil, trăgându-ne către zona socialismului cazanier, de formaţie mai curând socială decât intelectuală. Avansând în ficţiune, personajul îţi devine chiar simpatic, nefiind nicidecum un erou de serie realist-socialistă (comunistul pur şi dur, stahanovistul cu inima bătând în ritmul Partidului). Nu Ilie Cazane-père este însă ţinta şarjelor textuale, ci textul însuşi, făcut să penduleze între standardul biografiilor comuniste exemplare şi diferite registre epice distorsionante.
"Eroul" este, cu toate calităţile şi darurile lui neobişnuite, un ins mărunt, strivit ca o gâză de palma grea a regimului. Nici n-apucă să trăiască bine, că şi moare, abia ieşit dintr-o lungă anchetă, lovit "accidental" de un camion. Înainte de a deveni protagonist, măcar al propriei desfăşurări existenţiale, dacă nu al romanului întreg, aceasta s-a şi încheiat. Astfel că viaţa şi faptele lui Ilie Cazane-tatăl se cer continuate şi completate prin viaţa şi faptele noi ale lui Ilie Cazane-fiul. Primul capitol fiind un fel de sinopsis al romanului, tot ce urmează se înscrie în coordonatele deja trasate. Parcursul tatălui este expus rapid şi rezumativ, cu tot cu aderenţele, relaţiile pe care şi le-a făcut băiatul orfan, devenit cap de familie. De fapt, am început să-l vedem pe Cazane-senior din momentul întâlnirii lui cu Georgeta din Livezeni, tânără provincială îndeajuns de naivă, venită la Bucureşti să rezolve încurcăturile cu pensia de veteran a tatălui ei. De aici începe să "curgă" proza, dar nu în sensul unei linearităţi cronologice şi discursive. Finalul întâiului Cazane fiind cunoscut, capitolele următoare vor rula cu o viteză narativă mai mică şi cu o detaliere mai generoasă ceea ce în capitolul prim este doar schiţat.
Dincolo de reţeta şi mecanismele postmodernismului epic, văd în aceste modalităţi de construcţie şi deconstrucţie, conjugate, un nivel mai profund al (scrierii) romanului. Răzvan Rădulescu pare că-şi selectează atent cititorii, îndepărtându-i mai întâi pe cei naivi, care confundă ficţiunea cu viaţa, şi apoi pe cei hipersofisticaţi, intoxicaţi cu lecturi, pentru care mult mai importantă decât povestea este înscenarea ei. Avaria unei întregi ramuri (cea textualistă) a generaţiei '80, în frunte cu regretatul Mircea Nedelciu, se datorează acestui dezechilibru între ficţiune şi metaficţiune, text şi intertext, referent şi autoreferenţialitate. Deşi destul de tânăr la data debutului editorial, Răzvan Rădulescu a sesizat, o dată cu riscul ingineriei textuale, posibilităţile de a o evita. Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane nu este, prin urmare, doar un roman al imposibilităţii de a scrie un roman, o carte-discurs, cu pagini transparente prin care se vede - nemaipomenit! - mecanismul productiv. În acelaşi timp, trebuie precizat că alternarea registrelor e deosebit de inteligentă, iar montajul, impecabil. Autorul elimină de la bun început elementele de "surpriză" cu care lucrează majoritatea romanelor de formaţie (toţi ştim că protagonistul va reuşi în viaţă, dar suntem curioşi să aflăm cum, poate ne prinde bine informaţia), blocând din start o lectură naivă, de identificare. Nu e viaţă propriu-zisă ceea ce parcurgem aici; nu e nici text autoreferenţial, multiplicat la nesfârşit. Este un amestec posibil, dezirabil, între cele două, o modalitate flexibilă de a le observa, disocia, reintegra. Să citim această excelentă scenă a întâlnirii din tren, între colonelul Vasile Chiriţă, fostul anchetator al lui Ilie Cazane, şi un ins care seamănă cu ministrul Justiţiei, fiind în fond Diavolul: "- Puteţi să dormiţi chiar de-acum. Recuperaţi. Trenul trecu peste un grup de macazuri, iar omul care semăna cu ministrul Justiţiei săltă ca dezarticulat şi clănţăni din dinţi. Părerea mea este că oboseala naşte în capul omului tot felul de întrebări şi-l face să se comporte şi să vorbească aiurea-aiurea. După ce termină de spus acestea, ministrul Justiţiei se întinse şi el pe spate, sprijinindu-şi capul pe o pernă ca un colac, pe care o scosese din buzunarul pantalonilor cadrilaţi şi o umflase rotunjindu-şi obrajii. Chiriţă îşi mută picioarele mai spre fereastră, în speranţa că şi vecinul său de compartiment o să şi le mute pe ale lui mai la o parte şi n-o să le mai frece unul de altul. - Frec aşa picioarele unul de altul, spuse cetăţeanul, pentru că ghipsurile astea contra platfusului îmi ţin cald şi mă mănâncă. Dacă vă deranjează, le scot. Şi ministrul Justiţiei se ridică într-un cot, îşi dădu jos ciorapii în formă de trunchi de con şi îi lăsă să cadă cu un pocnet sec lângă banchetă. Din pantaloni îi ieşeau acum două picioare mici şi roz ca de bebeluş. (...) Chiriţă fu cât pe ce să adoarmă, dar simţi o gâdilitură la nas şi strănută împroşcând abundent cu stropi. - Eşti copt rău de tot, tovarăşe maior (m-au degradat, remarcă în gând Chiriţă şi simţi o mare părere de rău), îţi spun: aspirine două, ceai cald şi în pat. Altfel nu trece. Somn uşor. Apropo, să nu uit. Familia e celula de bază a societăţii. Îmi pare sincer rău de dumneata: şi mutat disciplinar, şi degradat, şi divorţat, vezi cum e viaţa asta? Un rău nu vine niciodată singur. Dacă asta te consolează cu ceva, pot să te asigur de un lucru: pentru mine rămâi mereu colonel. Aşa am să-ţi spun: colonele." (pp. 175-176, 181).
Colonelul îşi începuse bine rolul din drama lui Cazane. O imagine perfectă a omului de succes, cadru activ în Securitate, anchetator experimentat, cu funcţie şi grad aducătoare de multiple avantaje. Însă roşiile cât dovleceii pe care reuşeşte să le cultive Ilie Cazane (un urmaş al lui Chirică din Povestea lui Stan Păţitul) şi, mai ales, roşia supremă, cu diametru de cincizeci de centimetri, obţinută de acelaşi în condiţii imposibile îl decalibrează pe tovarăşul Chiriţă. Nici moartea lui Cazane, nici lecturile în diagonală din Karl Marx, nici discuţiile cu adjunctul său, locotenentul Preda (care îşi va lucra superiorul peste o vreme) nu îl ajută pe colonel să se ţină tare, pe o poziţie ideologică şi morală corectă. Influenţa unor concepţii nesănătoase, mistico-religioase, este tot mai destabilizatoare. Personajul ajunge să facă gesturi şi să întreprindă acţiuni neconforme cu ale unui anchetator rutinat, abătându-se periculos de la procedurile consacrate. Preia roşia gigantică şi o incinerează la crematoriu, se interesează şi se îngrijeşte de soarta micului Cazane rămas orfan de tată, ba îl şi aduce pe acesta, la paisprezece ani, la liceu în Bucureşti. Cazul Cazane contaminează, iradiază, ducând la cazul Chiriţă. Colonelul începe să-şi pună întrebări care n-au ce căuta în cutia craniană a unui ofiţer de Securitate, în România Socialistă. Ce este sufletul? Materie sau...? Şi dacă este materie, e oare adevărat ce a citit el, că sufletul cântăreşte 0,24 grame? O şedinţă de spiritism cu Marx, pe care autorul ar fi putut-o rata dacă ar fi derulat-o exclusiv în registru parodic, îi va transmite alte semnale neliniştitoare. Iar picajul social al colonelului (mutat disciplinar, degradat şi divorţat, exact cum îi prevestise diavolescul călător din tren) va conta, până la urmă, mai puţin decât încercările lui repetate, aproape disperate, de a obţine răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări fundamentale.
N-am spus aproape nimic de Ilie Cazane-fiul, el însuşi un personaj convingător, balansat şi deplasat de autor, de asemenea, între diferitele momente şi etape ale biografiei lui. Spre finalul acesteia, aproape suprapus cu cel al romanului, îl vedem culcat pe un pat muzical (concepţie şi producţie proprie), care scoate sunete la fiecare respiraţie. "Mare este lupta sufletului când se desparte de trup", şopteşte o femeie grasă, madam Sticlaru, aflată lângă muribund. Dar sufleţelul acesta omenesc de 0,24 grame se va desprinde odată şi-odată de materia care-l conţine, lăsând-o - cu un ultim sunet - undeva în urmă...
O proză cum nu avem foarte multe în ultimul deceniu, pe care însă, din păcate, Răzvan Rădulescu nu a dezvoltat-o şi nu a dimensionat-o aşa cum ar fi meritat. Schiţa de mare roman, atât de pregnantă, ar fi putut deveni chiar un mare roman.