Teodosie cel Mic

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Răzvan Rădulescu (n. 23 octombrie 1969) a absolvit Facultatea de Limbi Străine şi Academia de Muzică din Bucureşti. A debutat în volumul colectiv Tablou de familie (Editura Leka Brîncuş, 1995). Volumul Viaţa şi faptele lui Ilie Cazane (Editura Cartea Românească, 1997) a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. A scris scenariile filmelor Marfa şi banii (2001, în colaborare cu Cristi Puiu), Niki Ardelean, colonel în rezervă (2003, în colaborare cu Cristi Puiu), Hrană pentru peştii mici (2004, în colaborare cu Cristi Puiu), Offset (2004, în colaborare cu Cristi Puiu), Moartea domnului Lăzărescu (2005, în colaborare cu Cristi Puiu), Hîrtia va fi albastră (2005, în colaborare cu Alexandru Baciu şi Radu Muntean). A fost director artistic al revistei Elle Romania. Colaborează la Dilema, 22, Cotidianul, Time Out.

Cîteodată, cele mai mici adieri de vînt sînt doar rezultatul leşinat al unor furtuni furioase.

Undeva, departe şi foarte sus, o anume diferenţă de presiune sau de temperatură (sau amîndouă la un loc) a supt spre înălţimi aerul ce stătea leneş într-o vale şi a început să-l rotească, amestecîndu-l cu materia vaporoasă a norilor. Titirezul s-a sucit apoi în văzduh, nevăzut de nimeni, şi a ajuns în vecinătatea altor nori, pe care i-a înglobat fără remuşcări: astfel, trecînd printr-un nor umflat ca un burduf de picături de ploaie, a devenit el însuşi ud, apoi s-a răcit ca gheaţa din congelator de la un altul, şi-a accelerat rotirea şi gheaţa s-a făcut toată numai ace, şi, cînd norii care i-au ieşit în cale au ajuns atît de mari, de mulţi şi de negri, încît nu i-a mai putut înghiţi, a urcat în nord, peste livezile cu meri, făcînd să se zbuciume falnicul stindard ciclam cu verde ce fîlfîia oricum pe donjonul cetăţuii de la Ottoburg. Vîrtejul a lovit crengile încărcate cu mere (merele s-au scuturat în bună parte şi au căzut cu bufnet la pămînt, iar cele care nu s-au scuturat au rămas bătute în pomi şi oricum n-au fost bune de mîncat), a ridicat în straturi zgura de pe terenurile de tenis din josul şanţului de apă şi a pornit apoi vuind, spre sud, prăpădind livezile plantate geometric şi scuturînd viţa de ciorchini. Cînd frontul mişcător de frunze, praf şi crengi s-a ciocnit spre mijlocul regatului de aburii pe care Lacul Rece îi ridică peste ape odată cu lăsarea serii, vîrtejul a părut să-şi piardă din intensitate şi a ezitat între a o lua spre est, acolo unde Furnicile Verzi pun temelia măreţului canal Filiaşi-Marea Noastră, sau, dimpotrivă, spre vest, pentru a mătura în calea lui fragilele construcţii de agrement ale Furnicilor Vinete şi schelele minelor de sare din Petrila.

Cum însă hotărîrea a întîrziat prea mult, curenţii calzi, ascensionali ai Lacului au domolit vîrtejul şi l-au atras spre sud. Aşa se face că la ora zece seara, un val de aer rece, doar atît, a străbătut în lat oglinda apei, lăsînd în urmă valuri mici şi încreţite, şi a atins malul din sud, mai curînd gîfîind astmatic decît suflînd ameninţător. De aici, pentru vîrtej a fost şi partea cea mai anevoioasă. A trebuit să-şi facă drum, mereu spre sud, printre colinele moi şi tot mai joase care despart Lacul Rece de Bucureşti. La fiecare depresiune colinară, vîrtejul a trebuit să lase cîte ceva din şi aşa slaba lui putere, astfel încît, după ce a făcut să se rotească cu scîrţîit cocoşul de tablă de pe acoperişul reşedinţei de vară a lui Teodosie, a ajuns vlăguit în faţa Zidului - mai curînd o adiere caldă, care oricum n-a însemnat mare lucru pentru bucureşteni, aflaţi după o zi caniculară. Căci cine acordă vreo atenţie unui curent de aer ce ridică scurt pulpana unei haine sau smulge o pălărie de pe capul unui cetăţean noptatic? Şi cine nu confundă o răsuflare de aer fierbinte care trece în grabă podul Izvor peste Dîmboviţa cu sistemul de ventilaţie al metroului?

Adierea s-a insinuat lung pe lîngă Teatrul Bulandra, s-a oprit la semafor în faţa cofetăriei "Lămîiţa" (în dreapta ei se căsca în întuneric Liceul Lazăr şi doar faţada era luminată de becurile roşii ale bulevardului), s-a ferit de un alt curent de aer cald cu miros de vanilie şi foietaj ce ieşea în trombe pe o fereastră joasă cu grătar a zidului cofetăriei şi, cînd semaforul s-a făcut verde, a trecut strada, s-a învîrtit pe lîngă liceu, apoi a intrat în Cişmigiu, unde s-a risipit în fire pe aleile multiple ale parcului. Una din adieri, deja o boare discretă, şi-a făcut loc printre picioarele de fier ale meselor şi scaunelor de la Buturugă, s-a întins cu ultimele puteri ca să atingă chioşcul cu porumbei şi, lovindu-se de treptele acestuia, a exalat, în ultima ei clipă, o imperceptibilă aromă de gheaţă din nord, difuz ameninţătoare, întorcînd în acelaşi timp, cu faţa tipărită în sus, una dintre multele fiţuici cît jumătate de A4 ce stăteau răspîndite în jur. Fiţuica avea imprimată pe ea imaginea unui pumn strîns, iar sub pumn erau scrise, cu litere mari, trei cuvinte:

Pe veranda casei sale cu scară la intrare, Teodosie cel Mic ceru să se aducă balansoarul, ca să poată privi comod în grădină.
- Sînt bolnav, îl anunţă el pe Pisicîine, şi vreau căpşuni. Să-mi aduci.

Pisicîinele îl privi nemulţumit, lipsi o vreme şi se întoarse cu o farfurie cu căpşuni.
- Sînt ultimele, zise şi plecă să aducă o linguriţă.
- Cum de nu ţi se face poftă? vru să ştie Teodosie, cumpănind o căpşună în căuşul linguriţei, apoi înghiţind-o repede.
- Nu mi se face şi gata, dădu Pisicîinele din umeri şi se aşeză turceşte lîngă fotoliu. Ce gust au?
- Ce, căpşunile? Ştii zmeura.
- Hm, făcu Pisicîinele. Dacă ştiam zmeura, ştiam şi căpşunile, e uşor de înţeles, nu?
- Atunci nu ştiu cum să-ţi explic, se dădu bătut Teodosie. Celălalt căscă şi, cînd ceasul din peretele verandei făcu de patru ori cucu, îl pofti pe Teodosie în pat.
- Fără proteste, adăugă Pisicîinele, văzînd că Teodosie a deschis gura. Fără proteste. Somnul de după-amiază ajută creierul să se regenereze. Şi eu dorm după-amiază. O pernă ajunge. Două? Să fim serioşi. Una. Cîte pături? Patru? Te-ai învăţat cocoloşit, avem aici două pături - şi plecă bombănind să mai aducă două din dulap. Uite patru. Ai uitat să te speli pe dinţi. Teodosie plecă la rîndul lui bombănind. Cînd se întoarse, văzu că în farfurie mai erau două căpşuni şi le ceru.
- Nu, spuse hotărît Pisicîinele, nu capeţi. Teodosie oftă adînc. Somn uşor, îi ură Pisicîinele şi, îndată ce acesta închise uşa în urma lui, luînd cu sine şi farfuria, de sub pat sau de undeva din cameră apăru Otilia, îmbrăcată într-o cămaşă lungă pînă la pămînt, făcută dintr-un soi de împletitură cu ochiuri groase. "Parcă e croşetată din cordoane de priză", gîndi în sinea lui Teodosie şi spuse "salut", foarte bucuros că o vede.
- Vorbeşte mai încet, vrei să te audă ăla?

Într-adevăr, din camera alăturată se făcură auzite arcurile de la patul Pisicîinelui şi glasul acestuia bolborosind ceva.
- Ia zi, mai eşti bolnav?
- Azi am mai fost bolnav, răspunse în şoaptă Teodosie, şi am băut multe ceaiuri de gălbenele.
- În fine, sînt bune şi gălbenelele. Aici, Fantoma Otilia se aşeză pe pat, după ce dădu grijulie la o parte enormul strat de pături.

Teodosie îşi trase şi el mai la o parte picioarele şi se aşternu tăcerea un minut.
- Aşa cum ţi-am spus, de azi începe o nouă etapă a educaţiei tale. După ce am sădit în tine cunoştinţele teoretice despre regat, de astăzi este momentul să trecem la lecţiile în teren. Ai să cunoşti diverşi locuitori marcanţi ai regatului, cu obiceiurile şi hachiţele lor.
- Pisicîinele ştie? întrebă Teodosie.
- Să spunem că n-are nimic împotrivă. Ei, unde mergem? întrebă retoric Fantoma Otilia şi scoase dintr-un buzunar al cămeşoiului un carneţel pe care îl consultă o vreme, apoi răspunse tot ea:
- La Bufniţa Kaliopi, ca să vizităm căpşunăria.

Lacom, Teodosie înghiţi în sec.
- A, să nu uit, reluă Fantoma şi închise carneţelul. Ia şi numărătoarea. Abacul. Trebuie să o ajuţi pe Kaliopi la răsaduri, mai adăugă Fantoma, apoi căzu pe gînduri. Trecură două minute foarte lungi. Teodosie începu să se foiască în aşternut, ceea ce atrase atenţia Fantomei, care se ridică brusc deasupra patului, îl dezveli pe Teodosie şi-i spuse cu mare ifos:
- Atunci haide, ce să mai stăm?

Casa Bufniţei Kaliopi se găsea în mijlocul domeniului său uriaş din partea de sud-vest a capitalei, în vîrful unui stîlp foarte înalt de lemn, pentru ca Bufniţa să poată scruta împrejurimile, de fapt lanuri de căpşuni cît vedeai cu ochii, şi să-i zărească de departe pe hoţii, nu puţini la număr, care rîvneau la recoltele ei. Văzută de jos, reşedinţa arăta ca un cubuleţ cu găuri în loc de ferestre şi cu un acoperiş foarte înclinat de ţiglă, astfel că Teodosie se abţinu cu greu să nu o asemene cu un columbar. După ce urcă însă pe scara în spirală ce înconjura stîlpul, Teodosie îşi dădu seama că s-a înşelat. Era o casă cu portic şi trepte la intrare, şase la număr, şi înăuntru nu semăna chiar deloc cu un columbar: frumos zugrăvită, cu covoare colorate în albastru şi verde, cu cîteva tablouri pe pereţi înfăţişînd strămoşii direcţi ai Bufniţei Kaliopi, ba chiar cu cîţiva peşti-bibelouri din sticlă multicoloră aşezaţi pe o policioară deasupra mesei din sufragerie. Peste tot plutea o aromă îmbătătoare de căpşuni.
- Nu mai suport, nu mai suport, se căina Bufniţa, învîrtindu-se de colo-colo cu o compresă îmbibată cu oţet sub nas. Aşa miroase tot timpul cînd vine vremea culesului.

Teodosie văzu pe masă o fructieră plină cu comprese, din care luă una şi Fantoma Otilia şi o puse la nas, la rîndul ei.
- Da, aprobă ea, aşa miroase.

Kaliopi îşi reaminti brusc că e gazdă şi întrebă cu ce să-i servească. Teodosie ceru căpşuni, Otilia nu ceru nimic.
- Mă rog, spuse Bufniţa, şi cînd spun "mă rog" nu mă refer la tine, ci la băiat.
- Nu vă plac căpşunile? întrebă Teodosie. Mie îmi plac foarte mult.
- Mă rog, repetă Bufniţa şi ieşi din cameră.
- Fireşte că nu-i plac, comentă în urma ei Fantoma Otilia, tu nu simţi cum miroase aici?
- A căpşuni.
- A căpşuni. Teodosie nu înţelegea. Miroase tot timpul a căpşuni, găsi Otilia cu cale să adauge. Priveşte, şi-l trase la fereastră, de jur-împrejur sînt lanuri de căpşuni. Bufniţa Kaliopi, cu căpşunăria ei, este furnizorul oficial al capitalei de peste treizeci de ani.

Văzînd că Teodosie continuă să nu înţeleagă, Fantoma Otilia încheie plictisită:
- Adică ce e mult e mult.
- Văd că ţi-ai adus numărătoarea, spuse Kaliopi, intrînd în cameră cu o tavă uriaşă pe care se afla o căpşună mare cît un borcan, presărată cu zahăr, o farfurie aburindă cu tocăniţă de căpşuni, pulpă de căpşună la grătar cu piureu de căpşuni, iahnie de căpşuni cu căpşuni prăjite în ulei de sîmburi de căpşună, dulceaţă de căpşuni, sirop de căpşuni şi un cartof fiert.
- Cartoful este o raritate pe aici, oftă Kaliopi, aprobată cu tristeţe din cap de către Fantomă. Ţin cîţiva în cămară pentru oaspeţii mai de seamă.

Teodosie refuză politicos cartoful, în definitiv mîncarea de regim pe care i-o servea Pisicîinele conţinea, pe lîngă puiul răsfiert, aproape în mod matematic cartofi, iar Bufniţa recuperă preţiosul tubercul de pe farfurie şi îl duse la loc, în cămară.

După ce mîncă tot, privit cu invidie şi admiraţie de Bufniţă, Teodosie se lăsă moale în scaun.
- Ei, zise Bufniţa Kaliopi, şi acum să trecem la lucruri mai importante. Să mergem prin lanurile de căpşuni. Teodosie era foarte nemulţumit. Se gîndise că de aceea i se spusese să ia abacul, ca să stea la fereastra casei Bufniţei sau în orice alt loc ferit şi să socotească eventual răsadurile prin deplasarea păsărelelor pe sîrmă dintr-o parte în alta. Se ridică amorţit din jilţ şi o luă pe scări în urma Bufniţei şi a Fantomei.
- Să ai grijă să nu-ţi rupi gîtul, îl povăţui aceasta din urmă.

Plantaţiile începeau practic în imediata vecinătate a stîlpului, de îndată ce se încheia un strat convenţional de muşcate, cărora, de altfel, umbra lăsată de casa Bufniţei pe pămînt nici nu le pria foarte tare.

Bufniţa Kaliopi îi înmînă lui Teodosie un set de săpăligi şi o grapă scurtă şi îi ceru abacul.
- Sapă şi tu cît poţi, spuse ea. Otilia, trage-te şi tu mai la umbră, vezi că ai un scaun pliant sub scări.

Teodosie întoarse două răsaduri cu săpăliga, apoi se uită peste umăr la Bufniţă. Aceasta, atentă la dispunerea pe sîrmă a păsărelelor de plastic, trecu două linii cu pixul într-un carneţel, ridică ochii din foi şi zise:
- Te-am notat. Poţi să treci la următoarele. Dacă îţi face plăcere, cît timp lucrezi, pot să-ţi povestesc întîmplări din viaţa mea. Dragul meu Teodosie, n-am avut o viaţă uşoară, cum poate ai să-i auzi pe mulţi zicînd despre mine. Cînd eram mică, tatăl meu, cel pe care l-ai văzut în tablou, în casă (în realitate, Teodosie văzuse în casă cîteva tablouri ce reprezentau, fără putinţă de tăgadă, nişte bufniţe încruntate, dar, dată fiind marea asemănare dintre ele, numai Kaliopi ar fi putut distinge între strămoşii înfăţişaţi acolo), tocmai punea la punct sistemul de irigaţii al cîmpurilor din faţa ta. Acuma, îţi spun ca să ştii, la hotarul terenurilor mele încep pămînturile Minotaurului Samoil, care cultivă ciuperci - afurisit el cu ciupercile lui. Pentru ele are nevoie de multă umezeală, or la cîmpie plouă rar.

Bufniţa se opri din povestit.
- Ia stai puţin, că nu-mi iese aici. Cîte ai săpat?

Teodosie arătă cu mîna spre locul în care înfipsese pentru prima dată lopata în pămînt. Kaliopi numără din ochi, privi păsărelele de plastic, oftă şi, cu o mişcare fermă, scutură numărătoarea. Păsărelele zornăiră şi se aşezară ordonat într-o parte.
- Vezi, în loc să muncesc, mă ţin cu vorba şi greşesc aici la calcul. Şi îţi ziceam că a venit Minotaurul într-o zi la taică-meu şi i-a promis marea cu sarea, că o să împartă recolta juma-juma cu el, că suportă el toate cheltuielile, numai să-i facă şi lui un sistem de irigaţii legat la bazinul nostru. Mă rog, a promis el multe, pe care nu trebuie să le ştii tu acuma.

Lui Teodosie, cum stătea rezemat în săpăligă şi se odihnea după un şir lung de răsaduri, i se păru că, spunînd aceste vorbe, Bufniţa roşeşte puternic, vizibil chiar şi de sub pene.
- Taică-meu, reluă Bufniţa, s-a gîndit că nu-l costă cine ştie ce pe el dacă se învoieşte cu Minotaurul, în vreme ce urmaşii lui se vor bucura ani de zile de recolta de ciuperci, după învoială. Însă acest ins viclean (aici glasul Bufniţei căpătă un tremur dramatic), după ce tata i-a săpat toate şanţurile şi le-a legat la rezervorul lui de apă, a rupt învoiala şi i-a zis lui taică-meu cam aşa: "Ce credeai tu, că sînt prost să-ţi dau toată viaţa jumătate de recoltă în schimbul a mai nimic?". Tata, săracul, s-a îmbolnăvit la puţină vreme după aceea şi mi-a lăsat cu limbă de moarte să-l răzbun. Nu intru în amănunte, a fost o scenă înălţătoare: el gîfîia, răpus de boală, eu îi scăldam mîinile în lacrimi.
- De ce? se opri Teodosie din săpat.
- A fost o scenă înălţătoare, repetă Bufniţa pierdută în amintiri. De atunci mă tot gîndesc cum să-l răzbun, dar nu-mi vine în cap nici o idee.
- Ţi-am spus de mii de ori să-i tai pur şi simplu apa de la rezervor, zise Fantoma Otilia.
- Iar eu ţi-am spus de o mie de ori că dacă-i tai apa de la rezervor, adio ciuperci.

Lui Teodosie i se păru că Bufniţa roşeşte pentru a doua oară şi o privi cu atenţie ca să se asigure. Prinzîndu-i privirea, Kaliopi se fîstîci vizibil şi se pierdu într-o explicaţie aproximativă:
- Acuma, sigur că da, ştii cum e pe graniţă, nu ne cunoaştem, nu vrem să ne vedem, dar, vorba aia, dacă rămîn parcele nepăzite sau grămezi de ciuperci, ar fi şi păcat, nu?, să laşi să se irosească.
- E rău Minotaurul Samoil? o întrerupse Teodosie dintre căpşuni.
- Nu e rău, răspunse Fantoma, e acru şi antipatic.
- Ba e rău şi viclean, o contrazise Bufniţa.
- Fiecare cu părerea lui. Am să-l duc mîine la Minotaurul Samoil să-l vadă şi el.
- Treaba ta, spuse Bufniţa, foarte jignită, treaba ta. Dar să ştii că nimeni care spune că are cît de cît minte în cap nu se duce pe acolo.
- Aşa crezi tu. Alţii sînt de altă părere. L-am văzut, nu mai departe de ieri, în vizită la Minotaur pe Somnul Protector - aici, Fantoma Otilia coborî vocea şi se aplecă la urechea Bufniţei, care sări indignată:
- Nu vorbi!
- E aşa cum îţi spun, o asigură Fantoma. Şi nu poţi să zici că Somnul Protector nu are minte în cap.
- Mă întreb ce o fi la mijloc.
- Se pregătesc lucruri mari, ai să vezi. În orice caz, tot ce pot să sper este ca Samoil, aşa rău şi viclean cum îl crezi tu, să nu fi plecat urechea la propunerile Somnului.
- Asta da. Măcar atîta, consimţi Kaliopi. Adică, dacă e să aleg între Samoil şi Somnul Protector, îl aleg pe Samoil. Eu pe peştele ăla cu fasoane să nu-l văd.
- S-ar putea să-l vezi mai curînd decît bănuieşti. Ştii că se deplasează greu, în borcanul ăla al lui ridicol, şi dacă o face, o face pentru chestiuni importante, daraveri teritoriale. Nu ştiu ce vrea precis, dar mîine mai mult de-aia merg la Samoil, ca să-l trag de limbă, poate reuşesc să înţeleg şi eu ce e cu toată vînzoleala asta.
- Tare aş mai mînca nişte ciuperci, dar nu se poate, oftă Bufniţa Kaliopi, aparent fără nici o legătură cu cele de mai înainte.
- Şi Minotaurul Samoil ar mînca nişte căpşuni, dar uite că nu se poate, spuse zîmbind Fantoma. Însă Kaliopi se întristase rău de tot şi părea să nu mai aibă chef de nimic.
- Ce te-ai prost dispus aşa? o întrebă Otilia zîmbind şi-i dădu Bufniţei un ghiont de înveselire în coaste.
- Mă gîndesc aşa, la vremurile care vin. În ultimele două nopţi am visat numai bazaconii, cu Samoil, cu taică-meu, cu taică-su lui Samoil, ba uite, chiar şi cu Teodosie cînd era mai mic, avea la mine în vis numai doi ani, dar sărise din leagăn şi alerga ca nebunul prin Valea Căpercilor şi Samoil şi cu mine voiam să-l prindem şi să-l culcăm la loc în leagăn. Şi taică-meu îmi zicea să-l ajut pe Samoil să-l prindem şi eu nu prea voiam, în sfîrşit - tîmpenii.
- Eu nu eram? se interesă Otilia.
- Nu, tu nu erai, răspunse Bufniţa după ce se gîndi puţin. Mi-aduc aminte că Teodosie fugea şi se tot depărta de Zid şi undeva departe se vedea Lacul Rece şi Teodosie fugea într-acolo şi cădeau scutecele de pe el.
- Prostii, Lacul Rece nu se vede de la Zid, o corectă Fantoma.
- Ţi-am zis că aşa am visat eu. Nu asta e important, important e că eu cînd visez copil dezbrăcat nu e semn bun.
- Cine era dezbrăcat?
- Cum cine? Teodosie. Ce, nu eşti atentă la ce spun?
- Ba da.
- Ei, ce era comic în toată alergătura asta era că eu cîntam, reluă Bufniţa.
- Serios?
- Cîntam, şi acuma, dacă mă gîndesc bine, de cîte ori m-am visat cîntînd, n-a fost semn bun.
- Exagerezi. Despre ce era cîntecul?
- Melodia n-o mai ştiu, dar vorbele erau cam aşa:

- Habar n-am, răspunse Fantoma. Mie mi s-a părut un cîntec trist.
- Şi mie. Aşa că dacă mă întrebi de ce sînt prost dispusă, uite de-aia sînt prost dispusă. Gata, de ajuns am muncit, spuse ea, închizînd carneţelul cu socoteli şi împingînd toate păsărelele de pe abac într-o parte.

Teodosie nu înţelesese nimic din discuţie şi pe deasupra se simţea şi foarte nedreptăţit de ultimele cuvinte ale Bufniţei. "Ba ea n-a muncit deloc." Avea sentimentul nelămurit că, pe deasupra capului său, între Bufniţă şi Otilia avusese loc un schimb de subînţelesuri privind fapte de o anume importanţă şi că aceste fapte îl priveau, într-o mare măsură, pe el. Kaliopi îl bătu pe umăr, protector:
- Te voi recompensa. Haide la mine în cămară şi acolo ai să-ţi alegi ce căpşună vrei.
- Cămara Bufniţei Kaliopi este renumită în regat, lămuri Otilia, în timp ce se ridica uşor pe lîngă Bufniţă şi pe lîngă Teodosie, care urcau gîfîind scara din jurul stîlpului. Foarte mulţi ar dori să aibă un exemplar din exponatele care îi umplu cămara, pentru că, dacă vrei să ştii...
- Lasă, că vede el şi singur. Îţi spun numai aşa, ca să-ţi faci o idee, că am căpşuni pe recolte, pe ani, ai să citeşti pe etichete.
- Nu ştie să citească, anunţă răspicat Otilia. Doar pe litere, şi numai dacă sînt mari.
- Nici eu nu ştiu să scriu altfel decît pe litere, şi doar cu litere mari, şi slavă Domnului, uite-mă, nu poţi să zici că sînt un nimeni, spuse Kaliopi şi se sumeţi din gît. Avea un gît subţire şi golaş pe alocuri din cauza vîrstei. Îşi şterse picioarele pe covoraşul cu "Bine aţi venit" din faţa intrării şi apăsă clanţa. Nu putem ajunge cu toţii savanţi, aruncă ea peste umăr.
- Nu, dar putem să ne străduim, întoarse vorba Otilia.

În cămara a cărei uşă Bufniţa o deschise cu o cheie mică, dar cu model complicat, se aflau, frumos rînduite pe rafturi, căpşuni de toate formele, de toate culorile şi de toate mărimile.
- Ia uite, se bucură Teodosie, căpşuni liliachii, ce mari sînt, ca nişte corăbii.
- Au şi pînze, zise Kaliopi şi trase de o frînghie ce atîrna de-a lungul unui catarg al căpşunii. Îndată se desfăcură nişte pînze de in, care se umflară rapid în bătaia vîntului.
- Ai vreun geam deschis la cămară? întrebă Otilia. De unde e curentul ăsta? Închide măcar uşa, altfel ne trezim mîine cu Teodosie că îl întoarce răceala.
- Am aici, continuă Kaliopi, trîntind uşa (pînzele se lăsară moi în jos), căpşuni galbene şi foarte tari, în formă de unelte de grădinărit, foarte bune pentru plivit cartofi - dar de unde cartofi? - şi căpşuni-paloş, foarte solide, pentru cazul în care mă atacă Samoil Minotaurul.

Spunînd acestea, Bufniţa luă o înfăţişare războinică atît de caraghioasă, încît pe Teodosie îl pufni rîsul.
- Aici sînt căpşunile ordinare, zise Kaliopi. Vrei să iei? Ia.

Pentru că Teodosie se codea, Bufniţa îi îndesă căpşuni în buzunare pînă le burduşi.
- Se fac gem pînă acasă, comentă Otilia.
- Să ştii că am ameliorat soiul, sînt mult mai ferme decît cele pe care le trimit la vînzare în Bucureşti.

Cîteva rafturi mai încolo, Teodosie văzu mai multe căpşuni cu dimensiuni variate şi semănînd destul de bine cu ciupercile, plutind decolorate în borcane. Kaliopi oftă:
- Ai în faţă munca mea de mai bine de patru ani. Sînt nişte imitaţii foarte reuşite, dar numai nişte imitaţii. Netrebnicul de Samoil n-a scos în viaţa lui nişte ciuperci atît de mari cum sînt acestea. Din nenorocire, ale mele au gust de căpşună. Cîteodată îmi vine să le arunc să nu se vadă.
- De ce nu le arunci? vru să ştie Teodosie.
- Pentru că stau foarte bine şi aşa. Nu se strică în formol. Asta e faimoasa mea cămară. Dacă vrei să-ţi alegi ceva, alege orice în afară de căpşunile astea care seamănă cu ciupercile. Cum ar zice Otilia aici de faţă, persoană citită, sînt legată afectiv de ele, înţelegi? chicoti Kaliopi, deja mai bine dispusă, şi îl ciupi pe Teodosie de obraz.

Teodosie îşi trecu la rîndul lui ochii peste exponatele din cămară.
- În dulap aici ce e? întrebă el, atingînd aproape cu degetul un fişet metalic.

Bufniţa ezită, apoi deschise dulapul. Din el se prăvăli un fel de pînză informă de culoare albastră, acoperită cu plasă şi înnodată de jur-împrejur cu multe aţe. În spatele ei, la baza fişetului, odihnea o butelie cu gaz, terminată cu un arzător banal.
- Coşul îl ţin afară, în magazia de unelte, lămuri Bufniţa.
- Ce este? întrebă din nou Teodosie.
- Este o căpşună-montgolfier.
- Şi asta zboară? zise Fantoma, privind cu neîncredere la suprafaţa poroasă a pînzei.
- Oho, răspunse Kaliopi. Am tratat special exteriorul fructului pînă a ajuns ca o gutapercă. O umfli, pui arzătorul dedesubt, legi nacela şi eşti în aer. Dar e bună şi de mîncat.
- Să-mi dai voie să mă îndoiesc, strîmbă Otilia din nas.
- Nu spune nimeni că trebuie să o mănînci.
- O vreau, decise Teodosie.

Bufniţa oftă.
- Hai jos s-o umflăm.

După ce Teodosie ieşi ţopăind din cămară, Kaliopi se întoarse către Otilia, care stătea cu butelia în mînă.
- Îl duci cu montgolfierul acasă şi mi-l aduci înapoi.
- El a înţeles că i l-ai dat cadou.
- Nu pot, dragă, să-i dau montgolfierul. Este vehiculul cu care fac observaţii peste gard, zise Bufniţa cu voce fină, făcu cu ochiul, îi dădu Otiliei un cot discret şi o călcă pe picior. Adică mă mai uit şi eu în grădina Minotaurului, că nu strică.
- Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Otilia cu sfruntare.
- E, înţelegi foarte bine, acuma vrei să mă necăjeşti.

Bufniţa cobora pe scări cu pînza dezumflată în braţe, atentă să nu calce pe fire. Ajunsă jos, merse pînă la magazia de unelte, se întoarse de acolo cu o pompă şi cu un coş mare din rafie împletită şi îi înmînă pompa lui Teodosie.
- Sceptrul, zise ea. Se ataşează la ventil.

Cînd căpşuna fu pe jumătate umflată, Otiliei i se făcu milă de Teodosie şi-l schimbă. Bufniţa ataşă arzătorul sub balon şi potrivi butelia în nacelă. Deocamdată, uriaşul fruct se rostogolea greoi pe pămînt, peste răsadurile la care săpase Teodosie înainte.
- Chibrit, ceru Kaliopi, apoi plecă nemulţumită pe scară şi reveni cu chibriturile. Teodosie, o laşi pe Otilia să mînuiască gazul, te rog.

Arzătorul porni sub gura căpşunii-montgolfier. Încet, aceasta se îmbăţoşă şi se ridică în aer, albastru cu vinişoare trandafirii şi seminţe galbene, săltînd uşor nacela de la locul ei.
- Uite, strigă bucuros Teodosie, zboară!
- Ia vezi, ce scrie pe ea? îl întrebă fremătînd Bufniţa. La scrisul cu litere mari nu mă întrece nimeni. Teodosie se depărtă la cîţiva paşi de balon. Dă-te mai în spate, aşa. Otilia ţinea cu străşnicie de coşul nacelei ca să împiedice mongolfierul să se ridice prea sus.
- Mai repede, citeşte mai repede, cît crezi că pot să ţin?

Se porni un vînt cald care se răsuci peste straturile de căpşuni, umflă pijamaua lui Teodosie, îi ridică Bufniţei penele în cap, destrămă uşor ţesătura străvezie a cămeşoiului Otiliei şi făcu căpşuna-balon să tremure de-a lungul vinişoarelor. Pe suprafaţa ca de cauciuc a montgolfierului, Teodosie văzu un cuvînt scris mare cu vopsea galbenă. MI-CHE-LIN, silabisi el, apoi fugi către Otilia, care îl săltă în coşul de rafie. Bufniţa ridică mîna ca un căpitan de vas şi căpşuna se ridică săltînd de la sol.

Călătoria cu montgolfierul se dovedi plină de învăţăminte pentru Teodosie. Aplecată peste bordul nacelei şi atentă în acelaşi timp la reglarea flăcării arzătorului sub balon, Otilia arăta cu mîna spre teritoriile care se scurgeau încet pe dedesubt. Cîmpuri verzi cu bobiţe roşii, turnul înalt cu casa Bufniţei foarte departe în spate şi Zidul, care punea capăt, printr-o linie portocalie, domeniilor lui Kaliopi. Chiar văzut de foarte sus, edificiul din piatră era impresionant. Începea dintr-un versant al unui munte nu foarte înalt, dar stîncos, continua drept de-a latul ţinutului şi apoi se curba spre nord şi ieşea din zona vizibilă. Era suficient de gros pentru a permite unui biciclist să meargă pe coama lui.
- Sînt păreri care spun că Zidul se vede de pe Lună, vorbi Otilia, trasînd cu degetul în aer o linie imaginară ce urmărea forma construcţiei.
- Adevărat? se miră Teodosie.
- Aşa se zice. Dacă mă întrebi pe mine, pot să-ţi spun că nu. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu văd la ce-ar servi.
- De fapt, la ce serveşte?
- Este un zid de apărare pe care l-au construit străbunii tăi. Este mîndria acestei ţări şi nu există nici o enumerare a frumuseţilor regatului din care Zidul să lipsească. În realitate, îţi spun, dar îmi promiţi că nu spui mai departe, cînd a fost construit, s-au furat materiale fără ruşine. Nici Kaliopi şi nici Minotaurul Samoil nu vor să recunoască, dar casele în care stau ei sînt construite de străbuni de-ai lor cu materiale furate din Zid. Mîine mergem la Minotaur şi te rog să te uiţi cu atenţie la pereţii casei lui, dar, dacă se poate, să nu faci nici un comentariu. Pe urmă, cînd s-a pus problema întreţinerii Zidului, toţi au zis da, dar de întreţinut nu l-a întreţinut decît municipalitatea, cu banii pe care i-a avut la dispoziţie.

Balonul îşi schimbă direcţia de mers şi continuă să se tîrască prin aer de-a lungul Zidului.
- Acum am trecut, dar poţi să vezi că în Valea Căpercilor zidul s-a şubrezit rău şi stă să cadă. Oricum, adăugă Fantoma după o clipă de gîndire, nu serveşte la nimic.
- De ce nu-l dărîmă?
- S-a luat în calcul. Nu se poate. E mîndria ţării. Apare în proverbe şi zicători. Apare pe hărţi. Se spune "dincolo şi dincoace de Zid". Unde mai pui că la Bucureşti s-au băgat bani în el. Obişnuieşte-te cu ideea.

Cînd apărură în faţă turnuleţele acoperite cu ardezie ale reşedinţei lui Teodosie cel Mic în spatele perilor înalţi din livadă, Fantoma Otilia începu să facă manevrele de aterizare.
- Ţine-te bine, spuse ea şi răsuci robinetul arzătorului spre stînga.

Căpşuna se fleşcăi şi părţi ale învelişului ei cuprins în plase începură să fluture cu pocnet. Teodosie văzu cum turnuleţele dispar între coroanele copacilor. Nacela atinse pămîntul, se mai ridică preţ de un metru, apoi coborî şi începu să se tîrască prin livadă, culcînd lucerna.
- Dă-te jos, comandă Otilia.

Teodosie încălecă nacela, îşi dădu drumul la mîini şi se rostogoli în iarbă. O văzu pe Otilia răsucind în sens invers robinetul. Flacăra crescu, balonul se netezi la loc şi se ridică în aer.
- Te duci tiptil şi te bagi în pat înainte să se trezească Pisicîinele.
- Căpşuna mea, scînci Teodosie, ridicînd mîinile după montgolfier.
- O duc înapoi la Kaliopi.
- Mi-a dat-o cadou, e a mea.
- Nu toate cadourile se păstrează. Cînd vezi că cineva îţi face cadou un lucru foarte mare, frumos este să-l refuzi.

Otilia continuă să explice de sus de ce trebuie refuzate cadourile costisitoare, însă Teodosie nu o mai auzi cum se cuvine, din cauza distanţei. La un moment dat, însăşi Fantoma îşi dădu seama că vorbeşte fără rost, pentru că dădu din mînă şi părăsi bordul nacelei. Montgolfierul se aplecă într-o parte şi îşi modifică direcţia. Acum zbura pe drumul de întoarcere.

Teodosie străbătu livada, strecurîndu-se printre puieţii de prun, şi urcă în vîrful picioarelor treptele verandei (balansoarul se legăna de unul singur, ca şi cum cineva l-ar fi folosit pînă în acel moment, pentru a dispărea apoi în grabă). Din camera Pisicîinelui se auzeau sforăituri temeinice. Ceasul cu cuc arăta cinci fără cinci. Teodosie îşi frecă mîinile şi intră sub pături. Ca să-l păcălească pe Pisicîine, începu să sforăie, după care îi trecu prin cap că şi Pisicîinele sforăie ca să-l păcălească pe el. Îşi potrivi perna ca să poată şedea, scoase din buzunarul pantalonului un pumn de căpşuni şi începu să mănînce.



Cum unde sînt ajutoarele făgăduite? Nu ştiu. Eu le-am expediat şi trebuiau să ajungă deja. Asta numai dacă nu cumva uneltirile duşmane nu s-au vădit mai tari şi mai meşteşugite decît prevederile ce am găsit cu cale a lua. Dar, dacă acesta e adevărul, înseamnă că avem între noi un vînzător. Şi atunci, vai nouă, ar trebui să-l scoatem la lumină cît mai repede, înainte ca viclenia lui de şarpe otrăvit să mai aibă prilejul a se manifesta, şi înainte să pregătim noi următorul transport. Iarăşi se poate ca eu să mă înşel şi să ne panicăm toţi avan, ca proştii, ba chiar, într-un fel nefast şi păgubitor, să aruncăm fără pricină bănuiala asupra unui frate credincios de-al nost'. De aceasta mă tem cel mai tare, iar nu de vînzare, căci noi sîntem cu toţii de mult juraţi să fim morţi în sufletul nostru şi nu trăim decît pentru a ne izbăvi, dar a împroşca cu noroi pe un frate înseamnă a-l ucide în inima lui şi a-i răpi orice nădejde de izbăvire. Una este să mori ucis pentru cauză, şi alta să mori ucis de către cauză, ceea ce-i cel mai trist. Să nu-i credeţi pe cei care vă spun că revoluţia îşi mănîncă întîi copiii. Fac o confuzie: Cronos este cel care şi-a mîncat copiii. Aşa că eu zic să nu ne pripim, ci mai bine să aşteptăm încă două sau trei zile, sau cîte vor fi de trebuinţă ca să ajungă transportul la Petrila. Iar dacă nici după aceea nu ajunge, atunci de-abia, cu durere în suflet, să pornim cercetarea cine ne vinde. Dă-mi zilnic în scris de veste sau, dacă nu s-o putea zilnic, măcar cît de des, tu sau unul din fraţii noştri care are mai puţine treburi şi scrie mai curăţel.

O mare rugăminte am la tine. Să nu crezi că lîncezirea la moşie, departe de miezul evenimentelor, m-a făcut să uit de trepidaţiile vieţii active. Dimpotrivă, mă gîndesc în fiecare zi la voi şi la ceasul în care voi apuca arma şi-i voi căsăpi pe împilatori. Aştept cu sufletul la gură veşti.

Sănătate şi frăţietate.