Ce se ştie despre ursul panda (capitolul 2)

Citiţi primul fragment din această carte.
Citiţi o cronică semnată de Radu Pavel Gheo a acestei cărţi






- Mîrlani, bulangii! Gura mamii lor! Sudează toate intrările! Într-o bună zi o să crăpăm dracului de frig, pe-afară, ori au să ne prindă înăuntru, ca pe şobolani...

Se opri o clipă, se întoarse şi zîmbi.
- Hai, Holbatule, nu te mai chiorî. Nu merge. Ştiam de la început. Te-am lăsat să te fraiereşti. Aşa înveţi. Tre\' să-nveţi multe!

Zîmbi din nou.
- ...Să ne prindă înăuntru, ca pe şobolani... Aşa cred ei, gura mamii lor! Să mă prindă pe mine, Şobolanu! Înţelegi?! Să-l prindă pe Şobolanu!

Rîse de propria poantă. Rînji şi Holbatu.
- Uită-te la mine, Holbatule...

Se amuză iarăşi de jocul lui de cuvinte. Îşi netezi reverul de la costum cu mîinile sale slinoase, îşi îndesă pe cap căciula din blană de iepure şi continuă.
- Cît eşti cu Şobolanu, să n-ai nici o frică, n-o să te prindă nimeni. Şobolanu a văzut multe, ştie multe, iese de peste tot. Nici n-ai crede. Să întrebi băieţii... Cine are grijă de ei? Cine le dă de mîncare? S-ar descurca ei fără mine? O laie s-ar descurca! Pe Şobolanu nici dracu\' nu-l prinde... Fără mine s-ar duce totul de rîpă! Viaţa-i o curvă, nu ştii s-o regulezi, te regulează ea pe tine... Ce faci Holbatule, tu m-asculţi cînd vorbesc? Unde dracu\' te uiţi?

Holbatu se oprise în faţa unei vitrine în care erau expuse televizoare deschise, toate fixate pe un post cu desene animate. Copilul rîdea cu gura pînă la urechi. Şobolanu se întoarse furios înspre băiat şi-l pocni după cap.
- Lasă, bă, căcaturile astea! N-avem timp de prostii, de-acum s-a terminat distracţia, încep lucrurile serioase. Un\' te crezi aici, la casa de copii? Crezi că-ţi mai suflă cineva în fund? Munceşte, bă, ş-apoi mai vedem noi!

Băiatul privea vesel mai departe la figurile colorate care se mişcau pe luciul ecranului. Şobolanu se opri din discursul lui, cu ochii fixaţi pe ecran.
- Bă, astea nici măcar nu sînt vii. Nici nu-s adevărate. Coboară cu picioarele pe pămînt dacă vrei să mai înveţi şi tu ceva... Tu crezi că eu am să te hrănesc degeaba, ca să te uiţi tu la desene animate?

Izbucni şi el în rîs. Cîinele tocmai îl facuse acordeon pe motanul Tom.
- Ce i-a mai tras-o cîinele!...

Pentru trecătorul de peste drum păreau de-a dreptul comici. Două arătări se prăpădeau de rîs în faţa unei vitrine. Şobolanu era îmbrăcat la costum, încălţat cu cizme imense, iar pe cap purta o căciulă din blană de iepure. Holbatu avea pantaloni prea largi pentru vîrsta lui, ghete asemenea, un hanorac cu gluga strîns legată, lăsîndu-i descoperiţi ochii, nasul şi gura. Un pachet de dimensiuni respectabile îi umfla hanoracul, sub braţ. La un moment dat, din cauza mişcărilor provocate de rîs, pachetul îi scăpă de sub braţ. Şobolanu se opri din hohote şi îl pocni după cap.
- Bă, tîmpitule, de aia să ai grijă ca de ochii din cap. Aia-i pîinea noastră de-acu\' înainte, în gura mă-tii! şi-i mai trase una după cap. De cîte ori vrei să-ţi spun? Fără aia nu eşti bun de nimic, n-am ce face cu un fraier ca tine. Te lăsam dracului să crăpi acolo, să-şi bată joc toţi cretinii de tine! Dac-o pierzi, te trimit dracului înapoi sau te las în mijlocul străzii, să crăpi de foame, în gura mă-tii!

Holbatu începu a scînci şi rămase în urmă.
- Dacă şi eu mă leg la cap fără să mă doară! Nu era bine cu toţi tîmpiţii ceilalţi. Mi-a mai trebuit unu\'. Un deştept, cică! gesticula Şobolanu, vorbind mai mult pentru sine, în timp ce-şi afunda cizmele uriaşe într-o baltă. Parcă eu nu-s deştept, eu nu i-aş putea învăţa? Da\' eu n-am timp. La cîte-s pe capul meu, nu ştiu cine altul s-ar descurca... Vezi să nu-i bată ăia, vezi să le dai cele mai bune ponturi, vezi să nu-i înhaţe poliţia... Da\' eu mai pot, că doar sînt om şi eu? Ei ce ştiu? Să umble de ici-colo, să trăiască de azi pe mîine. Da\' la anu\', la anu\' celălalt, cine se gîndeşte...? Normal, şi eu am dus-o aşa, da\' aşa n-o duci prea mult. Prin cîte-am trecut, numai eu ştiu. De-acu\', gata-i, lucrurile trebuie calculate. Şi cine să le calculeze, dacă nu eu, care am mai văzut lumea, care mai am ceva experienţă?

Holbatu se chinuia să-l ajungă din urmă, cu paşi mărunţi, repezi, pînă ce atenţia îi fu atrasă de o ciudăţenie: lîngă o altă vitrină, la fiecare pas, în dreptul său se aprindea un beculeţ care, o dată ce trecea el, se stingea la loc. Făcu un pas înapoi şi beculeţul din spatele său se aprinse. Păşi înainte şi beculeţul se stinse. Alergă vesel, înainte şi înapoi, aprinzînd şi stingînd beculeţele, pînă cînd, uitîndu-se în urmă, se izbi în Şobolanu. Acesta îi mai şterse una după ceafă:
- Ce faci, bă, tîmpitule, mă dărîmi?

Holbatu rămase fără reacţie. Scăpă din nou pachetul de sub braţ, îl ridică repede, panicat, aşteptîndu-se la o altă palmă după cap. Şobolanu întinse mîna, repezind-o ca şi cum l-ar lovi, dar chiar deasupra cefei se opri, apucîndu-l prieteneşte.
- Ho, bă, speriatule, stai că nu te omor! Crezi că eu nu am suflet? Ai să vezi tu ce suflet am! Aşteaptă numai. Vă duc pe toţi în rai. O să-mi mulţumiţi cu toţii. O să veniţi şi-o să-mi pupaţi mîna, ţopăind de bucurie: "Noroc cu tine, Şobolanule, că avem şi noi o viaţă ca lumea... Mai mult decît o viaţă ca lumea, că puţini s-au învîrtit ca noi... Ce puţini? Nimeni nu trăieşte într-un loc ca al nostru. Numai noi ştim de colţu\' asta de rai şi ne bucurăm de el... Săru-mîna, Şobolanule, că nu-ş\' ce ne-am fi făcut fără tine"...

Holbatu privea şi el punctul imaginar spre care erau ţintuiţi ochii lui Şobolanu, însă părea destul de încurcat, nereuşind să distingă detaliile colţului de rai arătat...
- Aşa-i că-ţi place? Cui nu-i place să trăiască în rai?... Las\' că-ţi povestesc mai tîrziu. Trebuie s-ajungem de-acum.

Coti spre o alee mai întunecată, stîrnind mîrîitul unor cîini vagabonzi care, din clipa în care îl recunoscură pe Şobolanu, prinseră a se gudura pe lîngă el.
- Uite, Holbatule, ăştia-s prietenii mei, dacă te-atingi de vreunul, ai murit! Numai pe ăştia mă pot eu baza. Că ceilalţi, ca şi tine, fug cînd ţi-e lumea mai dragă! Ăştia ar muri pentru mine, de-aia aş omorî şi eu pentru ei. Băieţii te ling pe din faţă şi pe la spate te fură. Stau cu capetele plecate cînd îi chemi, da\' ar fi în stare să te ucidă prin somn. Oameni! Nu i-aş lua niciodată la schimb cu cîinii ăştia...

Privi roată, fluieră de vreo cîteva ori, iar cîinii ciuliră urechile şi începură să mîrîie ameninţător. S-au răspîndit în direcţii diferite şi după o vreme au revenit să se gudure la picioarele lui Şobolanu.
- Hai, Holbatule, că nu-i nimeni!

La capătul aleii, ajunseră la o gură de canal. Şobolanu căută dincolo de boscheţi şi se întoarse cu o rangă de fier pe care i-o întinse lui Holbatu, ca să ridice capacul. Holbatu îşi scoase grijuliu pachetul de subsuoară, îl aşeză alături, apucă ranga şi încercă să scoată capacul. Şobolanu îl privea abia stăpînindu-şi rîsul.
- Pe asta n-au apucat s-o sudeze, da\' mult nu mai ţine. Au s-o sudeze şi pe asta. Băieţilor ce le pasă? Au unde dormi la noapte, dorm ca proştii, fără să se gîndească la ziua de mîine. Tre\' să le port eu de grijă. Da\' oameni-s din ce în ce mai răi, au să sudeze toate canalele, acu\' că s-au prins că noi dormim prin ele. Numai proştii nu înţeleg că chestia cu canalele nu mai ţine mult, o să ni se-nfunde. De-aia te-am adus pe tine, că eu mă gîndesc la ziua de mîine. De-aia am căutat eu alt loc, colţu\' nostru de rai. Ai să vezi...

Cînd Holbatu apăsă o dată cu mai multă forţă, ranga ieşi din crăpătură, capacul sări într-o parte, iar el căzu cu fundul de pămînt. Şobolanu privea ca la spectacol, rîzînd în hohote şi frecîndu-si palmele.
- Bă, da\' fraier mai eşti! Tot nu te-ai prins! N-o să trăieşti, prostule, într-un canal! Păi, ce-ţi vorbeam eu de colţişoru\' nostru de rai? Auzi, canal! Să trăiască în canal! La vîrsta mea să dorm într-un canal. Canalele-s pentru fraieri. Ia uite colo! Ce vezi tu acolo, Holbatule?

Holbatu privi spre capătul aleii întunecate. Era doar un gard stufos.
- Eeee?! Ce crezi tu că e după gardul ăla?

Primi drept răspuns un rînjet satisfăcut.
- Eeee?!... Ce-i acolooo!?

Acelaşi rînjet satisfăcut.
- Raiul, boule, acolo-i raiul! se enervă Şobolanu. Doar ţi-am spus de-atîtea ori. Ţi-am promis că unde te duc eu nu stai în căcat! Nimic nu-nţelegi! Tare mă tem că mi-am luat degeaba pacoste pe cap! Mişcă! Hai să vezi!

Lui Holbatu i se făcu, fără vreun motiv anume, frică, dar nu prea avea de ales. Pe de o parte, era bucuros că ajunge în sfîrşit la colţul de rai cu care Şobolanu l-a momit să fugă de la Casa de copii.
Cînd l-a întîlnit pe Şobolanu, el se juca singur, ca de obicei, pe balansoar. Punea nişte cărămizi pe capătul celălalt şi se legăna singur.

Sus - buf! cu fundul de pămînt! Sus - buf! cu fundul de pămînt! Cărămizile mai săreau de pe scaun, dar deja se învăţase minte, aşa că avea în buzunarul de la hanorac o sfoară cu care le lega ori de cîte ori avea chef să se dea în balansoar. Cînd cărămizile se izbeau în partea cealaltă, vedea de sus, dincolo de gardul parcului, căciula de iepure a unui tip străin care vorbea cu un coleg al său.
Sus! - căciula de iepure a tipului necunoscut.
Buf! cu fundul de pămînt!- o cioară zburlită pe o creangă din depărtare.
Sus! - căciula de iepure a tipului necunoscut.
Buf! cu fundul de pămînt!- o cioară zburlită pe o creangă din depărtare.
Sus! - căciula de iepure a dispărut de după gard şi se trezi în faţa lui cu Şobolanu care puse piciorul pe scaunul cu cărămizi al balansoarului, lăsîndu-l suspendat în aer.
- Salut, bă, holbatule, ce te uiţi aşa, parcă l-ai văzut pe tat\'tu?

Îl privi fix, neştiind ce să-i răspundă.
- Eşti surd? Mut?

Clătină capul în semn că nu.
- Pot să stau eu în locul cărămizilor?

Clătină capul în semn că da.

Şobolanu dezlegă sfoara, împinse cărămizile şi se aşeză pe scaunul balansoarului. Se împinse cu putere în sus, trîntindu-l cu fundul de pămînt.
Buf! cu fundul de pămînt - faţa suptă, ascuţită, a tipului cu căciulă de iepure.
Sus! - vîrful de creangă de pe care zburase cioara.
Buf! cu fundul de pămînt - faţa suptă, ascuţită, a tipului cu căciulă de iepure.
Sus! - vîrful de creangă de pe care zburase cioara.

Tipul puse picioarele jos şi opri balansoarul, suspendat undeva la mijloc. Rămaseră faţă în faţă. Îşi scotoci prin buzunare, scoase o ţigară, o aprinse, trase aprig un fum şi reluă balansul.
Sus! - clădirea jerpelită a orfelinatului.
Jos! - chipul speriat, corpul uşor ghemuit, mîinile încleştate de bară ale copilului de la celălalt capăt.
Sus! - clădirea jerpelită a orfelinatului.
Jos! - chipul speriat, corpul uşor ghemuit, mîinile încleştate de bară ale copilului de la celălalt capăt.

Se legănară mai multă vreme, ascultînd scrîşnetul ascuţit al balansoarului.
- Şi eu am crescut aici, spuse căciula de iepure, după ce mai trase un fum de ţigară. Îi ştiu pe toţi... Camera 9... Scările pînă la etajul doi... Mamă, ce trebuia să le mai spăl! Săream din pat înainte să se scoale ceilalţi, luam găleata şi T-ul de după vestiarul de tablă - mai sînt vestiarele alea din tablă? Am auzit că v-aţi boierit, v-au adus dulapuri şmechereşti, din lemn -, şi freacă nene scările! Rostogoleşte covorul - cît praf zăcea în covorul ăla, dacă l-ai fi adunat, făceai un munte! -, dă cu mătura, dă cu T-ul. Da\' T-ul nu prindea colţurile de la scări. Ia cîrpa, moai-o în zoaiele alea puturoase şi dă lustru... Între timp, trezirea! Deschideau Mag-ul şi muzica răsuna, prin difuzoare, în toate dormitoarele şi pe toate holurile... U-u-u, u-u-u, uuu-lubi-lubi-lubi! U-u-u, u-u-u, uuu-lubi-lubi-lubi!... Era faină! Americană! O dădeau şi la discotecă, da\' cînd frecam scările îmi venea să apuc T-ul şi să izbesc fiecare difuzor... Pune la loc covorul, ai grijă să fie drept, să nu aibă nici o încreţitură - că te ia mama dracului! - şi marş în dormitor, camera 9, şi mătură! Pe-ăia mai mari - era, unu\', un mîrlan, Edi - trebuia să-l mişc cu tot cu pat, ca să mătur pe dedesubt, fără să-l trezesc... El avea dreptul să doarmă, că nu era de servici la curăţenie, de fapt nu făcea niciodată curăţenie că era cel mai mare. Se trezea şi-mi dădea şuturi în cur... Dacă-l prind vreodată-i sparg faţa!... Apoi, ia un borcan şi adu-i mîncarea lu\' Edi la pat, că el nu se mişcă, el e mai mare... Căcaturi...

Şi iarăşi se auzi doar scrîşnetul ascuţit al balansoarului.
- ...scorpia de directoare nu ştia decît să ţipe. De ce nu-i curăţenie? Ce-i cu dezordinea asta?... Te lua în cabinet şi-ţi povestea cîţi bani cheltuie statul cu tine şi tu nici nu eşti în stare să-ţi speli căcatul din urmă... Apoi te prindea cu ghearele de vîrful urechilor şi te strîngea pînă făceai pe tine de durere... Apoi tîmpiţii ăia de profesori care vorbeau fără noimă, care urlă şi te batjocoresc pentru că eşti neam prost şi n-ai mamă, n-ai tată, n-ai frate să vină să-i apuce de gît!... După ce că-i înghiţeam toată ziua la şcoală, ne păzeau şi după-amiaza, la meditaţie. Te duceai mort de somn, într-o sală întunecoasă, să-ţi faci temele, să citeşti... Ce naiba să citeşti? Porcăriile alea? Am citit eu odată o carte, cre\' că-i singura carte citită cap-coadă şi singura care mi-a plăcut. Ne-a luat profa de română şi ne-a dus la bibliotecă, să ne alegem cărţi. Am umblat şi eu aiurea printre rafturile alea prăfoase şi trebuia musai să-mi aleg ceva... M-am speriat cînd am văzut acolo cîte tone de hîrtie mîzgălită zac înghesuite într-un singur loc. Şi mie nu-mi place să-mi fie frică. Înţelegi? Să mă ia naiba dacă mie îmi place să-mi fie frică! Cînd mi-e frică, sar la bătaie. Nu suport să-mi fie frică! Aşa-s eu, n-am fost niciodată un căcăcios care stă ca blegul şi tremură de frică... În sala de meditaţie venea unu\' care se credea că-i şi el mare şi-mi frigea cîte-o poacă după cap. O dată, de două ori, de trei ori... Mă-nţelegi? Îşi bătea joc de mine, era el aşa, mai şmecher... Şi-mi era frică şi m-am enervat. L-am pîndit cînd se apropie, m-am ridicat brusc şi i-am turtit nasu\'! Ha-ha-ha! I-am turtit nasu\'! Să mă ia naiba dacă se aştepta la una ca asta! Mă credea un căcăcios care-i înghite porcăriile! Nu ştiu ce l-a durut mai mult: că i-am turtit nasul sau că i-am arătat că mă doare-n paişpe de el. Bine, mi-a boţit şi el faţa mai pe urmă, dar n-a putut singur, n-a mai avut tupeul să vină singur. A venit cu gaşca, m-a călcat în picioare, după meditaţie, nici n-am putut mînca vreo două zile. Dar l-am învăţat ce-i respectul! Ha-ha-ha! Să mă ia naiba dacă nu l-am învăţat ce-i respectul! După aia, culmea, mă saluta el pe mine. A învăţat că mă doare-n paişpe, că pot să-i sparg oricînd nasul, pentru că nu sînt un căcăcios. Aşa-s eu, nu-mi place să-mi fie frică şi sar la bătaie, orice s-ar întîmpla după.

Şi-ţi spuneam de bibliotecă, nu?!... M-am speriat de rafturile alea prăfuite, de tonele alea de cărţi şi asta nu mi-a venit uşor de înghiţit. M-am enervat, mi-am ales cea mai groasă carte care mi-a căzut în faţa ochilor. Pe-asta o vreau, să mă ia naiba dacă nu-s în stare să citesc cărţoiul de la prima pînă la ultima pagină, fără să sar vreun rînd. Aşa mi-am zis... Profa a rîs de mine, mi-a zis că eu n-am răbdare să răsfoiesc o carte cu poze, da\' să-mi ţin nasu\' în cărămida aia de hîrtie. Unde mai pui că n-am să-nţeleg o iotă, că acolo scrie pentru oameni deştepţi... M-am enervat şi mai tare. Am luat cărţoiul şi să mă ia naiba dacă nu l-am citit de la prima şi pînă la ultima literă! Bine, mi-a trebuit o iarnă întreagă, da\' le-am arătat la toţi că nu sînt un căcăcios... Şi-apoi, pe bune, chiar mi-a plăcut. Era un tip, un boier mare, trăia în Rusia, parcă. Boier mare, avere asemenea. Afară ningea, frig-frig, de te caci pe tine, şi el stătea tolănit în patul lui călduros şi nu voia să se scoale nici în ruptul capului. Trăgea servitorul de el - ce mi-a priit servitorul, îl durea în paişpe de stăpîn-su, ţipa la el, îl beştelea în sinea lui, că nu poate de grija boierului să doarmă şi el liniştit pe cuptor -, da\' boierul nimic. "Mai tîrziu, mai tîrziu!", ţipa tipul. Apoi, încep să apară tot felul de cretini - ce mi-a plăcut cum îi înjura servitorul şi pe ăştia! - care-i cer parale boierului, dar boierul nici nu se sinchiseşte să se ridice din pat. Îi tratează cu flit pe toţi. "Mai departe, stai mai departe, vii de afară, aduci frig!", le zice boierul. Şi tot aşa, dacă poţi să crezi, jumate din cărţoiul ăla povesteşte cum stă boierul în pat şi nu vrea să se scoale. Vorbeşte cu cretinii, le dă bani, îl fraieresc, dar el nu vrea să se scoale din pat. Ar fi mişto să ai un pat din care să nu te mai ridici niciodată. Leneveşti acolo, vine servitorul - chiar e mai mişto să ai un servitor năbădăios - şi-ţi aduce totul la nas. Mi-a fost milă de boier, că iese pînă la urmă din pat, nu mai ţin minte ce tîmpenii face, la un moment dat se îndrăgosteşte de una, devine şi el mai vioi, mai săltăreţ, da\' aia-l fraiereşte, şi el se culcă din nou, şi cretinii de la început îi fură toţi banii, şi el moare. Da\' mi-a plăcut că era un tip valabil, îl durea în paişpe de lume. Trăia singur, cu tot ce avea în capul lui... Asta e singura carte pe care am citit-o cap-coadă, le-am arătat eu că pot să fac ce am chef, să nu se pună nimeni cu mine! Am mai citit la viaţa mea, da\' aia mi-a plăcut cel mai mult.

Şobolanu îşi termină ţigara.
- Eu sînt Şobolanu, poate ai auzit de mine, poate ţi-au povestit băieţii. Mă cunosc mulţi. Am crescut aici. Pe tine cum te cheamă?

Copilul îl privi ţintă şi Şobolanu nu-i lăsă timp să deschidă gura:
- Holbatu te cheamă, bă, holbatule! Stai şi te uiţi ca mutu\', nu spui nimic... Rîzi, ai? Aşa-i că-ţi place? Cum să nu-ţi placă? Doar eu le-am pus porecle la toţi băieţii şi la toţi le-au plăcut. Holbatu-i un nume frumos...

Şobolanu opri balansoarul.
- Am auzit că-ţi place să citeşti, nici nu prea vorbeşti cu băieţii.

Holbatu clătină capul că da.
- Am auzit că stai toată ziua cu nasul în cărţi.

Holbatu clătină capul că da.
- Nu vii cu mine? întrebă Şobolanu.

Holbatu clătină capul că da.
- La noapte, după meditaţie, ne întîlnim aici. Ia-ţi şi-o carte.

E greu de spus ce l-a făcut pe Holbatu să accepte fuga din casa de copii, cît din ceea ce i s-a întîmplat lui Şobolanu i se întîmplase şi lui. O singură fază s-ar putea să fi fost mai importantă, să fi contribuit definitiv la hotărîrea de a fugi.

Mai mult decît să citească, lui Holbatu îi plăcea să deseneze. Culmea e că n-avea talent la desen. În nici un caz unul descoperit. Profesoara de desen nu-l lua în seamă, chiar avea probleme cu el de fiecare dată cînd trebuia să-i explice că o linie sau un punct trebuie făcute aşa, şi nu aşa. "N-ai nici un simţ al proporţiilor!", îl certa profesoara. "Caii n-au burţile aşa de mari! Unde ai văzut tu cai cu coarne? Copacul ăsta parcă e o mînă!" - numai lucruri de genul ăsta auzea la fiecare oră de desen. Dar el desena, desena fără să-i pese de "simţul proporţiilor" sau de alte prostii. Singura legătură cu părinţii săi era un caiet cu foi groase, două cutii cu plastilină şi o cutie cu 12 creioane colorate primite într-un pachet de la maică-sa. "De la mama, care te iubeşte mult!", atît scria pe pachetul primit, însă nimeni nu ar putea spune dacă ăsta nu era un cadou trimis de vreo profesoară mai miloasă.

Din toată plastilina făcuse un bulgăre mare, multicolor. Creioanele le ascuţea grijuliu, meticulos, cu o lamă de bărbierit găsită la gunoi. Ajunsese aproape la jumătatea lor. Modela în plastilină fiinţe şi figurine disproporţionate pe care, după aceea, le desena. Sau invers. Deşi nu avea talent la desen, devenise cunoscut pentru apucăturile lui ciudate. Mai liniştit din fire, atrăgea batjocura celorlalţi. Cu vreo cîteva săptămîni în urmă, cînd s-a întors de la cantină, a găsit caietul mînjit cu cerneală, creioanele împrăştiate, strivite, iar plastilina - nicăieri. A adunat calm toate resturile şi le-a aruncat la coş, în hohotele de rîs ale colegilor de cameră. Sub pătură, după ce a fost sigur că nu mai e nimeni treaz, a scîncit, înghiţindu-şi lacrimile.

A mers în cameră, şi-a învelit cartea într-un ziar, iar seara a fost prezent la locul stabilit.
- Bravo, îmi place de tine, ai tupeu. Dacă te ţii de mine, ai să înveţi multe, ai să ajungi mare.

Au călătorit cu trenul, tăcuţi. Şobolanu s-a certat cu controlorul, că ce, frate-su e mic, n-are nevoie de bilet. Tot drumul a privit cerul ca o mare în care pluteau norii-gheţari, nori-urşi, nori-porumbei. I se făcu frig, îşi trase gluga de la hanorac şi adormi...

Cu teamă, se îndreptă spre întunericul gardului şi trecu de partea cealaltă. Şobolanu mai zăbovi afară, mîngîindu-şi cîinii.
- V-a fost dor de mine, nu? Cum să nu vă fie dor, dacă eu sînt tatăl vostru? Numai voi mă iubiţi, numai voi îmi purtaţi de grijă.