Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză

Citiţi o cronică a acestei cărţi.






Primarul satului, un bărbat la vreo cincizeci de ani, stătea pe jos, cu picioarele încrucişate, în mijlocul încăperii, lîngă cărbunii care ardeau în vatra scobită în pămînt; îmi cerceta cu luare-aminte vioara. Era singurul obiect din bagajele celor doi "băieţi de la oraş" - cum eram Luo şi cu mine pentru ei toţi -, care părea că împrăştie un iz străin, un miros de civilizaţie şi care trezea bănuielile sătenilor.

Un ţăran se apropie cu o lampă cu gaz, ca să înlesnească identificarea obiectului. Primarul apucă vioara, ţinînd-o dreaptă, în sus, şi examină fantele negre ale cutiei de rezonanţă, ca un vameş meticulos care caută droguri. Am observat atunci trei picături de sînge în ochiul lui stîng, una mare şi două mai mici, toate de un roşu aprins.

Ridicînd vioara în dreptul ochilor, o scutură îndîrjit, de parcă s-ar fi aşteptat să cadă ceva din fundul întunecat al cutiei. Credeam că, într-o clipită, corzile se vor rupe, iar cuiele vor zbura în toate părţile.

Aproape tot satul se adunase la picioarele casei pe stîlpi, pierdute în vîrful muntelui. Bărbaţi, femei, copii forfoteau înăuntru, se agăţau de ferestre, se înghesuiau la uşă. Dar pentru că nimic nu cădea din instrumentul adus de mine, primarul îl apropie de nas, inspirînd adînc. Cîteva fire groase de păr, fremătătoare, lungi şi murdare, îi ieşeau din nara stîngă.

Tot nimic, nici un indiciu în plus.

Îşi trecu degetele butucănoase peste o strună, apoi peste alta... Un sunet prelung îi împietri în aceeaşi secundă pe toţi, de parcă le-ar fi impus un fel de respect.
- E o jucărie, spuse primarul solemn.

Verdictul lui ne lăsă pe amîndoi fără replică. Ne-am privit pe furiş, cu nelinişte. Mă întrebam cum se va sfîrşi toată povestea.

Un ţăran luă "jucăria" din mîinile primarului, lovi cu pumnul cutia de rezonanţă şi o trecu apoi altuia. Preţ de cîteva clipe, vioara mea circulă prin mulţime. Nimeni nu se mai sinchisea de noi, doi băieţi de la oraş, plăpînzi, slăbuţi, obosiţi şi caraghioşi. Merseserăm toată ziua pe munte, iar hainele, feţele şi părul ne erau pline de glod. Păream doi soldăţei reacţionari din vreun film de propagandă, care, după o bătălie pierdută, fuseseră capturaţi de un grup numeros de ţărani comunişti.
- O jucărie pentru proşti, spuse o femeie cu glasul dogit.
- Nu, o corectă primarul, o jucărie burgheză, venită de la oraş.

Mă trecu un fior, deşi vatra dogorea în mijlocul încăperii. L-am mai auzit pe primar adăugînd:
- Pe foc cu ea!

Ordinul stîrni numaidecît o reacţie puternică în mulţime. Toţi vorbeau, strigau, se îmbrînceau: fiecare încerca să înşface "jucăria", să-şi ofere plăcerea de a o arunca în flăcări cu mîna lui.
- Tov' primar, ăsta e un instrument muzical, spuse Luo cu dezinvoltură. Prietenul meu e un bun muzician, pe cuvînt.

Primarul luă iar vioara şi iar o cercetă. Apoi mi-o întinse.
- Îmi pare rău, tov' primar, am zis eu stînjenit, nu cînt foarte bine.

L-am văzut în aceeaşi clipă pe Luo făcîndu-mi cu ochiul. Mirat, am luat vioara şi am început s-o acordez.
- Tov' primar, o să ascultaţi o sonată de Mozart, anunţă Luo, la fel de stăpîn pe el.

Eram buimăcit, am crezut că a luat-o razna: de ani de zile, toate creaţiile lui Mozart sau ale oricărui compozitor occidental erau interzise în ţara noastră. În încălţările ude, picioarele îmi îngheţaseră de tot. Mă luase din nou cu frig şi dîrdîiam.
- Ce-i aia sonată? mă întrebă primarul, bănuitor.
- Nu ştiu, am bîiguit eu. O chestie occidentală.
- Un cîntec?
- Cam aşa ceva, am răspuns evaziv.

Pe dată, vigilenţa de brav comunist reapăru în ochii primarului, care-mi spuse cu duşmănie-n glas:
- Şi cum îi zice la cîntecul ăsta al tău?
- Seamănă cu un cîntec, dar este de fapt o sonată.
- Te-am întrebat cum îi zice, n-auzi?! strigă el privindu-mă drept în ochi.

Şi iarăşi mă înfiorară cei trei stropi de sînge din ochiul lui stîng.
- Mozart..., am dat să spun.
- Mozart ce?
- Mozart se gîndeşte la preşedintele Mao, continuă Luo în locul meu.

Ce îndrăzneală! Dar a mers: ca prin farmec, figura ameninţătoare a primarului se îmblînzi. Ochii i se micşorară într-un zîmbet larg de fericire.
- Mozart se gîndeşte întotdeauna la Mao, spuse el.
- Da, întotdeauna, întări Luo.

De la cea dintîi mişcare de arcuş, în jur izbucni un ropot de aplauze călduroase, încît aproape că m-am speriat. Degetele mele amorţite începeau să mîngîie corzile, iar frazele lui Mozart îmi reveneau în memorie, ca nişte prieteni credincioşi. Chipurile sătenilor, atît de aspre cu numai cîteva clipe în urmă, se înmuiară sub muzica de cleştar a lui Mozart, ca pămîntul uscat sub picăturile de ploaie şi, în lumina jucăuşă a lămpii cu gaz, îşi pierdură treptat conturul.

Am cîntat, o bună bucată de timp, în vreme ce Luo îşi aprinse o ţigară şi fumă liniştit, ca un om mare.

Asta a fost prima noastră zi de reeducare. Luo avea optsprezece ani, eu - şaptesprezece.



Cîteva vorbe despre reeducare. În China comunistă, la sfîrşitul lui 1968, Marele Cîrmaci al Revoluţiei, preşedintele Mao, a pornit o campanie care avea să transforme din temelii ţara: universitaţile au fost închise, iar "tinerii intelectuali", adică elevii care-şi terminaseră gimnaziul, au fost trimişi la ţară, pentru a fi "reeducaţi de ţăranii săraci". (Cîţiva ani mai tîrziu, această idee originală avea să-l inspire pe un alt conducător revoluţionar asiatic, un cambodgian, care, mai ambiţios şi mai radical, a expediat "la ţară" toată populaţia capitalei, tineri şi bătrîni de-a valma.)

Adevăratul motiv care l-a îndemnat pe Mao Zedong să ia această hotărîre rămînea nedesluşit: O fi vrut s-o termine cu Gărzile Roşii care începeau să-i scape de sub control? Sau totul nu fusese decît rodul fanteziei unui mare visător revoluţionar, dornic să creeze o nouă generaţie? Nimeni n-a ştiut niciodată. La vremea aceea, Luo şi cu mine dezbăteam adesea această chestiune, pe furiş, ca doi conspiratori. Ajunseserăm la o singură concluzie: Mao îi ura pe intelectuali.

Nu eram nici primii, nici ultimii cobai în acea experienţă umană de proporţii. Pe la începutul lui 1971, sosiserăm la casa aceea pe stîlpi, pierdută în creierii munţilor, iar eu cîntasem la vioară pentru primarul satului. Nu eram nici cei mai nefericiţi. Milioane de tineri ne precedaseră şi alte milioane aveau să ne urmeze. Un singur lucru semăna cu ceea ce se cheamă ironia sorţii: nici eu, nici Luo nu eram liceeni. Nu apucaserăm să punem piciorul într-o clasă de liceu. Abia terminaserăm gimnaziul cînd am fost trimişi în munţi, ca şi cum am fi fost "intelectuali".

La drept vorbind, era greu să fim consideraţi intelectuali, cu atît mai mult cu cît cunoştinţele dobîndite de noi în gimnaziu erau nule: între 12 şi 14 ani, am aşteptat ca Revoluţia să se potolească şi cursurile să reînceapă. Reîntorcîndu-ne însă la şcoală, ne-a cuprins amărăciunea şi dezamăgirea: orele de matematică fuseseră scoase, ca şi cele de fizică şi de chimie, "cunoştinţele de bază" urmînd să se limiteze la domeniul industrial şi agricol. Pe copertele manualelor vedeai cîte un muncitor cu şapcă şi braţe musculoase ca ale lui Stallone, care ridica un baros. Lîngă el - o comunistă deghizată în ţărancă şi cu o basma roşie pe cap (un banc trivial, care circula printre elevi, spunea că femeia îşi înfăşurase capul cu pansamentul igienic). Astfel de manuale şi Cărticica Roşie a lui Mao au rămas singura noastră sursă de cunoştinţe "intelectuale" mulţi ani după aceea. Orice alte cărţi erau interzise.

N-am avut voie să intrăm la liceu şi ni s-a pus în cîrcă rolul de tineri intelectuali din cauza părinţilor noştri, consideraţi pe atunci duşmani ai poporului, deşi crimele de care eram învinuiţi nu erau la fel de grave.

Părinţii mei erau medici. Tata era pneumolog, iar mama - specialistă în boli parazitare. Lucrau amîndoi într-un spital din Chengdu, un oraş cu patru milioane de locuitori. Delictul lor consta în aceea că erau nişte "autorităţi savante împuţite", cu modestă reputaţie provincială, oraşul Chengdu fiind capitala provinciei Sichuan, care număra o sută de milioane de locuitori, departe de Beijing, dar foarte aproape de Tibet.

În comparaţie cu tatăl meu, tatăl lui Luo era o adevărată celebritate, un mare dentist cunoscut în toată China. Într-o zi, înainte de Revoluţia Culturală, le spusese discipolilor săi că a reparat dinţii lui Mao Zedong, ai soţiei acestuia, ca şi pe ai lui Jiang Jie Shi, preşedintele republicii pînă la preluarea puterii de către comunişti. La drept vorbind, obligaţi să contemple zi de zi, ani de-a rîndul, portretul lui Mao, cîte unii mai observaseră că dinţii îi erau foarte galbeni, aproape murdari, dar toată lumea îşi ţinea gura. Şi, poftim, un dentist eminent insinua, aşa, în public, că Marele Cîrmaci al Revoluţiei purta proteză; era prea de tot, era o crimă nebunească şi de neiertat, mai gravă decît divulgarea unui secret militar. Iar condamnarea dentistului a fost cu atît mai grea, cu cît acesta îndrăznise să pună pe aceeaşi treaptă numele cuplului Mao şi pe al celui mai mare ticălos: Jiang Jie Shi.

Vreme de mulţi ani, familia lui Luo locuise lîngă noi, la acelaşi etaj, al treilea şi ultimul, într-un bloc de cărămidă. Luo era al cincilea fiu al tatălui său şi unicul copil al maică-sii.

Nu exagerez cînd spun că Luo a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată. Am crescut împreună şi am trecut prin tot felul de încercări, uneori foarte grele. Ne certam foarte rar.

N-am să uit niciodată singura împrejurare cînd ne-am bătut sau mai bine zis m-a bătut: era în vara lui 1968. Luo avea vreo cincisprezece ani, eu abia paisprezece. Într-o după-amiază, la spitalul unde lucrau părinţii noştri urma să se ţină o mare întrunire politică, pe un teren de baschet, în aer liber. Ştiam amîndoi că subiectul întrunirii era tatăl lui Luo, pe care-l aştepta o nouă înfierare a crimelor sale. Pe la cinci, cînd nimeni nu se întorsese încă, Luo mă rugă să-l însoţesc pînă acolo.
- O să-i vedem pe cei care îl denunţă şi îl bat pe tata, zise el, iar cînd o să fim mari, o să le-arătăm noi lor.

Terenul de baschet părea o mare de capete. Era foarte cald. Megafonul urla. Tatăl lui Luo stătea în genunchi, în centrul unei estrade. O pancartă de ciment, foarte grea, îi fusese atîrnată de gît cu o sîrmă care îi pătrunsese aproape de tot în carne. Pe pancartă îi scriseseră numele şi vina: REACŢIONAR.

Chiar şi de la treizeci de metri, mi s-a părut că văd pe jos, în faţa lui, o pată imensă de sudoare.

Glasul ameninţător al unui bărbat strigă în megafon:
- Recunoaşte că te-ai culcat cu infirmiera!

Tatăl lui Luo îşi pleca tot mai mult capul, tras în jos de pancarta de ciment care mai că-i strivise gîtul. Un alt bărbat îi apropie un microfon de gură şi se auzi un "da" vlăguit, aproape tremurător.
- Cum s-a întîmplat? urlă inchizitorul în megafon. Tu ai pipăit-o primul sau ea pe tine?
- Eu.
- Şi dup-aia...?

Preţ de cîteva secunde, se aşternu tăcerea. Apoi toată mulţimea răcni într-un glas:
- Şi dup-aia...?

Strigătul, repetat de două mii de oameni, răsună ca un bubuit de tunet şi se rostogoli deasupra capetelor noastre.
- M-am apropiat..., spuse acuzatul.
- Zi-i! Povesteşte!
- Cînd am pus mîna pe ea, mărturisi tatăl lui Luo, mi s-a lăsat... ca o ceaţă pe ochi.

Am plecat, în timp ce răcnetele mulţimii de inchizitori fanatici se dezlănţuiau din nou. Pe drum, am simţit lacrimile curgîndu-mi pe obraji şi am înţeles cît de mult îl iubeam pe dentist, vechiul nostru vecin.

În clipa aceea, Luo mi-a cîrpit o palmă, fără să spună un cuvînt. Lovitura a fost atît de neaşteptată, că era să cad.



În anul de graţie 1971, fiul unui pneumolog şi prietenul său, fiul unui mare duşman al poporului care avusese norocul să atingă dinţii lui Mao, nu erau decît doi "tineri intelectuali" printre zecile de băieţi şi fete trimişi pe Muntele "Fenixului Ceresc". Un nume poetic şi un mod straniu de a-i sugera înfricoşătoarea înălţime: vrăbiile nevolnice şi zburătoarele de pe la şes nu ar fi răzbit niciodată atît de sus; singura care-i putea atinge vîrful era o pasăre pe măsură - puternică, legendară şi încrîncenat de singură.

Nici un drum nu urca pînă acolo - doar o potecă îngustă, care şerpuia printre stînci enorme, creste, vîrfuri şi coame de toate mărimile şi formele. Ca să zăreşti silueta unei maşini, ca să auzi un claxon, semn al civilizaţiei, sau ca să simţi mirosul vreunui restaurant trebuia să mergi două zile. La vreo sută de kilometri mai încolo, pe malul fluviului Ya, dădeai de cel mai apropiat orăşel: Yong Jing. Un singur occidental pusese piciorul pe-acolo, un misionar francez, părintele Michel, care căutase, prin anii '40, o trecătoare spre Tibet.

"Districtul Yong Jing nu este lipsit de interes, mai ales datorită unui munte numit Muntele Fenixului Ceresc, scrisese iezuitul în jurnalul său. Muntele este cunoscut pentru alama de aici, din care pe vremuri se băteau bani. Se spune că în secolul I, un împărat din dinastia Han i l-a dăruit iubitului său, căpetenia eunucilor de la palat. Aruncîndu-mi privirile spre piscurile ameţitoare ce se înălţau din toate părţile, am desluşit prin pîcla groasă o potecă îngustă, agăţată de crăpăturile întunecate ale stîncilor. Pe-acolo coborau cîţiva zilieri care, încărcaţi ca nişte animale de povară, duceau în spinare baloturi mari de cupru, prinse cu nişte curele de piele. Mi s-a spus însă că, de mult timp, producţia de cupru a început să scadă, mai ales din lipsă de mijloace de transport. Astăzi, geografia aparte a acelei zone îi sileşte pe localnici să cultive opiul. Am fost, de altfel, sfătuit să nu pun piciorul pe-acolo: toţi cultivatorii de opiu sînt înarmaţi. După recoltă, îşi mai omoară timpul tîlhărindu-i pe drumeţi. Aşa că m-am mulţumit să privesc de departe locurile acelea sălbatice şi izolate, ascunse privirilor de copaci uriaşi, de plante agăţătoare, de o vegetaţie luxuriantă din umbra căreia ar fi putut ţîşni oricînd un bandit care să-i atace pe trecători."

Pe Muntele Fenixului Ceresc erau vreo douăzeci de sătucuri, împrăştiate printre întortocherile singurei poteci sau ascunse în văi întunecate. În mod normal, fiecare sătuc primea cinci-şase tineri de la oraş. Al nostru însă, cocoţat în vîrf şi cel mai sărac dintre toate, nu putea lua în primire decît doi: pe Luo şi pe mine. Ne-au instalat taman în casa pe stîlpi în care primarul îmi cercetase vioara.

Construcţia, care aparţinea satului, nu fusese concepută ca locuinţă. Dedesubtul casei înălţate pe nişte stîlpi de lemn era o cocină în care se lăfăia o ditamai scroafa, tot proprietate obştească. Casa propriu-zisă, nezugrăvită, fără tavan, era construită din lemn vechi, negeluit, şi slujea drept hambar pentru porumb şi orez ori drept depozit pentru uneltele stricate; mai era şi locul ideal pentru întîlniri amoroase de taină.

În toţi acei ani, reşedinţa în care ne-am făcut reeducarea n-a avut nici urmă de mobilă, nici măcar o masă sau un scaun; doar două paturi improvizate, aşezate lîngă un perete, într-o odăiţă fără ferestre.

Totuşi cocioaba noastră deveni curînd centrul satului: toţi veneau acolo, inclusiv primarul, cu ochiul lui stîng pătat de cele trei picături de sînge.

Şi asta, datorită altui "fenix", mai mic, aproape minuscul, mai pămîntesc şi al cărui stăpîn era prietenul meu Luo.



Nu era chiar un fenix, ci un cocoş ţanţoş, cu pene verzui de păun, vîrstate cu albastru închis. În spatele geamului cam slinos, îşi apleca ritmic capul, ciugulind în gol cu ciocul lui ascuţit, de abanos, în timp ce secundarul se învîrtea încet pe cadran. Apoi se ridica iar, cu ciocul deschis, şi-şi scutura mulţumit penele, sătul de atîtea boabe de orez imaginare.

Tare mic era deşteptătorul lui Luo, cu cocoşul care se mişca la fiecare secundă! Probabil că de aceea scăpase inspecţiei primarului, cînd sosiserăm în sat. Încăpea în palmă, dar scotea un ţîrîit frumos, cristalin.

Pînă atunci nu se pomenise în satul acela nici deşteptător, nici ceas de mînă, nici pendulă. Oamenii trăiseră întotdeauna după soare, trezindu-se şi culcîndu-se o dată cu el.

Am fost surprinşi să vedem cum deşteptătorul începe să exercite un soi de putere aproape sacră asupra sătenilor. Toţi veneau să-l vadă, ca şi cum casa noastră pe stîlpi ar fi fost un templu. În fiecare dimineaţă, acelaşi ritual: primarul se plimba tacticos în jurul casei noastre, fumîndu-şi luleaua de bambus, lungă ca un puşcoci. Nu slăbea din ochi deşteptătorul. Iar la ora nouă punct, fluiera prelung, asurzitor, pentru ca toţi sătenii să plece la cîmp.
- Deşteptarea! Nu se-aude? striga el de fiecare dată înspre căsuţele construite primprejur. La muncă cu voi, adunătură de puturoşi! Mişcaţi-vă cururile, moşcăiţilor!

Nici Luo, nici eu nu ne dădeam în vînt să trudim pe muntele cu poteci abrupte, înguste, care urcau, urcau, pînă dispăreau în nori - nişte poteci pe unde era cu neputinţă să împingi un cărucior cît de mic şi unde propriul trupul era singurul mijloc de transport.

Cel mai mult ne îngrozea să cărăm rahat cu spinarea: cu nişte ciubere făcute anume, se transportau tot soiul de îngrăşăminte, umane sau animale; trebuia să umplem în fiecare zi "ciuberele-raniţă" cu excremente amestecate cu apă, să le luăm în cîrcă şi să urcăm pînă la arăturile aflate, adesea, la înălţimi ameţitoare. La fiecare pas, auzeam clipocind lichidul acela scîrbos. Cîte un firicel împuţit se prelingea de sub capac şi ne şiroia pe spinare. Iubite cititorule, te voi scuti de scenele cu căzături, căci îţi închipui că orice pas greşit putea fi fatal.

Într-o bună zi, în zori, la gîndul ciuberelor care ne aşteptau, n-am mai avut nici un chef să ne sculăm. Eram încă în pat, cînd l-am auzit pe primar apropiindu-se. Se făcuse aproape nouă, cocoşul îşi mima impasibil ciugulitul, cînd Luo avu o idee genială: luă ceasul şi-i dădu acele înapoi cu o oră. Şi am continuat să dormim. Ce ne-a mai priit suplimentul acela de somn, mai ales că-l ştiam pe primar făcîndu-şi rondul pe-afară, cu luleaua în gură! Această descoperire fabuloasă şi îndrăzneaţă aproape că ne-a alungat ranchiuna faţă de foştii cultivatori de opiu transformaţi în "ţărani săraci" sub regimul comunist şi însărcinaţi cu reeducarea noastră.

După acea dimineaţă istorică, am modificat adesea ora deşteptării. Totul depindea de cum ne simţeam sau ce chef aveam. Cîteodată, în loc să dăm acele înapoi, le dădeam înainte cu o oră sau două, ca să terminăm mai repede ziua de muncă.

În cele din urmă, uitînd în ce sens am făcut modificările, n-am mai ştiut nici noi cît e ceasul.



Ploua des pe Muntele Fenixului Ceresc. Ploua cam la fiecare două-trei zile. Rareori furtuni sau averse - doar ploi mărunte, nesuferite şi viclene, de credeai că nu se mai sfîrşesc. Forma vîrfurilor şi a stîncilor din jurul casei noastre pe stîlpi se pierdea într-o ceaţă groasă, sinistră, iar peisajul parcă ireal ne indispunea, cu atît mai mult cu cît în casa noastră era tot timpul umezeală, iar mucegaiul rodea totul şi ne împresura mai mult, pe zi ce trecea. Era mai rău ca într-o pivniţă.

Uneori, noaptea, Luo n-avea somn. Se scula, aprindea lampa cu gaz se vîra sub pat, în patru labe şi bîjbîia după mucurile de ţigară pe care le aruncase mai devreme. Se întorcea, se aşeza la loc turceşte, strîngea chiştoacele mucezite într-un petic de hîrtie (deseori o scrisoare preţiosă de la ai lui) şi le usca la flacăra lămpii cu gaz. După aceea le scutura şi culegea firele de tutun cu o răbdare de ceasornicar, fără să piardă nimic. Îşi aprindea apoi ţigara astfel fabricată şi stingea lampa. Şedea şi fuma pe întuneric, ascultînd liniştea nopţii, tulburată doar de grohăitul scroafei care, chiar sub odaia noastră, rîma prin grămada de bălegar.

Uneori ploaia ţinea mai mult decît de obicei, iar penuria de ţigări se accentua. O dată, Luo m-a trezit în puterea nopţii.
- Nu mai găsesc nici urmă de chiştoc, nici sub pat, nicăieri, îmi spuse el.
- Şi?!
- Sînt tare abătut. Nu vrei să-mi cînţi ceva la vioară?

M-am executat numaidecît. Şi cum cîntam aşa, fără să mă fi trezit de tot, gîndul mi-a fugit la părinţii mei, la ai lui: dacă pneumologul sau dentistul cel vestit, care făcuse atîtea lucruri mari, ar fi putut zări, în noaptea aceea, pîlpîirea lămpii cu gaz din casa noastră pe stîlpi, dacă ar fi putut auzi cîntecul viorii, amestecat cu grohăiturile scroafei... Dar nu era nimeni să ne audă. Nici măcar ţăranii din sat. Cel mai apropiat vecin se afla la cel puţin o sută de metri.

Afară ploua. Întîmplător, nu era ploaia obişnuită, fină, uşoară, ci una grea, duşmănoasă, pe care o auzeam izbind în ţigla acoperişului, deasupra capetelor noastre. Pesemne că şi asta sporea tristeţea lui Luo: fuseserăm condamnaţi pe viaţă la reeducare. În mod obişnuit, dacă nu făcea prostii, un tînăr dintr-o familie normală, de muncitori sau de intelectuali revoluţionari, avea - după cum afirmau ziarele oficiale ale Partidului - sută la sută şanse să-şi termine reeducarea în doi ani şi să se întoarcă la oraş, în sînul familiei. Pentru copiii celor catalogaţi ca "duşmani ai poporului", şansele întoarcerii erau însă infime: trei la mie. Matematic vorbind, şi eu, şi Luo o cam sfecliserăm. Nu ne mai rămînea decît perspectiva îmbucurătoare de a îmbătrîni şi cheli, de a muri în casa pe stîlpi, sfîrşind înfăşuraţi într-un giulgiu alb, după datina de prin părţile acelea. Aveai de ce să te simţi deprimat, chinuit, să nu poţi dormi nopţile.

În noaptea aceea, am cîntat întîi o piesă de Mozart, apoi una de Brahms şi o sonată de Beethoven, dar nici măcar aceasta din urmă n-a putut să-i ridice moralul prietenului meu.
- Încearcă altceva, îmi zise el.
- Ce vrei să asculţi?
- Ceva mai vesel.

Am chibzuit puţin, am scormonit în umilul meu repertoriu muzical, dar n-am putut găsi nimic.

Atunci Luo începu să fredoneze un cîntec revoluţionar.
- Ce zici de asta?
- Mişto.

L-am acompaniat de îndată la vioară. Era un cîntec tibetan, căruia chinezii îi schimbaseră cuvintele, transformîndu-l într-un elogiu adus preşedintelui Mao. Cu toate acestea, melodia îşi păstrase voioşia, forţa neîmblînzită. Adaptarea nu o schilodise de tot. Din ce în ce mai înviorat, Luo se ridică din pat şi începu să danseze, piruetînd de unul singur, în timp ce picături grele de ploaie se prelingeau în interiorul odăii, printre ţiglele prost îmbinate.

Trei la mie, mi-a venit deodată în minte. Nu-mi rămîn decît trei şanse la mie, iar fumătorului nostru melancolic deghizat în dansator - şi mai puţine. Poate că, într-o zi, după ce mă voi fi perfecţionat ca violonist, vreo brigadă de agitaţie, locală sau regională, ca aceea din districtul Yong Jing, îmi va da o şansă angajîndu-mă să cînt la concerte întru gloria partidului. Luo însă nu ştie nici să cînte la voiară, nici să joace baschet sau fotbal. Nu dispune de nici un atu pentru a intra în concurenţa acerbă a celor "trei la mie". Mai rău, nu poate nici măcar visa la aşa ceva.

Se pricepea la un singur lucru: să spună poveşti - o calitate amuzantă, fără îndoială, dar marginală şi fără mare viitor. Vremea celor O mie şi una de nopţi trecuse de mult. Şi, din păcate, în societatea noastră contemporană - socialistă sau capitalistă - meseria de povestitor a dispărut.

Singurul om din lume care i-a apreciat cu adevărat talentul, ajungînd chiar să-l remunereze cu generozitate, a fost primarul satului nostru, ultimul dintre seniorii amatori de istorisiri frumoase.

Muntele Fenixului Ceresc era atît de departe de civilizaţie încît cei mai mulţi dintre localnici nu văzuseră în viaţa lor un film şi nu auziseră de cinematograf. Din cînd în cînd, Luo şi cu mine îi povesteam cîte un film primarului, iar acesta jinduia mereu să audă altele şi altele. Într-o bună zi, se interesă cînd avea loc proiecţia lunară în oraşul Yong Jing şi hotărî să ne trimită pe amîndoi acolo. Două zile dus, două întors. Trebuia să vedem filmul chiar în seara sosirii în oraş. O dată întorşi, trebuia să povestim primarului şi întregului sat tot filmul, de-a fir-a-păr, în tot atîta timp cît ţinuse şi spectacolul.

Am acceptat provocarea dar, din prudenţă, am stat la două proiecţii una după alta, pe terenul de sport al liceului din oraş, care fusese transformat, provizoriu, în cinema în aer liber. Fetele de acolo erau frumuşele, dar noi ne-am concentrat întreaga atenţie asupra ecranului, atenţi la fiecare dialog, la costumele actorilor, la gesturile lor cele mai neînsemnate, la decorurile fiecărei scene şi chiar la muzică.

La întoarcerea în sat, a urmat un nemaipomenit spectacol de cinema povestit, în faţa casei noastre pe stîlpi. Bineînţeles, toţi sătenii veniseră să asiste. În rîndul întîi, la mijloc, stătea primarul, cu luleaua de bambus într-o mînă şi cu deşteptătorul nostru - "fenixul terestru" - în cealaltă, ca să ne cronometreze prestaţia.

Cuprins de trac, m-am mărginit să descriu mecanic decorul fiecărei scene. Luo se dovedi însă un povestitor genial: povestea puţin, dar juca pe rînd rolul fiecărui personaj, schimbîndu-şi vocea şi gesturile. Conducea povestirea, păstra suspansul, punea întrebări, stîrnea reacţia publicului şi corecta răspunsurile. Pe toate le-a făcut. Iar cînd ne-am terminat, sau mai bine zis şi-a terminat reprezentaţia, exact în intervalul acordat, spectatorii, fericiţi, surescitaţi, rămăseseră cu gurile căscate.
- Luna viitoare, declară primarul cu un zîmbet autoritar, o să vă trimit la altă proiecţie. O să fiţi plătiţi ca şi cum aţi fi lucrat la cîmp.

La început, ni s-a părut un joc amuzant; nu ne-am fi închipuit niciodată că viaţa noastră, sau cel puţin a lui Luo, urma să fie dată peste cap.


Prinţesa Muntelui Fenixului Ceresc purta o pereche de pantofiori roz, din pînză moale, dar solidă, prin care îi puteai urmări fiecare mişcare a degetelor cînd apăsa pedala maşinii de cusut. Erau nişte pantofi obişnuiţi, ieftini, făcuţi de mînă şi totuşi, în regiunea aceea, unde mai toată lumea umbla desculţă, îţi săreau în ochi, păreau rafinaţi şi scumpi. Gleznele şi gambele ei aveau forme frumoase, subliniate de şosetele albe de nailon.

Părul, împletit într-o coadă lungă, groasă de trei-patru centimetri, îi cobora pe spate, pînă dincolo de linia şoldurilor, şi era strîns la capăt cu o panglică roşie, nou-nouţă, din mătase şi atlaz.

Se apleca peste maşina de cusut, în a cărei placă lustruită i se reflectau gulerul cămăşii albe, faţa ovală şi sclipirea ochilor - cei mai frumoşi ochi din districtul Yong Jing, dacă nu din toată regiunea.

O vale imensă despărţea satul nostru de al ei. Taică-său, singurul croitor de pe munte, nu stătea prea mult timp în casa lor mare şi veche, deopotrivă prăvălie şi locuinţă. Era un croitor foarte căutat. Cînd o familie voia să-şi facă haine noi, îşi cumpăra mai întîi material din Yong Jing (oraşul în care fuseserăm noi la film), apoi venea la prăvălia croitorului ca să discute modelul, preţul şi data de livrare a veşmintelor. În ziua stabilită, se prezentau la el, dis-de-dimineaţă, cu tot respectul cuvenit, însoţiţi de cîţiva bărbaţi robuşti, care cărau în spinare, pe rînd, maşina de cusut.

Avea două. Prima, pe care o ducea cu el întotdeauna din sat în sat, era o maşină de cusut veche, căreia nu i se mai distingea nici marca, nici numele producătorului. Pe cealaltă, care era nouă, made in Shanghai, o lăsa acasă fiicei lui, "Micuţa Croitoreasă". Nu-şi lua niciodată fiica în deplasări, iar această hotărîre înţeleaptă, dar necruţătoare, îi făcea să moară de ciudă pe tinerii ţărani care aspirau la cucerirea fetei.

Ducea o viaţă de rege. Cînd ajungea într-un sat, se stîrnea o vînzoleală mai ceva ca la sărbătorile folclorice. Casa clientului său, din care răsuna zgomotul maşinii de cusut, devenea centrul satului, iar stăpînii aveau prilejul de a-şi etala bogăţia. Croitorului i se pregătea cea mai bună mîncare, ba uneori, dacă vizita se nimerea la sfîrşit de an, clientul tăia porcul. Găzduit pe rînd de numeroşii săi muşterii, rămînea adesea două săptămîni la rînd în acelaşi sat.

Într-o zi, Luo şi cu mine ne-am dus să-l vedem pe Ochelarist, un amic din oraşul nostru, instalat în alt sat. Ploua, iar noi înaintam cu paşi mărunţi pe poteca abruptă, alunecoasă, învăluită într-o ceaţă lăptoasă. Deşi eram atenţi, am căzut de cîteva ori în patru labe, în mocirlă. Deodată, de după o cotitură, am văzut venind spre noi, în şir indian, un alai ce însoţea o lectică în care trona un bărbat ca la vreo cincizeci de ani. În urma lecticii senioriale mergea un om care ducea în cîrcă maşina de cusut, legată cu nişte curele. Croitorul se aplecă spre cei care-l cărau, pesemne ca să se informeze în legatură cu noi.

Mi-a părut mic, pipernicit, zbîrcit, dar plin de energie. Lectica lui, un fel de palanchin simplificat, era legată pe două prăjini din bambus, ţinute în echilibru pe umerii a doi cărători, care mergeau unul în spatele celuialt. Lectica şi prăjinile scîrţîau în ritmul paşilor rari şi apăsaţi ai cărătorilor.

Brusc, chiar în clipa în care lectica trecu prin dreptul nostru, croitorul se aplecă spre mine, atît de mult încît i-am simţit răsuflarea:
- Wai-o-lin! strigă el din rărunchi, în engleză.

Izbucni în rîs, văzînd cum am tresărit la zgomotul tunător al glasului său. Parcă era un senior năzuros.
- Ştiţi că, dintre toţi locuitorii muntelui ăstuia, croitorul nostru este cel care a călătorit cel mai departe? ne întrebă unul dintre cărători.
- În tinereţe, am ajuns chiar pînă la Ya An, la două sute de kilometri de Yong Jing, ne declară vestitul călător, fără să ne lase să deschidem gura. Meşterul meu, ca să-şi impresioneze clienţii, agăţase pe perete un instrument muzical ca al vostru.

Apoi tăcu, iar alaiul se îndepărtă.

Înainte de a dispărea după prima cotitură, se întoarse către noi şi strigă din nou:
- Wai-o-lin!

Cărătorii şi cei zece ţărani care-l însoţeau ridicară încet capetele şi scoaseră un strigăt prelung, atît de pocit încît aducea mai mult a geamăt de durere, decît a cuvînt englezesc:
- Wai-o-lin!

Izbucniră cu toţii în rîs, ca o ceată de ştrengari. Apoi îşi încovoiară din nou spinările şi se urniră din loc. Grupul lor se topi curînd în ceaţă.

Cîteva săptămîni mai tîrziu, intram la el în curte. Un dulău negru ne urmări cu privirea, fără să latre. Am trecut pragul prăvăliei. Bătrînul era în deplasare, aşa că am făcut cunoştinţă cu fiica lui, Micuţa Croitoreasă, pe care am rugat-o să-i lungească lui Luo pantalonii cam cu cinci centimetri, căci acesta, deşi prost hrănit, pradă insomniilor şi adesea îngrijorat în privinţa viitorului, de crescut, continua să crească.

Prezentîndu-se Micii Croitorese, Luo îi povesti întîlnirea noastră cu taică-său, pe ploaie şi ceaţă, şi nu se putu abţine să imite şi să exagereze groaznic accentul prost al bătrînului. Fata izbucni într-un rîs voios. Talentul de imitator al lui Luo era ereditar.

Am băgat de seamă că, atunci cînd rîdea, ochii Micii Croitorese trădau o natură neşlefuită, ca a fetişcanelor din satul nostru. Privirea ei avea strălucirea pietrelor preţioase, dar brute, a metalului nelustruit, iar efectul era amplificat de genele lungi şi ochii uşor migdalaţi.
- Nu fiţi supăraţi pe el, ne spuse ea, e un poznaş bătrîn.

Brusc, se posomorî şi coborî privirea. Îşi trecu vîrful degetului peste placa maşinii de cusut.
- Mama a murit prea devreme. De atunci, tata nu mai face decît ce are chef.

Conturul feţei ei bronzate era pur, aproape nobil. Avea în trăsături o frumuseţe senzuală, impunătoare, care ne făcea incapabili să rezistăm dorinţei de a rămîne acolo să o privim cum apasă pedala maşinii din Shanghai.

Odaia era deopotrivă prăvălie, atelier şi sufragerie; duşumeaua era murdară, aproape peste tot erau urme gălbui ori negre de scuipaţi, rămase de la clienţi, şi se vedea că nu era spălată zilnic. Hainele terminate atîrnau pe umeraşele înşirate pe o sfoară lungă, care trecea prin mijlocul camerei. Mai erau acolo valuri de stofă şi veşminte împăturite, îngrămădite prin colţuri şi năpădite de furnici. Pretutindeni domnea dezordinea, lipsa oricărei preocupări pentru estetică şi o totală delăsare.

Am zărit o carte care zăcea pe o masă şi am fost uimit de această descoperire, pe muntele plin de analfabeţi; eu însumi nu mai ţinusem o carte în mînă de o veşnicie. M-am apropiat imediat, dar am fost mai degrabă dezamăgit: era un catalog cu mostre de culori pentru stofe, editat de o fabrică de vopsele.
- Citeşti? am întrebat-o eu.
- Nu cine ştie ce, mi-a răspuns ea fără stînjeneală. Să nu mă credeţi totuşi o proastă, îmi place să stau de vorbă cu cei care ştiu să citească şi să scrie, cu băieţii de la oraş. N-aţi văzut? Cîinele meu nu v-a lătrat cînd aţi intrat, îmi cunoaşte preferinţele.

Nu prea voia să ne lase să plecăm imediat. Se ridică de pe scăunel, aprinse focul în godinul din mijlocul odăii, puse o oală cu apă la fiert. Luo, care n-o slăbea din priviri, o întrebă:
- Cu ce ne serveşti, cu ceai sau cu apă fiartă?
- Ultima cred că ar fi mai potrivită.

Era semn că-i plăceam. Pe muntele acela, dacă erai invitat să bei apă fiartă, însemna că gazda urma să spargă ouă în apa clocotită şi să adauge zahăr, ca să facă supă.
- Ştii tu, Micuţă Croitoreasă, îi spuse Luo, că noi doi, adică tu şi cu mine, avem ceva în comun?
- Noi doi?
- Da; facem prinsoare?
- Pe ce?
- Pe ce vrei. Sînt sigur că-ţi pot dovedi că noi doi avem ceva în comun.

Fata stătu puţin pe gînduri.
- Dacă pierd, îţi lungesc pantalonii gratis.
- S-a făcut, zise Luo. Acum, scoate-ţi pantoful şi şoseta din piciorul stîng.

Ea şovăi o clipă, după care se execută, curioasă foc. Piciorul, mai sfios decît ea, dar foarte senzual, ne arătă mai întîi un contur armonios, apoi glezna frumoasă şi unghiile lucioase. Era un picioruş bronzat, uşor diafan, străbătut de vinişoare albăstrii.

Cînd Luo îşi puse piciorul murdar, înnegrit, osos, lîngă cel al Micii Croitorese, am văzut că exista, într-adevăr, o asemănare: amîndoi aveau degetul al doilea mai lung decît cel mare.



Pentru că drumul de întoarcere era foarte lung, a trebuit să plecăm pe la trei după-amiază ca să ajungem în sat înainte de lăsarea întunericului.

Pe potecă, l-am întrebat pe Luo:
- Îţi place Micuţa Croitoreasă?

Luo îşi urmă drumul, cu capul plecat, fără să-mi răspundă de îndată.
- Te-oi fi îndrăgostit? l-am întrebat din nou.
- Nu e civilizată, sau cel puţin nu e destul de civilizată pentru mine!

O licărire se mişca greoi la capătul unei lungi galerii din ce în ce mai strîmte, negre ca smoala. Din cînd în cînd, minusculul punct luminos se clătina, cădea, îşi revenea şi înainta din nou. Uneori, galeria cobora brusc, iar luminiţa dispărea preţ de mai multe clipe; atunci nu se mai auzeau decît scîrţîitul unui coş greu, tîrît peste pietre şi bolovani, şi icnetele omului care se opintea; ecoul acestor zgomote din bezna adîncă răzbătea pînă hăt departe.

Deodată, licărirea apărea din nou, aidoma ochiului unei vietăţi al cărei corp, înghiţit de întuneric, bîjbîia ca într-un coşmar.

Luo, cu o lampă de miner fixată cu o curea pe cap, lucra într-o mică mină de cărbune. Cînd tavanul galeriei era prea jos, se strecura mergînd de-a buşilea. Era complet gol, încins cu o curea care-i intra în piele. Echipat cu acest harnaşament îngrozitor, trăgea după el un coş enorm, în formă de barcă, plin cu bulgări mari de antracit.

Cînd ajungea la nivelul la care mă aflam, îi luam locul. Gol şi eu, murdar de praf de cărbune din cap pînă-n picioare, împingeam încărcătura în loc să o trag cu hamul, ca el. Înainte de ieşirea din galerie, trebuia să escaladăm o pantă lungă şi abruptă, dar tavanul era mai înalt; Luo mă ajuta adesea să mă caţăr, să ies din tunel, ba uneori chiar să descarc coşul peste o grămadă de cărbune, afară: se stîrnea un nor compact de praf, iar noi ne lungeam la pămînt, sleiţi de puteri.

După cum am mai spus, Muntele Fenixului Ceresc era renumit pe vremuri pentru minele lui de cupru. (Acestea avuseseră chiar onoarea de a intra în istoria Chinei: erau darul generos făcut de primul homosexual chinez oficial, un împărat.) Numai că minele cu pricina, de mult dezafectate, erau în paragină. Cele de cărbune, mici, artizanale rămîneau proprietatea obştească a tuturor satelor şi continuau să fie exploatate, furnizînd sătenilor combustibil. Drept urmare, ca toţi ceilalţi tineri de la oraş, Luo şi cu mine nu ne-am putut eschiva de la această lecţie de reeducare, care avea să dureze două luni. Nici măcar succesul nostru în materie de "cinema povestit" n-a putut întîrzia sorocul.

La drept vorbind, am acceptat să susţinem acea probă infernală numai ca să "rămînem în cursă", deşi şansele noastre de a ne întoarce la oraş erau infime, adică "trei la mie". Nu ne închipuiam că mina aceea va lăsa în noi urme negre, de neşters, fizice şi, mai ales, psihice. Şi azi, cuvintele "mica mină de cărbune" mă fac să tremur de frică.

Cu excepţia intrării, de unde începea un tronson de vreo douăzeci de metri cu tavanul jos, susţinut de grinzi şi stîlpi din trunchiuri de copaci cioplite grosolan şi îmbinate rudimentar, restul galeriei, adică un labirint de peste şapte sute de metri, nu avea nici un sistem de protecţie. În fiecare clipă ne puteau cădea pietre în cap, iar cei trei ţărani-mineri în vîrstă care se îndeletniceau cu forarea pereţilor zăcămîntului ne povesteau întruna despre accidentele mortale petrecute înaintea noastră.

Fiecare coş pe care-l scoteam din străfundul galeriei era pentru noi un fel de ruletă rusească.

Într-o zi, în timpul obişnuitului urcuş pe panta lungă, în timp ce împingeam amîndoi coşul încărcat cu cărbuni, l-am auzit pe Luo spunînd:
- Nu ştiu de ce, dar de cînd sîntem aici, nu-mi mai iese din cap un gînd: că am să mor în mina asta.

Cuvintele lui m-au lăsat fără grai. Ne-am continuat drumul, dar am simţit deodată că mă trec sudori reci. Din clipa aceea, m-am molipsit şi eu de teama că voi muri în mină.

Locuiam alături de ţăranii-mineri într-un soi de dormitor comun, o baracă prăpădită din lemn, lipită de munte, încastrată sub o streaşină de stîncă. În fiecare dimineaţă, cînd mă trezeam, auzeam picăturile de apă căzînd de pe piatră pe acoperişul din scoarţă de copac, şi mă gîndeam cu uşurare că încă n-am murit. Cînd însă plecam din baracă, nu eram niciodată sigur că, seara, am să mă şi întorc. Cel mai neînsemnat lucru, de pildă o frază deplasată de-a ţăranilor, o glumă macabră sau schimbarea vremii, căpătau proporţii profetice, deveneau semnul prevestitor de moarte.

Uneori, cînd munceam, aveam vedenii. Brusc, mi se părea că mi se înmoaie pămîntul sub picioare, simţeam că mă înăbuş şi, de îndată ce pricepeam că ăsta ar putea să fie sfîrşitul, întreaga copilărie îmi trecea cu repeziciune prin faţa ochilor, cum auzisem că li se întîmplă muribunzilor. Pămîntul ca de gumă începea să se întindă sub tălpile mele, apoi un zgomot asurzitor se prăvălea asupră-mi, ca şi cum tavanul s-ar fi prăbuşit. Înnebunit, mă tîram în patru labe, în timp ce, din beznă, îmi apărea chipul mamei, apoi al tatei. Totul ţinea cîteva clipe, după care vedenia se mistuia: eram într-o galerie de mină, gol-puşcă, împingînd coşul cu cărbune către ieşire. Mă uitam în jos: sub lumina tremurătoare a lămpaşului, vedeam cum o biată furnică se căţăra încet, mînată de voinţa de a supravieţui.

Într-o zi, în timpul celei de-a treia săptămîni, am auzit plînsete în galerie, dar n-am văzut nici o lumină.

Nu era un suspin de emoţie, nici geamătul de durere al vreunui rănit, ci un hohot de plîns nestăpînit, în întunericul deplin. Ricoşînd din pereţi, se transforma într-un ecou prelung care urca din străfundurile galeriei, se topea, se condensa şi devenea, în cele din urmă, parte din obscuritatea totală, adîncă. Era, cu siguranţă, plînsul lui Luo.

După şase săptămîni, s-a îmbolnăvit. De friguri. Într-o zi, la prînz, pe cînd mîncam sub un copac, în faţa intrării în mină, mi-a spus că i s-a făcut frig. Şi, într-adevăr, după cîteva minute, mîna începu să-i tremure atît de tare, încît scăpă bolul cu orez şi beţişoarele. Cînd se ridică să meargă în dormitor, ca să se aşeze în pat, se împletici. Ochii i se înceţoşaseră. În faţa uşii larg deschise a barăcii, strigă unui ins pe care numai el îl vedea să-l lase să intre. Ceea ce-i făcu să rîdă pe ţăranii-mineri care mîncau sub copac.
- Cu cine vorbeşti? îl întrebară. Nu-i nimeni.

În noaptea aceea n-a contenit să se plîngă de frig, cu oricîte pături l-aş fi învelit şi cu toată căldura sobei cu cărbuni care încălzea baraca.

Ţăranii au discutat îndelung, cu voce scăzută. Propuneau să-l ducă pe Luo pe malul unui rîu şi să-l arunce în apa rece ca gheaţa. Spuneau că şocul îl va vindeca instantaneu. În cele din urmă au renunţat la această idee, de teamă că, fiind întuneric, l-ar putea îneca.

Unul dintre ei aduse două nuiele - "una de piersic, una de salcie", îmi explică. De la alţi copaci nu erau bune. Îi ajută pe Luo să se ridice, îl dezbrăcă de vestă şi de ce mai avea pe el şi începu să-i biciuiască spatele gol.
- Dă-i mai tare! strigau ceilalţi ţărani. Dacă nu-l plesneşti zdravăn, n-ai să alungi boala în veci.

Cele două nuiele despicau aerul în şfichiuituri cadenţate. Biciuirea, de-acum îndîrjită, desena brazde sîngerii pe pielea lui Luo. Acesta, trezit din somn, primea loviturile apatic, ca şi cum ar fi asistat, ca prin vis, la biciuirea altcuiva. Nu ştiam ce e în mintea lui, dar îmi era frică şi, printre zgomotele sfîşietoare ale biciuirii, mi-am amintit cuvintele pe care mi le spusese în mină, cu cîteva săptămîni înainte: "Nu-mi mai iese din cap un gînd: că am să mor în mina asta".

Cel care-l biciuia ceru, ostenit, să fie înlocuit. Nu se arătă nici un doritor. Oboseala îşi reintrase în drepturi, iar ţăranii se vîrîseră în paturi, somnoroşi. M-am trezit atunci cu nuielele în mînă. Luo s-a uitat la mine. Avea faţa palidă şi fruntea brobonită de sudoare. Privirea lui absentă s-a încrucişat cu a mea:
- Hai, dă, zise el cu glas slab.
- Nu vrei să te odihneşti puţin? l-am întrebat. Uite cum îţi tremură mîinile. Nu le simţi?
- Nu, răspunse el ridicînd o mînă în dreptul ochilor, ca s-o examineze. Aşa e, tremur şi mi-e frig, ca bătrînii pe moarte.

Am găsit un chiştoc de ţigară prin buzunar, l-am aprins şi i l-am întins. Dar i-a scăpat îndată printre degete.
- Ptiu, că grea mai e! zise el.
- Chiar vrei să te biciuiesc?
- Da, aşa mă mai încălzesc puţin.

Înainte de a-l lovi, am vrut să ridic ţigara şi să-i mai dau să fumeze. M-am aplecat şi am ridicat chiştocul care încă nu se stinsese. Deodată, mi-a sărit în ochi o pată albă - pe jos, lîngă pat, zăcea un plic.

L-am ridicat. Plicul, adresat lui Luo, nu fusese deschis. I-am întrebat pe ţărani de unde e. Unul dintre ei mi-a răspuns că îl adusese cineva cu cîteva ore în urmă, un bărbat care venise să cumpere cărbuni.

Am deschis plicul. Scrisoarea, de aproape o pagină, era scrisă cu creionul; scrisul era cînd înghesuit, cînd lăbărţat; trăsăturile ideogramelor erau deseori neterminate, dar din neîndemînarea aceea răzbătea o blîndeţe feminină, o sinceritate copilărească. I-am citit-o, rar, lui Luo:

"Luo, povestitorule de filme,

Să nu rîzi de scrisul meu. N-am ajuns niciodată la gimnaziu, ca tine. Ştii că gimnaziul cel mai apropiat de muntele nostru este cel din oraşul Yong Jing, şi că faci două zile pînă acolo. Pe mine tata m-a învăţat să scriu şi să citesc. Poţi să mă treci la categoria celor cu "studii primare".

Am auzit de curînd că, împreună cu prietenul tău, eşti un nemaipomenit povestitor de filme. Am vorbit cu primarul satului nostru, care a zis că o să trimită doi ţărani la mina la care lucraţi, ca să vă înlocuiască două zile. Voi veniţi în satul nostru, să ne povestiţiun film.

Am vrut să urc pînă la mină ca să vă dau vestea, dar mi s-a spus că acolo bărbaţii umblă goi şi fetele nu au voie.

Cînd mă gîndesc la mină, îţi admir curajul. Tot ce sper e să nu se prăbuşească. Am cîştigat pentru voi două zile de odihnă, adică două zile de riscuri mai puţin.

Pe curînd. Salută-l pe prietenul tău, violonistul.

Micuţa Croitoreasă
8.07.1972"

Am terminat ce aveam de zis, dar aş vrea să-ţi povestesc ceva curios: după vizita voastră, am întîlnit mulţi oameni cu degetul al doilea de la picior mai lung decît primul, ca noi. Am fost dezamăgită, dar ce să-i faci, asta-i viaţa.

Am hotărît să povestim filmul Fata care vinde flori.

Dintre cele trei filme pe care le văzuserăm pe terenul de baschet din oraşul Yong Jing, cel mai popular era melodrama nord-coreeană a "fetei care vinde flori". Îl povestiserăm ţăranilor din satul nostru şi, la sfîrşit, cînd rostisem fraza finală, imitînd vocea naratorului din film - sentimentală, fatală, uşor tremurătoare: "Proverbul spune că o inimă sinceră poate face piatra să rodească. Nu cumva inima fetei nu era destul de sinceră?" -, efectul fusese la fel de măreţ ca la proiecţia filmului. Tot auditoriul izbucni în plîns; pînă şi şeful satului, oricît de aprig era, nu-şi putu stăpîni lacrimile care-i curgeau din ochiul stîng, însemnat cu trei stropi de sînge.

Deşi accesele de friguri continuau, Luo, socotindu-se deja convalescent, porni cu mine spre satul Micii Croitorese, cu avîntul unui adevărat învingător. Pe drum avu însă o nouă criză.

Cu toată dogoarea soarelui, îmi spuse că i se face iar frig. Iar după ce se aşeză lîngă focul pe care reuşisem să-l încropesc din vreascuri şi frunze uscate, simţi că i se face şi mai frig.
- Să mergem, zise el ridicîndu-se. (Îi clănţăneau dinţii.)

Am auzit tot drumul, mergînd pe potecă, zgomotul unui torent, urlete de maimuţă şi de alte sălbăticiuni. Treptat, pe Luo începu să-l ia ba cu frig, ba cu călduri. Cînd l-am văzut cum o ia, clătinîndu-se, către rîpa adîncă pe lîngă care mergeam - şi din buza căreia, sub paşii lui, se desprindeau bulgări ce se rostogoleau atît de mult în gol, încît abia tîrziu le auzeam căderea -, l-am oprit şi l-am silit să se aşeze pe o piatră pînă cînd avea să-i treacă febra.

Acasă la Micuţa Croitoreasă am aflat cu bucurie că taică-său e din nou în deplasare. Ca şi rîndul trecut, cîinele cel negru veni să ne adulmece, fără să latre.

Luo intră cu faţa îmbujorată ca un măr; aiura. Criza de paludism îl zdruncinase atît de rău, încît Micuţa Croitoreasă se sperie. A anulat imediat spectacolul de "cinema povestit" şi l-a instalat pe Luo în camera ei, în patul apărat de un polog alb. Îşi strînse părul în vîrful capului, într-un coc înalt. Îşi scoase apoi pantofii roz şi, desculţă, dădu fuga afară.
- Vino cu mine, îmi strigă. Ştiu un leac foarte bun.

Era o plantă obişnuită, care creştea pe malul unui pîrîu, nu departe de sat. Semăna cu un arbust înalt de vreo treizeci de centimentri, care-şi oglindea florile trandafirii - cu petale ca ale florilor de piersic, dar mai mari - în apa limpede a pîrîiaşului. Partea vindecătoare a plantei, din care Micuţa Croitoreasă începu să culeagă, erau frunzele, ascuţite, despicate, în formă de labă de raţă.
- Cum se numeşte planta asta? am întrebat-o.
- "Cioburile castronului".

Zdrobi frunzele într-o piuliţă din piatră albă, pînă făcu din ele un fel de pastă verzuie, cu care unse încheietura stîngă a lui Luo. Acesta îşi recăpătă în parte luciditatea. O lăsă să-i panseze încheietura cu o fîşie lungă de pînză.

Spre seară, respiraţia i se linişti şi putu şi el să adoarmă.
- Crezi în chestiile astea?..., mă întrebă şovăind Micuţa Croitoreasă.
- Ce fel de chestii?
- Din astea, care nu sînt numaidecît naturale.
- Uneori da, alteori nu.
- Ce, ţi-e frică să nu te denunţ?
- Deloc.
- Atunci?
- Cred că nu poţi nici să te încrezi total în ele, nici să nu crezi deloc.

Păru mulţumită de poziţia mea. Aruncă o privire înspre patul în care dormea Luo şi mă întrebă:
- Ce e tatăl lui Luo, budist?
- Nu ştiu. Este însă un mare dentist.
- Ce-i ăla un dentist?
- Nu ştii ce-i un dentist? Cel care îngrijeşte dinţii.
- Zău? Vrei să spui că poate scoate viermii ascunşi în dinţii care dor?
- Da, i-am răspuns fără să zîmbesc. Am să-ţi spun şi un secret, dar trebuie să-mi promiţi că nu sufli o vorbă nimănui.
- Promit...
- Tatăl lui, i-am spus eu coborînd vocea, a scos viermii din dinţii preşedintelui Mao.

După o clipă de tăcere respectuoasă, m-a întrebat:
- Crezi că se va supăra dacă o să chem nişte vrăjitoare să-i vegheze fiul la noapte?

Pe la miezul nopţii, în jurul lui Luo care se agita în somn, se adunară, venite din trei sate diferite, patru babe îmbrăcate în fuste lungi, negre şi albastre, cu flori în păr şi brăţări de jad la mîini. Aşezate în cele patru colţuri ale patului, se uitau la el prin polog. Era greu de spus care era cea mai zbîrcită, cea mai urîtă, care speria cel mai tare duhurile rele.

Una dintre ele, poate cea mai gîrbovită, avea un arc şi o săgeată.
- Să ştii, îmi spuse ea, că duhul rău al minei, care l-a îmbolnăvit pe prietenul tău, nu va îndrăzni să vină aici noaptea asta. Arcul meu e din Tibet, iar săgeata are vîrf de argint. Cînd îi dau drumul, e ca un fluier zburător, şuieră prin aer şi străpunge pieptul demonilor, oricît de puternici ar fi ei.

Dar vîrsta lor înaintată şi ora tîrzie au cam încurcat treburile. Una cîte una, au început să caşte. Şi, în ciuda ceaiului foarte tare cu care le-a servit gazda noastră, le-a biruit somnul. Baba cu arcul adormi şi ea: lăsă arcul pe pat, iar pleoapele ofilite şi machiate i se închiseră.
- Trezeşte-le, îmi zise Micuţa Croitoreasă. Povesteşte-le un film.
- Ce fel de film?
- Nu contează. Nu trebuie decît să le ţii treze...

Am început atunci reprezentaţia cea mai stranie din întreaga-mi viaţă. Lîngă patul prietenului meu aţipit, am povestit filmul nord-coreean, pentru o fată frumoasă şi patru vrăjitoare bătrîne, la lumina unei lămpi cu gaz, într-un sat înţepenit între munţi.

De bine, de rău, m-am descurcat. În cîteva minute, povestea sărmanei "fete care vindea flori" captă atenţia ascultătoarelor mele. Mi-au pus chiar cîteva întrebări; şi, cu cît povestea înainta, cu atît clipeau mai atente din ochi.

Magia nu a funcţionat însă ca atunci cînd povestea Luo. Nu mă născusem cu harul povestirii. Eu nu eram el. Povesteam de o jumătate de oră, iar "fata care vindea flori" făcuse rost, cu greu, de nişte bani şi ajungea, cu sufletul la gură, la spitalul unde fusese internată maică-sa; dar aceasta murise, după ce-şi strigase cu disperare fiica. Curat film de propagandă! În mod normal, povestirea atingea aici primul punct culminant. Fie la proiecţia filmului, fie în sat, cînd îl povesteam noi, oamenii plînseseră întotdeauna la secvenţa aceea. Poate că vrăjitoarele erau însă făcute din alt aluat. M-au ascultat atente, cu o oarecare emoţie, le-am simţit chiar înfiorîndu-se puţin, dar lacrimi - ioc.

Dezamăgit de prestaţia mea, am adăugat amănuntul cu bancnotele care scapă din mîna tremurîndă a fetei... Ascultătoarele mele au rezistat în continuare.

Deodată, de dincolo de polog se auzi o voce care parcă urca dintr-un puţ.
- Proverbul spune, vibră vocea lui Luo, că o inimă sinceră poate face piatra să rodească. Nu cumva inima fetei nu era destul de sinceră ?

Am fost mai surprins că Luo rostise prea devreme fraza finală a filmului, decît că se trezise brusc. Dar ce surpriză, cînd m-am uitat în jur: cele patru vrăjitoare plîngeau! Lacrimile le curgeau şiroaie, spărgînd stăvilarele, transformîndu-se în torente pe feţele lor stafidite, zbîrcite.

Uimitor talent de povestitor avea Luo! Putea manipula publicul schimbînd doar locul vocii naratorului, chiar şi cînd era pradă unui violent acces de paludism.

Pe măsură ce povesteam, am avut impresia că s-a schimbat ceva la Micuţa Croitoreasă şi am observat că părul nu-i mai era strîns în coadă, ci i se revărsa luxuriant pe umeri, într-o cascadă magnifică. Am bănuit atunci ce făcuse Luo cînd îşi scosese mîna înfierbîntată de sub polog. Deodată, un curent de aer a făcut să pîlpîie flăcăruia lămpii şi, chiar în momentul în care aceasta se stingea, mi s-a părut că văd cum Micuţa Croitoreasă ridica un colţ al pologului, se apleacă în întuneric peste Luo şi îl sărută pe furiş.

Una dintre vrăjitoare aprinse la loc lampa, iar eu am continuat multă vreme povestea tinerei coreence. Efuziunile lăcrămoase ale femeilor n-au mai încetat, ca şi mucii pe care şi-i trăgeau de zor, cu zgomot.