Un roman despre teroare, iubire şi literatură

Citiţi un fragment din această carte.




Stabilit în Franţa în 1984, Dai Sijie este realizatorul mai multor filme, printre care cel intitulat China, durerea mea (1985). Debutează în literatură cu un roman, Balzac şi Micuţa Croitoreasă chineză (Gallimard, 2000) ce cunoaşte un uriaş succes de librărie: 480.000 de exemplare tiraj, traduceri în treizeci de ţări. Dai Sijie şi-a adaptat romanul pentru ecran, filmul fiind distribuit în octombrie 2002. Obţinuse (după un an de negocieri) aprobarea să turneze în China. Guvernul comunist n-a acceptat însă ca filmul să fie programat în ţara de origine a romancierului realizator. A invocat, povesteşte Dai Sijie, trei motive: imaginea Chinei maoiste ar fi prea negativă; personajele ce reprezintă autorităţile locale, îndeosebi primarul, ar fi ridiculizate excesiv; în sfîrşit, mesajul filmului ar fi periculos, întrucît se sugerează că romanele lui Balzac, şi literatura în general, sînt în măsură să schimbe viaţa chinezilor. La trei decenii de la evenimentele povestite în carte, cenzura continuă să funcţioneze într-o Chină ce se afişează drept "modernă" şi "liberală" în economie, dar care rămîne, ideologic, rigidă şi dogmatică. Ultima mare ţară comunistă se teme, încă, de Balzac ...

Romanul, cu caracter autobiografic, ne vorbeşte despre una din cele mai teribile consecinţe ale aşa-numitei "revoluţii culturale", şi anume "reeducarea revoluţionară". Sîntem la începutul anului 1971; naratorul, fiu de medici din oraşul Chengdu, capitala provinciei Sichuan, e trimis, împreună cu prietenul său Luo (fiul unui dentist celebru care - se zice - ar fi îngrijit chiar şi dinţii marelui Mao...) într-un sat pierdut din munţi, aproape de Tibet, unde localnicii trăiesc într-o mizerie cumplită. Cei doi, abia ieşiţi din adolescenţă, sînt obligaţi, pentru a se elibera de sechelele "mentalităţii burgheze reacţionare", să facă, pe cîmp sau în mină, cele mai penibile munci. Cuvintele unui marş revoluţionar din acei ani arată cum se impusese noţiunea de "ereditate de clasă", prin care erau stigmatizaţi, din naştere, categorii întregi de oameni (Cartea neagră a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1998, p.503):

"Dacă tatăl este un viteaz, fiul e un erou,
Dacă tatăl este un reacţionar, fiul e un bou.
Dacă eşti revoluţionar, atunci vino cu noi,
Dacă nu eşti, ieşi să te vedem
(...)
Ieşiţi, să vă vedem!
Din postul vostru blestemat veţi fi izgoniţi,
Omorîţi! Omorîţi! Omorîţi!"

Primul contact cu satul dă seama de stadiul de tîmpizare la care condusese maoismul cu toate avatarurile lui: naratorul are cu el vioara, sătenii pipăie nedumeriţi şi mefienţi ciudatul obiect, ce ar putea fi vreo jucărie burgheză, Luo îi cere prietenului său să cînte o sonată de Mozart, iar la întrebările tot mai agresive ale primarului, o brută gata să vadă pretutindeni "duşmani ai poporului", îi spune că bucata muzicală cu pricina se intitulează de fapt Mozart se gîndeşte la preşedintele Mao (ca în bancul de odinioară cu concursul pentru statuia lui Puşkin, premiul I fiind acordat unei sculpturi înfăţişîndu-l pe Iosif Visarionovici ţinînd în mînă o carte, operă de artă căreia i se dă titlul Stalin citind Evgheni Oneghin). Luo şi naratorul îşi cîştigă un statut oarecum mai avantajos prin darul lor de povestitori: le narează sătenilor (ţinîndu-l cu sufletul la gură pînă şi pe primarul cel imbecil) filme, cum ar fi Fata care vinde flori, o producţie nord-coreeană de un tezism înfricoşător. Ce contează! Nevoia de ficţiune a sătenilor e satisfăcută iar cei doi se specializează în - formula e memorabilă - "cinematograful oral". Intră în scenă şi "micuţa croitoreasă" dintr-un sat vecin, de care Luo se îndrăgosteşte.

Printre cei condamnaţi la reeducare se află şi un june antipatic, poreclit Ochelaristul, odrasla unor scriitori căzuţi în dizgraţie. Ochelaristul se va reabilita curînd, trimiţînd unei reviste literare cîteva pretinse producţii folclorice, de fapt nişte cîntece deocheate pe care tînărul le "adaptează", transformînd versurile săltăreţe şi poznaşe în avîntate apeluri la stîrpirea "păduchilor burghezi" (practici care, aşa cum unii dintre noi ne mai amintim, nu sînt cîtuşi de puţin o specialitate extrem orientală...). Or, tînărul (proaspăt) poet, căruia i se poate prevedea o frumoasă carieră, e posesorul unei averi inestimabile: părinţii lui îi încredinţaseră (nu se ştie niciodată cînd se schimbă vremurile, şi nici ce-i mai trece prin gînd genialului Mao...) un geamantan cu cărţi, cărţi interzise desigur, pe care Ochelaristul le ascundea cu grijă de privirile vigilente. Naratorul şi Luo descoperă secretul, reuşesc apoi printr-un mic şantaj să-i smulgă o primă carte, Ursule Mirouët a lui Balzac. Se vor decide ulterior să fure pur şi simplu geamantanul în care găsesc un adevărat tezaur, traduceri din Balzac (încă vreo cinci romane), Hugo, Stendhal, Dumas, Baudelaire, Flaubert, Rousseau, Romain Rolland, Tolstoi, Gogol, Dostoievski, Dickens, Kipling, Emily Brontë... "Cinematograful oral" e înlocuit cu - haideţi să-i spunem aşa - "romanescul oral", cartea ce se pretează cel mai bine acestui exerciţiu fiind Contele de Monte-Cristo. La un moment dat, Dai Sijie propune o superbă metaforă a lecturii şi a textului: naratorul copiază un capitol din Ursule Mirouët (capitolul în care Ursule călătoreşte în vis...) pe cojocelul lui, făcut din petice de piele de oaie (metafora corpului scris a fost folosită, cu alte implicaţii simbolice, de Peter Greeneway în filmul The Pillow Book). Luo îi va împrumuta într-un rînd cojocul iar micuţa croitoreasă va citi textul ţinînd cojocul în mîini ca pe un obiect de cult, se va îmbrăca apoi cu el, ca şi cum ar vrea să se impregneze de vorbele lui Balzac, să se identifice cu eroina, să fie corp comun cu textul şi cu personajul, în speranţa că va dobîndi astfel fericire şi inteligenţă, În fapt, nu alta este intenţia lui Luo: el doreşte să o transforme pe micuţa croitoreasă, graţie cărţilor, într-o tînără cultivată şi emancipată. Planul îi reuşeşte atît de bine încît fata îl părăseşte şi pleacă la oraş.

Balzac şi micuţa croitoreasă chineză e un roman fermecător, captivant, de o rafinată simplitate (şi scris într-o franceză admirabilă prin expresivitate şi simţ al nuanţelor). Surprind, poate, unele precizări oarecum didactice din pasajele ce se referă la revoluţia culturală, cultul Marelui Cîrmaci, cenzura comunistă, lagărele de concentrare. Dai Sijie se va fi gîndit, probabil, că cititorii occidentali de astăzi au nevoie de asemenea explicaţii suplimentare. Înclin să-i dau dreptate, ba chiar cred că ele sînt necesare şi cititorilor români, mai ales celor tineri. Stăm prost cu memoria, îndeosebi în ce priveşte istoria recentă, China comunistă a fost şi un uriaş gulag, lagărele numindu-se în chinezeşte laogai (n-au dispărut, în paranteză fie spus, nici astăzi). Capitolul - excelent documentat - consacrat Chinei în Cartea neagră a comunismului dă informaţii zguduitoare despre lungul şir de masacre şi atrocităţi ce au însoţit Revoluţia chineză şi domnia lui Mao. E greu, fireşte, să avansezi cifre exacte privind numărul victimelor, se estimează însă că peste douăzeci de milioane de persoane au murit în detenţie.

Revoluţia culturală de sinistră amintire a fost lansată de Mao după ce liderul de la Beijing părea a fi scăpat de sub control Gărzile Roşii, pe care tot el le iniţiase şi le încurajase. Revoluţia culturală a însemnat, printre altele, şi reprimarea violentă a intelectualilor, în numele purităţii ideologice şi al respingerii influenţelor burgheze şi occidentale (Gărzile Roşii repetau tot timpul acest citat din Mao: "Clasa capitalistă este pielea; intelectualii sînt firele de păr care cresc pe piele. Cînd pielea moare, nu mai există păr."). Nenumăraţi artişti au fost condamnaţi la tăcere, s-au produs adevărate tragedii, unor pianişti li s-au zdrobit degetele, scriitori, pictori, actori etc. au fost trimişi la "munca de jos" sau au fost internaţi în lagăre. Eroii din cartea lui Dai Sijie citesc pe Balzac în traducerea lui Fu Lei iar numele acestuia e pomenit către sfîrşitul romanului: ei bine, Fu Lei este dintre cei care n-au suportat "reeducarea" şi s-au sinucis. Nu era admisă, în definitiv, decît o singură carte, faimoasa Cărticică roşie cu "citate din operele preşedintelui Mao Zedong", în care aflai răspuns la orice întrebare. Dai Sijie dă exemple (şi ele sînt strict autentice) de oameni care au executat 10-15 ani de puşcărie pentru vina de a fi citit un roman occidental sau un eseu filosofic (şi în România anilor ’50 s-a făcut închisoare pentru cărţi...). Fenomenul de imbecilizare în masă l-a sedus nu numai pe Ceauşescu (vizita lui în China şi Coreea de Nord are loc, reamintesc, în 1971 şi e la originea Cîntării României), dar i-a fascinat şi pe mulţi tineri şi intelectuali din Occident. În Franţa maoismul a fost (şi rămîne) cea mai puternică şi redutabilă componentă - alături de troţkism - a extremei stîngi. Acum exact treizeci de ani, Philippe Sollers lansa, împreună cu alţi exaltaţi din grupul Tel Quel, un delirant manifest maoist, exemplu pentru ceea ce s-a numit "terorismul intelectual" de stînga. O ziaristă italiană, Maria Antoaneta Macciochi, publicase o carte intitulată Despre China ce devenise obiect de adoraţie. Minţi strălucite au fost seduse de Revoluţia culturală chineză şi au scris ani de zile într-un neverosimil limbaj de lemn, împins pînă la caricatura enormă. În acelaşi timp, "intelighenţia progresistă" nu lua în seamă zguduitoarea mărturie a lui Jean Pasqualini, Prizonier al lui Mao (1973) şi îl trata cu dispreţ pe Simon Leys, cel care, primul, a demontat - cu o rigoare impecabilă - mecanismul giganticei mascarade maoiste. Adoratorii de ieri ai Revoluţiei culturale - ce se pliau, probabil, uneia din devizele lui Mao: "Mă revolt prin supunere." - au ajuns, ulterior, personaje de prim plan ale lumii universitare şi ale peisajului culturalo-mediatic. Dar asta e o altă istorie, pe care, cu siguranţă, Dai Sijie o cunoaşte foarte bine...

Balzac şi micuţa croitoreasă chineză ridică, totodată, foarte interesante întrebări asupra rosturilor şi consecinţelor lecturii. E, mai întîi, fascinaţia pe care o exercită ficţiunea. În Istoria lecturii, Alberto Manguel ne povesteşte cum un anume Saturnino Martinez s-a gîndit, prin 1865, că muncitorilor din manufacturile cubaneze ce produceau ţigări de foi le-ar fi plăcut să evadeze din rutina cotidiană şi să asculte, în timp ce munceau, texte literare. I-a venit ideea să facă apel la un lector oficial, plătit de altfel chiar de către muncitori. Succesul iniţiativei a fost extraordinar, numai că autorităţile, temîndu-se de acţiuni subversive, au interzis practica lecturilor în ateliere. Emigranţii cubanezi au dus însă obiceiul în Statele Unite, la New York, New Orleans şi Kay West. În această din urmă localitate, devenită centrul mondial al producţiei de havane, cel mai mare succes l-a avut Contele de Monte-Cristo. Acest roman, emblematic pentru lectura ce îţi permite să evadezi şi să construieşti în imaginar, ocupă un loc privilegiat şi în povestirea lui Dai Sijie (şi nu ne arată oare Monte-Cristo că mai puternică decît orice e dorinţa de a fi liber şi că binele triumfă, în cele din urmă, asupra răului?). Intrînd în miezul ficţiunii, Luo, naratorul şi ceilalţi încep să aibă senzaţia că duc o viaţă dublă şi că imaginarul e o compensaţie pentru urîţenia şi mizeria cotidianului. Pe de altă parte, ceva din frumuseţea lumii fictive trece, încet-încet, în lumea reală.

În fine, lectura schimbă radical destinul tinerei croitorese. Adolescenta extrage, din Balzac, din Flaubert şi din alte romane, un învăţămînt esenţial: "frumuseţea unei femei este o comoară nepreţuită". Îşi confecţionează haine şi lenjerie intimă inspirîndu-se din "modelele" din romane. Regăsim, evident, vechiul mit al lecturilor ce pervertesc pe tinerele fete şi le trezesc dorinţele şi viciile (un anume doctor Bieville încerca să demonstreze acest lucru cu argumente "ştiinţifice", într-o carte din 1771 purtînd titlul, mai mult decît elocvent, La Nymphomanie ou Traité de la fureur utérine). Dar micuţa croitoreasă nu e o simplă clonă a Emmei Bovary. Graţie lecturii ea a descoperit, înainte de orice, că are libertatea alegerii. În ochii băiatului, vinovate sînt cărţile, cu influenţa lor nefastă (bovarysmul ca "boală transmisibilă pe cale textuală", ca să reluăm atît de inspirata formulă a lui Daniel Pennac). În disperarea provocată de plecarea iubitei, Luo arde toate volumele din geamantan, comportîndu-se, fără să vrea, asemenea Gărzilor Roşii. Final ambiguu, avertizîndu-ne, încă o dată, că nici o lectură nu este inocentă. Final, totodată, reconfortant, întrucît ne reaminteşte că ne construim destinul şi (sau, poate, în primul rînd) prin cărţile pe care le citim.