Scriitorincul

Citiţi o cronică a acestei cărţi.




Numai generaţia de la 1848 a mai fost comentată cu atâta "văz enorm" şi "simţ monstruos", cum a fost generaţia \'27. Obiect de polemici întinse pe decenii, sursă de aprige campanii de presă, de interpelări guvernamentale şi dezbateri parlamentare, miză de politică naţională şi, chiar, europeană. Bolgie de patimi, care a cuprins zeci de personalităţi, afirmate sau ratate, şi zeci de mii de destine sugrumate. Subiect de cărţi groase, de adeziuni encomiastice şi resentimente niciodată stinse. Subiect de pamflete sulfurice, de apologetică martirială, sau simple teze de licenţă, în ţară, ca şi pe toată întinderea diasporei româneşti.

Creuzet de contradicţii, generaţia \'27 stă, ca şi generaţia paşoptistă, pe temelii paradoxale. Paşoptismul a oscilat între revoluţie şi evoluţie, între filoturci, filoruşi, francofili şi anglofili, între apărarea românismului şi alierea idealurilor de luptă maghiară. Între tombatere şi bonjurism. Între patetismul utopic şi calculul cinic, dar profitabil, al umbroaselor coridoare masonice. Între sublim şi ridicol, operetă grotescă şi sinceritate sinucigaşă. Cine şi când a trădat? cine şi pentru cine a fost prieten cu cine? care în folosul cărei puteri a spionat, a jucat şi dejucat, a jurat strâmb? şi cine a avut dreptate? Brătianu sau Bălcescu, Heliade sau Rosetti? Tot ce părea monobloc şi monocolor s-a arătat a fi fost o respectabilă latenţă de divergenţe. Idealul colectiv nu exclude, ba, adeseori, dimpotrivă, jocurile cu multiple strategii ale individualităţilor însumate. Şi totul - paradoxal: răul a făcut mai mult bine, decât binele, trădările au fost naţional-eficiente, sperjurul a salvat capete, ochiul de drac al banului a slujit aripa de înger a mesianismului. Semnul unei istorii, dar şi al unei naţii, în care lucrurile devin normale numai văzute şi trăite de-a-ndoaselea.

Fascinante, simetriile se sprijină pe deviaţii, iar fenomenul colectiv - generaţia - nu-şi revelă unitatea decât prin mulţimea deviantelor individuale. Exact aşa cum s-a întâmplat cu Generaţia \'27 (am numit-o astfel, după anul în care Mircea Eliade şi-a publicat seria de articole din Itinerar spiritual). S-a pornit de la un numitor comun: exasperarea euforică, pentru a se ajunge la altul, mai puţin comun: disperarea eşecului.

S-au copt cu toţii în anii primului război, adăugându-şi la zestrea genetică vârtejurile ameţitoare ale politicii naţionale dintre 1915-1920: neutralitate? alianţă cu nemţii? alianţă cu ruşii? liberalism sau conservatorism? facem avere, sau facem istorie? facem cultură, sau politică? unde-i România adevărată: cea de la Turtucaia, ori cea de la Mărăşeşti? Stânga sau dreapta? dictatură sau republică? După ce şi-au luat asupră-le partea de îndoieli, de amăgiri şi noi speranţe a părinţilor, tinerii au înghiţit flăcările de entuziasm de după 1920. România era mare - să fim demni de integritatea ei! Ce înseamnă a fi demn de ţară? Să te împlineşti tu însuţi, cât mai rapid, mai temeinic şi mai eficace, pentru a "prelua cârma" la momentul potrivit. Să-ţi afirmi cât mai agresiv gerontofobia. Să loveşti în plin tot ce pare vechi, conservativ, tolerant excesiv, pentru a-ţi postula propria intoleranţă. Cultul insurgenţei, al apodicţiei necruţătoare. Lecţia negaţiei cu orice preţ. Sfidarea canoanelor, spulberarea prejudecăţilor, exaltarea forţei, a virilităţii, a creativităţii, a enciclopedismului, a trăirii tensionate, condensând cu savoare energii psiho-fizice cât mai bezmetice, spre a le detona cât mai furibund şi mai peremptoriu. Să înghiţim toată istoria României şi toată cultura lumii! cu noi începe adevărata Geneză naţională! nu cunoaştem graniţe, oprelişti de nici un fel, totul este paradox sublimat, spiritul pur se forjează la focul sexualităţii exacerbate; religiozitatea e difuză şi eclectică, ea refuză orice tipar instituţionalizat; a nega biserica de dragul misticii şi dogmatica de dragul senzaţiilor tari, crude, nude; a avea oroare de politic, fiind, însă, înfipt în politică până peste gât; a te specializa ferm într-un domeniu, cultivând, însă, în acelaşi timp, deschiderea intelectuală totală ş.a.m.d.

Foamea de simultaneitate, aşadar: a fi peste tot şi nicăieri, a face în acelaşi timp carte şi viaţă, bibliotecă şi bordel, metafizică şi dandysm, naţionalism şi europenism, latinitate şi thracism, evlavie şi demonism, patologie şi morală - totul în numele Experienţei, al auto-exploatării, auto-exprimării, auto-postulării şi - de ce nu? - al autodemolării. Disperarea "devenea" din exuberanţă, militantismul din plictis, iconoclastia din admiraţie, setea de libertate i-a făcut apologeţii... dictaturii, iar trăirea totalitară derivă din cultul literarului... Se simţeau, toţi, nişte zei şi s-au manifestat ca atare. Au cerut jertfe, fiind ei înşişi jertfiţi până la umră. Societatea şi i-a permis ca pe un lux suprem: era prea puternică pentru a nu le stimula apetitul constructiv, manifestat prin patosul destrucţiei. Când un corp social naşte şi hrăneşte atâta insurgenţă, acceptându-i furiile şi loviturile cumplite, acesta este semnul cel mai sigur al sănătăţii ei. Insolenţa, iconoclasmul, caricatura atroce, autodispreţul sunt caracteristici pe care puţine societăţi şi epoci şi le permit. Aşa a fost cazul României cu I.L. Caragiale, aşa a fost cazul lui Cioran, cu Schimbarea la faţă a României. Numai cel sigur pe el acceptă senin adevărul în faţă. Simplul fapt că negaţia este ostracizată echivalează cu o (auto)radiografiere perfectă a invaziei tumorale interne. Pudibonderia maschează obsesia şi inflaţia de interdicţii indică, în fapt, fragilitatea puterii, ori pofta de tiranie.

Epoca aceasta, generaţia aceasta a fost cea mai mare însumare de orgolii pe metru pătrat din istoria inteligenţei româneşti. Generaţia \'27 a fost una egocentrică, fulminantă, năvălind în grup, pentru a se retrage doi câte doi şi unul câte unul, prin salt înainte, sau evadare, prin salt înapoi, sau moarte propriu-zisă, prin împuşcare, sugrumare, defenestrare... Au pornit în cruciadă totală împotriva a orice. Totul li se părea smintit din firescul imaginat de ei. Şi totul s-a întors, la rebeliunea din ianuarie 1941, de la nesaţiul trăirii s-a ajuns la "sfânta moarte legionară", apoi în închisorile comuniste. De la Isus, Platon şi Renaştere s-a ajuns la Hitler şi Stalin, de la Meşterul Manole şi Ifigenia s-a ajuns la Paris, la Chicago ori la Aiud, la Madrid sau Honolulu, ca şi la Câmpulung ori Periprava. Foamea de viaţă a devenit "teroarea istoriei", entuziasmul a ajuns oroare şi libertatea pură - mască mortuară, ratare funambulescă, sau glorie-n exil.

Jocul simetriilor este, pe cât de magnific, pe atât de trist. Eu, unul, îl practic de mai mulţi ani şi l-am închegat într-o carte schimbată de mai multe ori. Îmi lipseşte o cheie, îmi lipsesc mai multe, dacă nu chiar uşile... cine ştie? Am tot adunat variante, după care am început să le elimin, pentru a ajunge la invariante. Modelul cel mai simplu (şi cel mai armonios, totodată, ca la albine) este hexagonul: patru energii demonice plus două angelice: demonul apocaliptic, în extaz negativ şi închegat prin disoluţie (Cioran), demonul goetheean, constructiv, egofil şi multiplu creator (Eliade), demonul ludic, jucând totul în legea eului (Eugen Ionescu) şi demonul paideic, socratic şi mefistofelic deopotrivă, care practică sistematic Pactul cu ceilalţi, din adoraţie pentru propria-i unicitate (Noica). Patru energii daimonic-năvălitoare, alături de două aripi de îngeri exterminaţi: Mircea Vulcănescu (metafizica naţională) şi Mihail Sebastian (luciditatea sentimental-estetică). Peste toţi: icoana sacru-diabolică a "Pantocratorului", jucând cu firele printre degete nişte păpuşi niciodată integral manevrate: Nae Ionescu. Şi două drumuri, două extreme, stânga şi dreapta. Nu era, se pare, un timp al căii de mijloc. Ce s-a putut la 1848 nu a fost posibil la 1938 şi cu atât mai puţin după 1948. Şi: de ce 80 la sută din Generaţie a luat-o la dreapta, aceasta este una dintre dilemele cele mai hipnotizante (şi paralizante, deci) ale istoriei noastre spirituale.

Împrejurul hexagonului pantocratic, puzderie de trepte, destine, arhangheli şi draci mari şi mici, fiecare, însă, cu un rol anume în celesta ierarhie a Doxei generaţioniste. Fiecare cu dreptul de a fi înţeles individual, dar şi obligaţia morală şi "istorică" de a-şi asuma traseele colective: P. Comarnescu, Dan şi Emil Botta, Petre Ţuţea, Mihail Polihroniade, Petru Manoliu, Sandu Tudor, O. Şuluţiu, Haig, Jeni şi Arşavir Acterian, Dragoş Protopopescu, Paul Sterian, Petre Pandrea, Bucur Ţincu, M. Ilovici, I.I. Cantacuzino, Radu Dragnea, L. Boz, L. Bădescu, Horia Stamatu, Pericle Martinescu, Titi Donescu, dar şi Al. Sahia, Belu Silber, până la N. Steinhardt, Alice Botez, Al. Paleologu, Barbu Brezianu, Marcel Avramescu, şi mulţi, mulţi alţii. Nu-i loc, acum, pentru detalii.

Dacă simetriile, notele comune, se văd foarte clar şi au fost etalate cu precădere de exegeza literară şi politică, în schimb, deviaţiile (marea varietate în unitate) au fost mult mai rar discutate. Viziunea comunitar-procustianizantă este mai simplă, adevărat, dar este şi mai periculoasă, plus că nedreaptă. Dintre marile devieri de la numitorul comun, cazul cel mai flagrant îl reprezintă Eugen Ionescu.