Scriitorincul

Citiţi un fragment din această carte.





Ornitorincul, sau Ornithorhynchus paradoxus, este o ciudăţenie zoologică: un mamifer solitar şi "non-inseriabil", ducându-şi existenţa în Australia, ba sub apă, ba pe uscat, carnivor cu cioc de raţă şi membrane înotătoare între degete, depunând ouă, dar alăptându-i apoi pe ornitorincii mai mici ieşiţi din ele. E o contradictio in adiecto, un oximoron al naturii, neschimbat de zece milioane de ani. Suficient pentru ca Dan C. Mihăilescu să-l ia ca termen de comparaţie şi auto-definire, fabricând prin analogie un termen nou (pe cât de simpatic, pe atât de caracterizant) şi urcându-l în titlul acestui volum: Scriitorincul. Imaginaţia lexicală a continuat să lucreze şi a apărut, între timp, un al doilea construct (cititorincul, titlu de rubrică în LA&I), dar acesta, deja, nu prea mai are haz, cum nu ar avea nici alte posibile variante (editorincul, profesorincul, regizorincul). Să ne întoarcem aşadar la scriitorinc, la formula (aparent) contradictorie a unui critic literar din generaţia ’80 disputat între istoria literară şi comentariul la zi, între glosele filologice şi pariurile criticii de întâmpinare, între exegeza propriu-zisă, eseistică şi traduceri, între institutul academic de cercetare şi comunicarea de simpozion ştiinţific şi, pe de altă parte, coloana de ziar şi pastilele culturale livrate publicului larg, la televiziune. Deschizând o acoladă atât de mare şi făcând, totodată, bine ceea ce face în aceste varii ipostaze, Dan C. Mihăilescu dovedeşte că ele nu se exclud reciproc, ci sunt - într-un fel sau altul - complementare. În loc de versiunea restrictivă (ori...ori) a unei performări şi a unui parcurs cultural, avem aici una tolerantă, inclusivă, cu adevărat postmodernă (şi...şi).

Ceea ce îl particularizează pe critic şi îl face, la rândul său, non-inseriabil în cadrele generaţiei este umorul în care îşi înveleşte, cu grijă, seriozitatea. Nu caut să fac un joc de cuvinte. Efectiv, dacă unii dintre "optzeciştii" noştri se dovedesc mai încruntaţi şi mai crispaţi decât moderniştii, absolutizându-şi punctele de vedere şi relativizându-le pe ale tuturor celorlalţi, cu o cronică lipsă de umor şi o toleranţă scrâşnitoare, Dan C. Mihăilescu se foloseşte de propriul stil (colorat, atractiv la modul publicistic, de multe ori seducător) pentru a propune şi impune cititorului subiecte, în fond, cât se poate de serioase. În volumul de faţă (numit, cu modestie ghiduşă, "o carte de strânsură"), rarele texte perisabile sunt acelea conjuncturale, cu teme propuse de alţii, în anchete literare, scriitorincului. Omnipotentul Cică şi Orbirea S.A., La noi mâncarea e moft. Esenţial e mâncatul şi De mamă. Ludicul şi iniţierea ei de viaţă! au - se vede încă din titluri - un umor mai căznit, precum şi un număr apreciabil de clişee jurnalistice (asupra cărora voi reveni).

În schimb, întreg capitolul La şcoala generaţiei ’27 şi Un epilog pieziş. I.L. Caragiale din primăvară până-n toamnă (împreună făcând 90 de pagini, jumătate de volum) reprezintă nişte studii sau concatenări de articole critice aplicate, de un nivel remarcabil. Nu e, desigur, întâmplător că ele abordează două dintre punctele esenţiale de pe harta criticului: Caragiale şi Cioran. (Primul fiind Eminescu, subiectul cărţii de debut din 1982.) "Alături de Eminescu şi Caragiale, el [Cioran] este al treilea punct al «planului meu în spaţiu». Un plan în care încape tot: istorie, filozofie, morală, literatură, cu toate formele lui «a fi». Dincolo de el, nu se mai poate. Aşa!" (p. 55), exclamă şi sintetizează criticul, fără să gloseze prea mult, aici sau în altă parte, pe marginea diferenţelor majore dintre marile sale modele. Acestea opunându-se fiecare fiecăruia şi formând perechi de termeni perfect antagonici. Să ne gândim la incandescentul "absolutism" eminescian şi la dizolvantul relativism caragialian; la ironia lui Caragiale şi disperarea din proiectul românesc al lui Cioran; în fine, la revoluţionarismul acestuia din urmă, la constructivismul furibund din Schimbarea la faţă a României (arcuit mult pe deasupra celui lovinescian) şi conservatorismul paseist al lui Eminescu... Din cele trei puncte se pot trage multe linii paralele, în acelaşi plan; sau, chiar mai relevant sub aspectul deosebirilor structurale, linii aparţinând unor planuri diferite, complet "străine" unul de altul. Dan C. Mihăilescu, conştient de aceste lucruri, preferă totuşi să vorbească despre complementaritatea Eminescu - Caragiale iar, într-un alt loc, despre asimilarea de către Cioran, la diferite paliere, a unor iluştri predecesori:

"Un element cu valoare de seismograf este aici îndoiala. Cu Eminescu în suflet, cu Caragiale în minte şi cu Arghezi în cerneală, Cioran face din îndoială şi anatemă un dirijabil cu care călătoreşte deasupra neantului pascalian. Lestul este, bineînţeles, la fel de important precum este nacela..." (p. 50). Citează, de asemenea (chiar de două ori), un fragment foarte pertinent dintr-o cronică a lui P. Constantinescu (din 1938), în care Eminescu şi Caragiale erau văzuţi ca "puteri diferite ale aceluiaşi spirit": "Aminteam, în legătură cu publicistica lui Caragiale, de Eminescu; s-ar părea că nu există deosebiri mai categorice, temperamentale şi de atitudine între ei. Totuşi, aflăm şi asemănări uimitoare, pornite nu numai din junimismul lor teoretic, ci şi din însăşi structura spiritului lor critic. (...) Despre geniul critic al lui Eminescu şi Caragiale, expresii culminante ale geniului critic junimist, s-ar putea face o largă paralelă: poetul Scrisorilor este un geniu critic la temperaturi înalte, satiricul Scrisorii pierdute e un geniu critic la rece; puteri diferite ale aceluiaşi spirit, exercitându-se la plus sau la minus, ele nu se exclud decât în minţile unilaterale; nu există însă două feţe complimentare mai nimerite ale subconştientului românesc decât aceste două temperamente antagoniste. Inaderenţa lor la realitate este de esenţă metafizică; numai că unul o rezolvă în viziune lirică, iar celălalt în viziune satirică. Cât priveşte puterea lor creatoare, este de o rară echivalenţă în domeniile respectiv opuse. Consideraţii care par astăzi paradoxale, dar care odată vor putea fi adâncite şi acceptate ca adevăruri comune". Prima oară când decupează din această inteligentă armonizare a contrariilor, scriitorincul notează cu năduf: "ne deranjează orbirea, ne zgândăre hemiplegia (s.n.) în care ne complăcem de-atâta amar de vreme..." (p. 12).

Am insistat asupra acestor aspecte şi am subliniat termenul de mai sus pentru că el ne dă cheia întregii cărţi - al înseşi gândirii producătoare din care ea a ieşit. În paginile criticului apar multe, semnificativ de multe elemente aflate în opoziţie, dar apropiate, strânse la un loc, în perechi de termeni care, de fapt, se exclud. Ai zice la început că e vorba de un tic stilistic, de un mod de a scrie aglomerând "extremele" şi jonglând graţios cu ele în raporturi disjunctive. De fapt, e un mod de a gândi. Să vedem câteva exemple. Iarăşi Eminescu şi Caragiale, văzuţi acum din unghiul detractorilor celui de-al doilea: "lista ipostazelor antagonice nu-i deloc scurtă: patriotism versus inaderenţă la spiritul românesc; tragicul înălţător versus comicul degradant; absolutismul relativizant versus relativismul absolutizant; eul nocturn al românităţii versus eul diurn al balcanităţii noastre; Hyperion versus Cătălin plus Mitică; patetismul vizionar versus cinsimul coroziv; idealism versus realism; fabulosul mitico-natural versus caricatura pseudocivilizaţiei; omul Nordului, păduros, mistic, mesianic versus meridionalul mercantil, amoral, versatil. Ş.a.m.d." (p. 10). Aici îl avem pe versus. În alte fragmente mai apar liniuţa oblică sau, pur şi simplu, conjuncţia şi: "Bipolaritatea (...) se poate multiplica la infinit: în termeni politici, conservatism/ liberalism, stânga/ dreapta (aristocraţia cultivă exemplar Oraşul echilibrat, victorian, cu high life luminos, cutume riguros respectate, saga familială, Bildungs, mariaje convenţionale, în vreme ce stânga pledează invariabil pentru minorităţile de orice fel, văzînd în metropolă un leviathan omnidevorator de destine şi conştiinţe, gata de străpuns în numele... socialismului utopic" (p. 130); "Lumea românească, aşa cum este ea înrămată în scrisorile blândului, dar febrilului exil caragialian, face media ideală între toate polarităţile operei scriitorului: între sarcasm şi dramatism, cruzime şi bonomie, patriotism şi arlechinadă, ricanare şi surâsul tandru." (p. 166).

Scriitorincul caută, prin urmare, bipolaritatea şi o multiplică, într-adevăr, "la infinit", încercând să facă ulterior media ideală. Acţiunea sa critică e una în doi timpi: mai întâi caută diferenţa specifică, subliniind tendinţele şi reducându-le la o notă particulară, distinctivă, "acută"; iar apoi reuneşte contrariile abia fixate, reproiectând orizontala largă, lărgită sistematic, pe o verticală a Ideii, a Ideii Româneşti - în care crede nesmintit. Şi, evident, procesul dialectic va continua: de la "ideea românească versus ideea europeană", se va ajunge la "ideea românească/ ideea europeană", după care la firescul, naturalul (junimistul, cerchistul, criterionistul...) "ideea românească şi ideea europeană". Dincolo de fineţea analitică şi de erudiţia exploatată neostentativ, în fiecare colţişor de text, dincolo chiar de stilul inconfundabil, mai importantă mi se pare, la Dan C. Mihăilescu, capacitatea de a evita maniheismele, de a pilota, aşa-zicând, balonul critic fără să arunce din nacelă alteritatea, ci numai lestul necesar. Cultura şi lumea pe care ea o exprimă sunt văzute cu un ochi mereu proaspăt (deşi aparţine unui connaisseur) tocmai datorită acestei mobilităţi neobişnuite a scriitorincului. Şi tocmai fiindcă apreciez la superlativ supleţea intelectuală şi libertatea de gândire a criticului, mă irită direct proporţional "căderile" lui în clişeu, din acele texte conjuncturale amintite anterior. N-a ajuns, oare, să vă plictisească eterna zeflemea pe tema Mioriţei - din care se extrage repede mioritismul, pentru a se mai trage o palmă pe obrazul României profunde? Putem afla, dintr-un articol al criticului, că, dacă în Ardeal "palinca taie suflarea grandilocvenţei şi excesul gestual, iar slana dolofană şi pita groasă îndeamnă la eficienţă, echilibru şi sobrietate", "taclaua moldavă e soră cu liniştea mioriticului, învelită-n alivenci şi vin dulce. Înfrăţire cu natura, ritmuri sempiterne şi oftat slav, graţie cărora poţi să laşi fără grijă să se-aleagă praful de tot, de vreme ce noi facem nuntă-n cer" (p. 113). Putem spune că suntem într-un registru de bonomie şi umor: dar pe nişte şine verbale atât de lustruite de toate marfarele publicistice (şi de toate "inteligenţele" în căutare de auditoriu), încât rezultatul nu e cel scontat. Iar când clişeele apar şi într-un registru serios ("Crede Al. George că, în absenţa vituperărilor lui Cioran, am dobândi pasiunea continuităţii, a duratei şi lucrului bine făcut, respectul instituţiilor şi al autonomiei constructive...? Că-n loc de Mioriţa şi Manole l-am fi putut avea pe Ghilgameş? Că-n loc de a avea un poet naţional al cărui vis final este extincţia fără mormânt bogat, am fi avut o altă Divină Comedie?" - p. 63), realizăm că ele rămân "tari" chiar şi pe fondul unei gândiri în care totul (aproape totul) e trecut prin filtrul judecăţii deopotrivă solide şi nuanţate. Ca o ironie, volumul lui Dan C. Mihăilescu, apărut la editura Dacia din Ardealul atât de serios, e mizerabil paginat şi redactat, cu un cuprins fantezist în raport cu cifrele din josul paginilor şi cu nişte greşeli de tipar de toată frumuseţea. Redactorul şi tehnoredactorul responsabili de aceste erori răspund la poeticele nume de Mădălin Amzolini şi Sebastian Sifft. Tot din Mioriţa au ieşit şi ei, tot prin mioritism îi explicăm?

N-aş vrea să închei pe această notă cronica la o carte care delectează şi în acelaşi timp informează, despicând firul în patru şi oferind, prin efortul şi inteligenţa autorului ei, noi şi incitante sintetizări, o fecundă "neliniştire a valorilor". Dacă hemiplegia e paralizia unei jumătăţi a corpului, hemiopia e acea afecţiune a vederii din cauza căreia bolnavul percepe numai o parte a obiectelor privite. Luările de poziţie ideologică ale unor contemporani ai noştri, articolele şi cărţile lor suferă ori de una, ori de alta. Nu şi ale scriitorincului.