Ce se ştie despre ursul panda

Citiţi următorul capitol din această carte.
Citiţi o cronică semnată de Radu Pavel Gheo a acestei cărţi.









Florin Lăzărescu (n. 28 martie, 1974, Doroşcani-Iaşi). Redactor de promovare şi relaţii cu presa al Editurii Polirom. Redactor al revistei culturale Timpul. Absolvent al Facultăţii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza", Iaşi (1998). Master în literatură comparată, la aceeaşi universitate (2000). A publicat articole, cronici, interviuri sau proză în Monitorul, Ziua, Opinia studenţească, Ziarul de duminică, Respiro, Timpul, Contrafort, Vatra, Dilema, Observator cultural. Volum de debut: Cuiburi de vîsc, povestiri, Editura Outopos, Iaşi, 2000. Prezent în antologia Ozone friendly. Iaşi. Reconfigurări literare. O antologie, coord. O. Nimigean, Editura T, Iaşi, 2002. A mai publicat un volum în format electronic: Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri, Editura LiterNet, Bucureşti, 2003.

În prezent este titular al rubricii Jurnal Intim la LiterNet.

---

Pentru a se face înţeles cum trebuie, un savant a simplificat teoria, reducînd istoria universului la o perioadă de un an.
Pe 1 ianuarie, a avut loc Big-Bang-ul.
Pe 1 mai, s-a născut galaxia Calea Lactee.
În ziua de 9 septembrie, s-a aprins Sistemul Solar.
Pe 14 septembrie, se putea vedea Pămîntul.
Pe 9 octombrie, Pămîntul s-a umplut de alge verzi-albastre şi de bacterii.
La 1 noiembrie, microorganismele s-au bucurat, pentru prima dată, de înmulţirea sexuată.
La 12 noiembrie, şi-au însuşit fotosinteza.
Pe 15 noiembrie, au apărut primele celule cu nucleu, eucariotele.
Ziua de 31 decembrie pare, de departe, cea mai importantă din an. Mai ales înspre seară.
La 13.30\', din întîlnirea fericită între speciile Proconsul şi Ramapithecus, s-au desprins probabil strămoşii maimuţelor şi ai oamenilor.
Abia la 22.30\', cîteva maimuţe şi-au asumat destinul de om.
Peste jumătate de oră, drept răsplată pentru umanizare, au descoperit uneltele de piatră.
La ora 23.46\', omul din Beijing a luat în stăpînire focul.
La 23.56\', a început ultima glaciaţiune.
Pe la 23.59\', în Europa, unii oameni au început să-şi picteze peşterile.
La 23.59\'20\'\', alţii au descoperit agricultura.
La 23.59\'35\'\', o dată cu primele aşezări, putem vorbi de civilizaţia neolitică.
La 23.59\'50\'\', s-a descoperit astronomia şi au urmat primele dinastii din Sumer şi Egipt.
De la ora 23.59\'52\'\' lucrurile au căpătat viteză: descoperirea alfabetului, Imperiul Akkadian, codurile de legi ale lui Hamurabi, Regatul de mijloc din Egipt, metalurgia bronzului, cultura miceniană, războiul troian, cultura olmecă, inventarea busolei, metalurgia fierului, primul Imperiu asirian, fondarea Cartaginei, dinastia Ch\'in, China, Atena lui Pericle, naşterea lui Buddha, geometria euclidiană, fizica lui Arhimede, Imperiul roman, naşterea lui Iisus, inventarea semnului zero şi a aritmeticii decimale, căderea Romei, cuceririle musulmane, civilizaţia Maia, Imperiul bizantin, invazia mongolă, Renaşterea, marile descoperiri geografice, inventarea metodei experimentale în ştiinţă.

Ne tragem sufletul, respirăm şi mergem mai departe, să vedem prin ce se caracterizează, în viziunea aceluiaşi savant, prezentul: evoluţia ştiinţei şi a tehnologiei, apariţia unei culturi planetare, inventarea mijloacelor de distrugere în masă, primii paşi în cosmos, exploatarea şi căutarea inteligenţei extraterestre.

Aici începe istoria noastră, dar nu pornim în căutarea inteligenţei extraterestre, cum ar fi de aşteptat, ca unii ce ne aflăm în prima secundă a noului an cosmic. Nici n-are rost să spunem de pe acum ce vrem. La naiba cu toate astea! Ne lămurim noi mai la urmă. Pentru început va trebui să ne mulţumim cu strădania de a observa, încetul cu încetul, cîte ceva despre evoluţia inteligenţei umane, mai exact, despre evoluţia creierului uman, de la Big-Bang încoace, trecînd prin supa organică, pe lîngă alge verzi şi albastre, proconsuli şi ramapitheci, dinastii, mari descoperiri, zei, mă rog, pînă la nişte oameni din zilele noastre.

Luăm un stetoscop şi-l lipim de frunte. Auzim, ca-ntr-o oglindă a sunetelor, un vuiet de cutremur ce se apropie. Acolo, în adîncurile cutiei noastre craniene, se ascund toate tainele fiinţei, toate fantasmele şi toate adevărurile la care poate ajunge omenirea. Şi nu e nimeni în stare să spună, cu mîna pe inimă, că ar exista un adevăr sau vreo închipuire care - o dată ce i se dă frîu liber şi se îndreaptă dinspre un creier spre altul - să nu-şi piardă din puterea de convingere, să apară te miri unde, pentru a dispărea, o clipă mai tîrziu, în hăurile unei alte cutii craniene, transformîndu-se într-un alt adevăr, într-o altă închipuire...

Destul cu filosofiile, că avem treabă...

Vorbeam despre oameni. Cel puţin doream să vorbim despre un om, sperînd că, dacă nu vom reuşi să aflăm ceva nou despre el - cu alte cuvinte, şi despre noi -, măcar ne vom simţi bine. Un om e un om, e plină lumea de ei, aşa că nu-i mare bătaie de cap să găseşti unul. Mai greu e să alegi unul, să-l vezi pe unde umblă, cu ce se îmbracă, ce mănîncă, unde stă, ce gîndeşte, ce visează şi, la urma urmei, ce legătură are cu ceilalţi oameni.

Aşadar, un om. Un om care trăieşte împreună cu mai mulţi oameni, într-un sat sau oraş.
Un om simplu, într-un oraş simplu.
Pe unde naiba ar putea umbla un om simplu, într-un oraş simplu, într-o dimineaţă simplă?
Într-un oraş... Într-un oraş simplu... Păi, într-un oraş simplu, cel mai nimerit loc să-ţi alegi un om simplu este o piaţă publică.
Aşa. O piaţă publică. O dimineaţă simplă, vîntul adie simplu, zvîntînd ultimele urme ale unei ploi simple, o staţie de tramvai, aglomeraţie, lumea umblă după cumpărături, cîteva chioşcuri de ziare, un aurolac privind revistele porno afişate pe tarabă, un om aşezat pe un scăunel, care urlă din zece în zece secunde: "Cîîîntaaaaaaaaaar! Cîîîîîîîîntaaaaaaaaaar! Poftiţi la cîîîîîîîîîîîîntaaaaaaaaar!", o femeie care vinde flori, un porumbel pe linia de tramvai, o pungă goală suflată de adierea primăvăratecă, un domn care citeşte ziarul.

Să vedem ce mai scrie la ziar:
"O lumină ca de fulger şi a picat tavanul peste noi - aici s-ar cuveni să ne oprim şi să facem filosofia lucrurilor care ne cad în cap asemenea tavanului sau asemenea cerului, să zicem, dar n-avem vreme de asta; poate mai tîrziu. Era cam unu noaptea şi mă întorsesem de la o ţigară. În cîteva secunde bucăţi de tencuială ne-au acoperit. Eram mai speriaţi după ce ne-am revenit, pentru că nu ştiam ce se întîmplă", povestea ieri Ion Miclăescu, unul dintre cei doi pacienţi care s-au aflat în salonul cu numărul 9 din cadrul Clinicii 2 Ortopedie-Traumatologie din oraşul nostru. Peste cei trei bolnavi internaţi, dintre care unul era imobilizat la pat, au căzut bucăţi mari cît roata carului - domnul aproximează în gînd cam cît de mare ar fi o roată a carului sau cum ar fi dacă ţi-ar pica o roată a carului în cap - de tencuială de 4-5 centimetri. Practic, s-au desprins 8 mp - O roată de 8 mp! Cine-a stat să măsoare? se întreabă domnul -, care au căzut peste pacienţi. Norocul acestora a fost că bucăţile de beton s-au lovit de barele metalice - parcă poţi numi asta noroc! - aflate la fiecare pat, de care sînt legate sforile cu care bolnavii se ajută să se ridice - Doamne fereşte, să nu ajung şi eu aşa! Acestea, cît şi marginile metalice ale paturilor şi noptierelor din salon au fost înlocuite de bucăţile de tencuială - cum adică înlocuite de bucăţile de tencuială? Aaa, îndoite - căzute din tavan. Din fericire, cei trei pacienţi nu s-au ales decît cu o sperietură zdravănă şi cu zgîrieturi uşoare. Prof. dr. Dan Poenaru, şeful Clinicii 2 Ortopedie-Traumatologie, a catalogat incidentul ca fiind unul "extrem de grav". "Numai şansa a făcut ca pacienţii să rămînă în viaţă. De-acum încolo vom detaşa personal care să stea cu ochii pe tavane..."

...dar, din păcate, tocmai a venit tramvaiul, domnul strînge grabnic ziarul şi sare înăuntru. Scoate bani şi plăteşte vatmanului un bilet.
- Mărunt, domnu\'!

Domnu\' n-are mărunt, vatmanul se ridică un pic de pe scaun, bagă mîna în buzunarul de la spate, căutîndu-şi portofelul, tresare, se reaşază brusc, pune frînă, toţi oamenii din tramvai alunecă înainte şi se agaţă disperaţi cu mîinile de ce apucă. Vatmanul scoate capul pe fereastră:
- Boule, uită-te pe unde calci! Mă bagi la puşcărie?!, apoi către domnul:
- Mă scuzaţi, domnu\'! E plină lumea de boi care nu se uită pe unde calcă! Poftim restu\'!

"Dacă n-aveam experienţă, îl omoram, îşi continuă ideea, în sinea sa. Oameni care nu se gîndesc că au copii acasă! Trec pe unde îi apucă şi, dacă-i omori, tu eşti vinovat. Şi din cauza lor înfunzi puşcăria. Şi dac-ajungi la puşcărie, ăla eşti. Te distrug ăia. Văruţu\' s-a spînzurat numai după o lună de stat acolo. N-a spus la nimeni ce-a păţit. Nici măcar mie ca prieten din copilărie. Şi ce prieteni mai eram. Amîndoi la joacă, amîndoi la treabă. Cînd a sărit Costache cu gaşca la bătaie la mine, noroc de el că nu i-a lăsat să mă calce în picioare. Am luat bătaie amîndoi, da\' pînă la urmă am fugit şi-am scăpat. Ce om voinic mai era! Sănătos şi la minte. Şi să se spînzure! Acolo trebuie să fie iadu\'. Da\' eu n-am cum s-ajung la puşcărie, eu am experienţă. De douăzeci de ani merg cu tramvaiul şi n-am făcut nici un accident. Era să fac multe, dar n-am omorît pe nimeni. Doar o dată, un cîine. Am coborît şi l-am ridicat din mijlocul străzii, că poate-o scăpa. Mi-a murit în braţe. Mi-a părut rău, da\' ce puteam să-i fac? Asta nu-i mare lucru, la douăzeci de ani vechime cît am eu. Oricum, la vechimea mea nu-s plătit cum trebuie. Măcar de mi-ar da primă!..."
- Mergi la gară? îi curmă gîndurile un moşuleţ bărbos, singurul călător. Tramvaiul tocmai se află la capăt.
- Treci pe la gară? repetă moşul întrebarea.
- Nu moşule, da\' pe-aproape! Mergi şapte staţii, cobori şi nu mai e mult. Întrebi.

Moşul se duce spre mijlocul tramvaiului şi se aşază pe un scaun. În faţa lui, pe un alt scaun, se află un ziar. Stă pe gînduri, apucă ziarul şi se îndreaptă către vatman.
- Ce mai vrei, moşule?
- I-a\' matale ziaru\' ăsta?
- Nu, păstrează-l dacă vrei!

Moşul se reaşază pe scaun, se uită o vreme la poza unei femei goale de pe prima pagină, deschide ziarul şi citeşte, silabisind:



Cum naiba, Doamne, iartă-mă?! La aproape un miliard de ani de la apariţia vieţii, originea sexului rămîne unul dintre cele mai mari mistere ale biologiei. Oamenii de ştiinţă nu ştiu încă să explice de ce îl facem sau ce a determinat apariţia lui. Înainte de apariţia sexului, organismele se reproduceau, fără probleme, asexuat. Potrivit unui studiu din domeniu, în urma impactului cu asteroizi sau comete, în rîndul organismelor asexuate, care populau Pămîntul în acea perioadă, au apărut mai multe modificări genetice...

Moşul închide năucit ziarul şi priveşte spre scaunul de alături unde se aşezase între timp un preot.
- Săru\' mîna, părinte! Numai prostii scrie la gazetă! Ia uitaţi!

Preotul luă, zîmbind, ziarul.
- Mai e mult pînă la gară, părinte?
- Tocmai trebuia să cobori.
- Hoooo! Hoooooooo! sare ars moşuleţul. Opreşte tramvaiul, că pierd trenul!

Vatmanul frînează brusc şi îl apostrofează:
- Nu ştii să numeri, moşule? Ţi-am spus şapte staţii! Ai adormit?

Moşul sare din tramvai, mai sprinten decît ar fi lăsat de bănuit vîrsta. Preotul îl urmăreşte cu privirea, prin fereastra tramvaiului care accelerează. Zîmbetul îi rămîne întipărit pe buze. Îi plac bătrînii. De fapt, preotului Nicolae îi plac toţi oamenii. Dacă ar fi să-şi aducă aminte, nu ar putea spune că a urît vreodată pe cineva. Maxima lui răutate e un fel de ciudă care îl cuprinde atunci cînd oamenii nu vor să înţeleagă sau se încăpăţînează să nu facă un bine, chiar dacă acest lucru le este la îndemînă. De exemplu, cînd cu aprobarea de biserică, părintele Constantin l-a refuzat... "O biserică lîngă spitalul de nebuni! Să n-aud! Una, aici, în oraş, da. Vrei să meargă oamenii pînă la capătul lumii ca să ajungă la slujbă? Se termină slujba, pîn-ajung ei acolo. Doar nu vrei să faci biserica numai pentru nebuni?!"... Părintele Constantin îi poartă pică de cînd s-a întors de la studii, din străinătate... Mergeau odată alături, pe holurile Seminarului. Părintele Constantin îi povestea cîte şi mai cîte minunăţii din străinătate, se fălea cu impresia făcută acolo. Părintele Nicolae l-a lăsat să-şi continue discursul pe coridoarele lungi ale Seminarului pînă cînd, în dreptul unor studenţi, s-a oprit şi s-a aplecat la pămînt: "Poftim ce şireturi se mai fac în ziua de azi! Le legi şi ele nu stau legate!". Se vede treaba că părintele Constantin nu l-a iertat nici astăzi. Acum profită de poziţia lui înaltă pentru a-i pune beţe în roate...
Uşile pufăiră, şi în tramvai, pe lîngă alţi oameni, urcă şi un cerşetor:

- Miluiţi-mă, oameni buni. Iisus a zis: "Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura". Nu vă uitaţi că trupul mi-e întreg, căci sufletul meu se află la grele chinuri. Iisus a zis: "Nu daţi cele sfinte cîinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor - daţi-le celor care au nevoie de ele. Cereţi şi vi se va da. Căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. Sau cine este omul acela între voi care, dacă va cere fiul său pîine, oare el îi va da piatră? Sau de-i va cere peşte, oare el îi va da şarpe?"... Am păcătuit în faţa bunului Dumnezeu şi El a hotărît să-mi ia lumina ochilor. Albeaţă s-a aşezat peste ochii mei şi întunericul ca smoala mi-a cuprins sufletul. Nu văd oameni buni. Hristos va învia, oameni buni, şi poate, cu ajutorul dumneavoastră, prin dumneavoastră, se va petrece minunea pe care o aştept, să-mi recapăt văzul şi o dată cu el bucuria de a trăi şi de a-l preamări pe Dumnezeu. Am nevoie de bani pentru o operaţie. Nu e mult, oameni buni. Mare e bunul Dumnezeu şi mare e mila dumneavoastră...

Tînărul înaintează prin mijlocul tramvaiului, pipăindu-şi drumul cu ajutorul unui baston, cu mîna întinsă. Părintele scotoceşte prin geantă, scoate nişte bani şi-i pune în mîna orbului. Orbul rămîne cu mîna întinsă, iar preotul, cufundat într-ale sale, îi dă cerşetorului şi ziarul pe care i-l lăsase în poale moşuleţul. Tînărul apucă strîns ziarul şi coboară la prima staţie, chiar în piaţa de unde am urcat în tramvai.
- În gura mă-sii de popă! Îmi dă mie ziare, auzi! înjură tînărul orb şi aruncă ziarul lîngă omul care urlă în piaţă.
- Cîîîntaaaar! Cîîîîntaaaar! Poftiţi la cîîîîîîîîntaaaaar!

Trecătorul grăbit numai asta aude, însă cine păşeşte mai domol desluşeşte şi altceva:
- Cîîîîîîîntaaaar!... Şapşopt!... Cîîîîîîîntaaaar!... Paşpatru!... Cîîîîîîîntaaaar!... Opşdoi!... Poftiţi la cîîîîîîîntaaaar!... Cinşnouăjuma!... Cîîîîîîîntaaaar!

Omul observă foarte bine că nu prea are succes, aşa că pare să găsească o idee salvatoare. Apucă ziarul de lîngă cîntar:
- Cîîntaaaar!... Cin\' se cîntăreşte/ Ziaru\' primeşte!... Opşdoişceva!... Cîîîîîîîntaaaar!... Cin\' se cîntăreşte/ Ziaru\' primeşte!... Paşopt!... Cîntăreştee domnişoaraaaaa/ Să-mi cîştig eu pîinişoaraaaaa!

Amuzaţi de reclama cîntaragiului, un cuplu de îndrăgostiţi se apropie, iar domnişoara urcă pe cîntar.
- Patruzeci şi opt de kilograme! îi spune ea iubitului.
- Apoi, eu îs cîntaragiu de azi de ieri? Am spus paşopt, paşopt a ieşit! Nu mă-nşel niciodată! Luaţi şi ziaru\'! L-aţi cîştigat! E de azi!

Băiatul ia ziarul şi pleacă rîzînd, cu iubita de mînă.
- Ce chestii le mai trece prin cap!
- Ce să-i faci! Adaptare la ultimele tehnici de marketing. Reclame cît mai creative, poetice de-a dreptul, dacă se poate. Ba chiar am putea zice că în curînd reclamele vor înlocui nevoia de poezie a omului.
- Aşa, aşa! încuviinţează domnişoara. Cînd ne vom plimba seara, pe lună plină, ne vom opri pe o bancă din parc şi-ţi voi spune: "Iubitule, recită-mi, te rog, o reclamă!".
- Şi eu o să te întreb, tandru: "Despre ce produs, iubito?".
- Despre sutienul, să-i spunem, Miraj!
- Vrei să şi cînt?
- Evident.
- Pabadam-tabadam, tabadam-pabadaam: MIRAJUL SÎNILOR TĂI!

Unii trecători par consternaţi de ceea ce aud. Celor doi îndrăgostiţi li se face ruşine.
Cum iubirea şi îndrăgostiţii îşi merită intimitatea, aş propune să-i lăsăm deoparte pe cei doi, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să ne călcăm pe inimă şi să trecem iute peste o bună bucată din ziua în care am început să căutăm un om simplu. În fond, am găsit destui oameni simpli, dar n-am hotărît deocamdată care este alesul nostru.
De pe urma celor doi nu ne rămîne decît ziarul care a fost uitat, mai tîrziu, pe masa unui bar.
- ...Te-a angajat?
- Într-un fel.
- Cum într-un fel? Ţi-a dat ceva de lucru sau nu?
- Mi-a dat, dar numai pentru o vreme.
- Unde te-am trimis eu?
- Normal.
- Ei, cum e tipul?
- Mişto, exact cum mi-ai spus. M-a chemat în birou la el, ne-am aşezat pe fotolii, a pus muzică...
- Mozart, nu?!
- Mozart! Băiat finuţ, cult, n-am ce zice! ...şi mă ia la întrebări. Ce-am absolvit, ce ştiu să fac, dacă am avut traume în copilărie, mă rog, interviu în toată regula.
- Şi?
- Mîine dimineaţă mă duc la lucru.
- Spuneai că nu te-a angajat.
- Nu m-a angajat. La pregătirea mea, aş da-o-n bară în fiecare zi. Dar pentru că apreciază tinerii şi vrea să arate cît de deschis e, mi-a dat de lucru pînă la Paşte. Vezi bine, e şi om cu teamă de Dumnezeu.
- Şi ce trebuie să faci?
- Surpriză, aflaţi mîine.
- Uite-aici o surpriză adevărată - interveni cel de-al treilea tînăr de la masă, care între timp răsfoise ziarul. Ascultaţi bombă!



- Vă vine să credeţi?
Cei doi îi zîmbesc ironic.
- Numai la prostii ţi-e gîndul!
- Ce prostii, fraţilor? Scrie la ziar.
- Parcă nu ştim cum se fac ziarele.
- Pe tine nu degeaba te cheamă Toma. Greu te mai laşi convins.
- Eu sînt convins că a apărut sexul, dar nu văd ce legătură are cu asteroizii şi cometele.
- Are, are! Ia ascultaţi:

...La aproape un miliard de ani de la apariţia vieţii - Cîtă precizie! -, originea sexului rămîne unul dintre cele mai mari mistere ale biologiei - Adevărat mister, pe bune! Oamenii de ştiinţă nu ştiu încă să explice de ce îl facem - Fiecare face ce poate! - sau ce a determinat apariţia lui - Cui îi pasă?! Înainte de apariţia sexului - ...viaţa n-avea nici un farmec! -, organismele se reproduceau, fără probleme - Aici au întors-o bine! Ce-i drept e drept! -, asexuat. Potrivit unui studiu din domeniu, în urma impactului cu asteroizi sau comete, în rîndul organismelor asexuate, care populau Pămîntul în acea perioadă, au apărut mai multe modificări genetice, îndreptîndu-le astfel spre calea reproducerii "normale"- Nu aberaţii, ca la asexuate! În urma confruntării cu o mulţime de mutaţii (dar, preponderent, cu caracter pozitiv - Tot răul spre bine! -, pentru că o acumulare masivă de mutaţii negative ar duce implicit şi la dispariţia speciei), organismele primitive au fost nevoite să găsească o modalitate de a perpetua specia: sexul, care presupune combinaţia informaţiilor genetice...
- Ei, cum e, vă place?
- Ne place, dar eu nu-nţeleg ceva. Există o chestie discutabilă în titlu. Sexul a apărut "din cauza" sau "datorită" cometelor?
- Da, băi, iată o temă gravă de meditaţie! Ia-ţi ziarul şi mai gîndeşte-te acasă, că, uite, domnul de la bar ne face semn să terminăm, că nu mai ţine deschis.
- Chiar, mîine mai trebuie să ajung şi la serviciu!

Cei trei prieteni se despart în faţa barului.
Iată-ne la un moment de răscruce. Ziua aproape s-a scurs şi n-am hotărît care este alesul nostru. Nici nu mai avem prea multe posibilităţi. Eu zic să-l urmăm pe Toma. Măcar pe el ştim cum îl cheamă. Acum, că are serviciu, pare un om simplu din toate punctele de vedere.

Toma nu stă departe de bar. Urcă în tramvaiul aproape gol şi întinde bani vatmanului, pentru a cumpăra un bilet.
- Mergi aşa, fără bani. Nu mai vine controlorul. Parcă eu nu ştiu cum e să fii tînăr şi să nu ai bani... Eu sînt bătrîn şi tot nu-mi ajung banii. La experienţa mea ar trebui să-mi dea mai mulţi. Dac-ar şti ei cîţi căscaţi am scăpat de la moarte, cu siguranţă mi-ar da mai mulţi bani. Umblă aşa, fără să se uite. Trec bezmeticii pe unde-i apucă şi, dacă-i omori, tu înfunzi puşcăria. Eu n-am făcut un accident în viaţa mea...

Toma îl ascultă fără să înţeleagă ce vrea vatmanul de la el. Îi mulţumeşte pentru bunăvoinţă şi se aşează lîngă singurul călător din tramvai: un copil zdrenţăros, care doarme cu o păpuşă în poale. Înainte de a coborî din tramvai, scoate banii păstraţi pentru bilet şi-i pune în buzunarul de la hanoracul copilului.
Pînă acasă merge obosit, cu capul în pămînt. La un moment dat observă că ţine sub braţ ziarul luat de la bar şi îl aruncă. Vîntul îi răscoleşte paginile şi le împrăştie, ca şi cum ar fi şi el nemulţumit de calitatea conţinutului.
Ajuns în camera sa, Toma este întîmpinat de o mîţă care îi sare fericită în braţe, înfigîndu-şi ghearele în puloverul său. O apucă de după cap şi o izbeşte de perete, se trînteşte în pat, fără să aprindă lumina, fără să se dezbrace.
După atîta căutare, iată cu ce ne-am ales. Cu un om trîntit în pat, care nu vrea - cine ştie de ce? - să se mai gîndească la nimic. Pur şi simplu, să doarmă. Dar îl putem lăsa să doarmă, după ce ne-am chinuit să-l găsim?

Zgomot. Să facem zgomot. E întuneric beznă şi cu siguranţă se va speria. Uşa de la şifonier: ssscaaarţţţţţ... Linişte. Nici o mişcare. Ssssscaaarţţţţţţ... O fi adormit, nesimţitul! Bine! Atunci să aprindem lumina! Pac-pac. Aprins-stins lumina. Nici o reacţie. Pac! Aprins lumina. O mişcare, iese de sub pătura cu care era acoperit pînă peste cap şi apasă calm pe întrerupător. Îl lăsăm să se aşeze şi îi aprindem din nou lumina. Aşa mai merge. Din mişcările sale precipitate, se vede că de data asta e speriat. Cel puţin îşi dă seama că se petrece ceva ciudat. Dar, ce naiba face?! Apucă un pantof, îl aruncă şi becul pocneşte în ţăndări. Un gest, să recunoaştem, destul de imprevizibil. Omul ăsta chiar vrea să doarmă. Întuneric beznă, nu mai e nimic de văzut în încăpere.
E calm, inspiră-expiră adînc. Se chinuieşte să-şi imagineze un gard peste care să sară, din cînd în cînd, cîte o oaie. Vine ciobanul şi construieşte un gard. Un cui se îndoaie, ciobanul îşi dă cu ciocanul peste degete, înjură, dar pînă la urmă reuşeşte... Se concentrează asupra gardului, însă nu vine nici o oaie. Aşteaptă, inspiră-expiră adînc, însă nu vine nici o oaie. Apare în schimb un cîine lăţos, ridică piciorul şi îşi face nevoile pe gard. Marş de-acolo! se aude vocea ciobanului. Cîinele rîde...

Îşi aminteşte o altă tehnică de adormit rapid, recomandată de un prieten care a făcut yoga. Îi trebuie un fluture. Un fluture cu aripile mari-mari, colorate. Pe cîmp, lîngă gardul oilor, nu sînt fluturi. Pe aleea din faţa casei s-ar zări parcă unul. E destul de mare. Zboară cam haotic. Cam greu de urmărit. În sfîrşit, se aşază pe o floare. Îşi strînge aripile, Toma îşi strînge şi el instinctiv pleoapele, încercînd să nu mai dea drumul la aripile fluturelui. Fluturele rămîne nemişcat. Cu tot efortul depus de Toma, fluturele se smulge din încleştarea pleoapelor şi îşi reia zborul haotic. Strînge pleoapele şi îl prinde din nou, aşezat pe asfalt. Stă nemişcat multă vreme, pînă cînd o pală de vînt îl ia pe sus şi aripile se desfac în două mari foi de ziar. Ziarul se rostogoleşte pe asfalt, e prins de un vîrtecuş, se înalţă deasupra copacilor, apoi îşi reia rostogolirea de-a lungul străzii pustii. Alergînd după foile ziarului, Toma îşi afundă paşii în nisipul fierbinte, mai departe, tot mai departe, în deşertul care i se deschide înainte, cît cuprinde cu ochii. Nu se lasă bătut, deşi soarele îl scuipă cu flăcări chiar după cap...

Trece pe lîngă un copil care scuipă peste nisipul din palme şi îl modelează sub formă de pasăre. Un pumn de nisip, un scuipat, o pasăre. Un pumn de nisip, un scuipat, o pasăre. Cînd se adună mai multe, zboară în stol... "Nagai văgăzugut ugun zighiagar zbugurîgînd peghe agaighici?", îl întreabă Toma. "Nugumagai păgăsăgărighileghe zbogoarăgă peghe agaichici"... "Magai eghe mugult pîgînăgă laga cagapăgăt?"... dar copilul dispare, nu mai are cine să-i răspundă. "Arbiru mamii lui! N-a vrut să vorbească cu tine. Aşa-i el"... "Da\' cine-i ăsta, bunicule?"... "Am să-ţi spun altă dată. Fugi să nu-ţi pierzi ziaru\'!"...

Fuga-fuga prin nisip. Din biserica lui numai nisip a rămas. Aleargă, zărind în faţa ochilor un copăcel în care stă agăţat ziarul său, însă, cînd să-l prindă, acesta îi zboară printre degete. Fuga-fuga prin nisip, picioarele nu-l mai ţin, cade, se tîrîie pe coate, înghite nisip, îl scuipă, un scuipat, o pasăre, scuipă toate păsările din el, toate se transformă într-un stol care întunecă cerul, e deja mai bine, respiră mai uşurat, în depărtare sclipesc ochiuri de apă verde... Cînd ajunge la marea verde, ştie că se află pe calea cea bună. Se dezbracă şi se aruncă în undele verzi. Bucuria lui devine fericire cînd zăreşte de departe insula. Iese la suprafaţă, lepădat de cele lumeşti. Acolo, chiar în mijlocul insulei, doarme un cal. Atît de adînc s-a cufundat în somn, încît nu-şi simte trupul năpădit de furnici. Se apropie tiptil. "Te-ai întors?", îl întrebă calul. Apucă foile de ziar, le mototoleşte şi încearcă să înlăture furnicile. Acestea se transformă brusc în demoni care se reped asupra lui...