Urşii noştri Panda

Citiţi un fragment din această carte.








Îmi amintesc că în anul 2000, la tradiţionala premiere a celor mai bune cărţi ale anului anterior (1999), Uniunea Scriitorilor din România a luat decizia de a nu acorda nici un premiu pentru proză, anunţînd astfel un impas în care părea să fi intrat literatura de ficţiune de la noi. Întîmplarea a făcut că, tot în 1999-2000, la Editura Outopos din Iaşi (iniţiativă inimoasă a cenaclului Outopos) debutau trei prozatori tineri: Dan Lungu, cu volumul Cheta la flegmă (extrem de bine primit de critică chiar de la apariţie), Lucian Dan Teodorovici (cu romanul Cu puţin timp înainte de coborîrea extratereştrilor printre noi) şi Florin Lăzărescu, tot cu un volum de proză scurtă – Cuiburi de vîsc. Cei care au apucat să citească respectivele volume – apărute, din păcate, în tiraje extrem de mici – şi-au putut da seama că problema crizei apărute în proza românească e o falsă problemă.

Între timp, în România au apărut şi alţi autori, tineri sau mai puţin tineri (vîrsta nu are relevanţă aici), care au confirmat că aparenta criză a prozei era de fapt o modificare serioasă intervenită în tipul de scriitură favorizat de autorii contemporani, dublată de redescoperirea de către aceştia a plăcerii prozei ca poveste. Pur şi simplu. În 2002, Dan Lucian Teodorovici şi-a publicat al doilea roman, Circul nostru vă prezintă, la prestigioasa editură Polirom, volum care a apărut într-un tiraj rezonabil şi a fost distribuit aşa cum merita. El a fost nominalizat la premiile USR şi a atras atenţia asupra romanului anterior al autorului. Anul acesta, Editura Polirom a recidivat, publicînd romanul unui alt tînăr ieşean, Florin Lăzărescu – Ce se ştie despre ursul panda. Ca şi în cazul lui Teodorovici, cred că volumul e deja un pariu cîştigat. Ceea ce anunţa volumul Cuiburi de vîsc se confirmă clar o dată cu apariţia noii cărţi a lui F. Lăzărescu: autorul ieşean este deja un scriitor format, sigur pe sine şi stăpîn pe arta naraţiunii, unul dintre acei prozatori care, la lectură, dă impresia – nu ştiu cît de valabilă – a uşurinţei scrisului, dar asta tocmai fiindcă romanul lui se citeşte cu uşurinţă şi, odată început, e greu de lăsat din mînă.

Citind cartea în discuţie, nu am avut nici un moment impresia că mă aflu în faţa unui scriitor aflat în faza căutărilor, a teribilismelor sau micilor stîngăcii despre care se spune că sînt inevitabile în cazul tinerilor. Lăzărescu scrie şi povesteşte cu o dezinvoltură fantastică, reuşind să prindă cititorul în poveste aparent fără efort. Nu exagerez deloc cînd spun că, la a doua carte, autorul ieşean face impresia unui prozator cu experienţă şi talent din belşug şi îl plasez fără reţineri printre numele de reţinut într-o viitoare istorie literară. Dacă ar fi să-l apropii de alţi autori de aceeaşi talie din literatura noastră, m-aş gîndi la Marin Preda şi, mai aproape de noi, la Ioan Groşan (cel din Caravana cinematografică şi Trenul de noapte).

Practic, firul narativ care constituie cartea – fiindcă există unul – se împleteşte din două poveşti care se intersectează: cea a unui grup de copii ai străzii şi cea a unui tînăr pe nume Toma, măcinat de crize identitare, unul din acei inşi care caută mîntuirea fără să ştie unde. Felul în care, urmărindu-şi personajele pe parcursul cîtorva zile, naratorul reuşeşte să contureze – cu un umor şi o ironie savuroase – un spaţiu contemporan nu doar veridic, ci şi captivant, evidenţiază mîna sigură de scriitor a lui Florin Lăzărescu. La o primă lectură, probabil că multor cititori le vor rămîne în minte destul de numeroasele scene încărcate de un umor care aminteşte puternic de maeştrii ruşi ai scrisului (Cehov, în primul rînd) – un umor deloc gratuit, ci încadrat, paradoxal, într-o viziune mai degrabă tragică asupra lumii. Tragismul decelabil la lectură este însă atenuat de perspectiva cinică a naratorului omnipotent, care îşi alege personajele, le urmăreşte şi ajunge chiar să se joace cu ele, ca pentru a-şi demonstra forţa demiurgică.

Perspectiva amintită se combină cu destule alte elemente ce pot fi încadrate din punct de vedere strict teoretic în post-modernism. Lăzărescu este un bun mînuitor al poveştii, foloseşte cu dezinvoltură tehnici narative din cele mai diverse, nu se dă în lături de la experimente şi, în general, debordează de plăcerea jocului povestitului. Numai că, spre deosebire de mulţi autori din prima generaţie post-modernă din România, el pune pe prim-plan naraţiunea – o naraţiune complexă şi extrem de concentrată, în ciuda uşurinţei cu care se citeşte romanul. Felul în care îşi construieşte povestea evidenţiază acea sus-amintită stăpînire (neostentativă) a diverse tehnici narative, dar felul în care povesteşte este subordonat poveştii propriu-zise. Nu este important – dar este atrăgător – travelingul de tip cinematografic utilizat la începutul cărţii, cînd naratorul îşi focalizează atenţia întîi asupra unui oraş, a unei străzi, plimbîndu-se apoi cu "camera" prin mulţime şi căutînd personajul. Nu contează – dar impresionează – scena în care lumea e văzută prin ochii unei pisici. La tînărul autor ieşean, tehnica narativă este un simplu instrument, nu un scop în sine. Mai mult, concentrîndu-şi atenţia asupra cititorului, care – aparent – devine partener de dialog al naratorului, Florin Lăzărescu reuşeşte implicarea acestui potenţial cititor printr-un captatio benevolentiae folosit, printre alţii, de Bulgakov în Maestrul şi Margareta. "Vino cu mine, cititorule!" spune Bulgakov. "Eu zic să-l urmăm pe Toma. Măcar pe el ştim cum îl cheamă. Acum, că are serviciu, pare un om simplu din toate punctele de vedere" (p. 27) scrie Lăzărescu, după ce porneşte – împreună cu cititorul, nu? – la alegerea unui personaj al cărui destin îl va urmări în carte. Cititorul participă (de fapt, are senzaţia că participă) la toate oscilaţiile şi (in)deciziile naratorului, iar jocul în care îl prinde cartea se dovedeşte extrem de captivant la lectură. "Uşa asta scîrţîie. Vă spun eu că uşa asta scîrţîie" comentează în urechea noastră acelaşi narator (p. 43). Mai tîrziu, într-una din numeroasele scene de un comic încîntător ale cărţii, cînd Toma, îmbrăcat într-un costum de telefon celular (acesta fiind serviciul pe care şi-l găsise personajul), este atacat în parcarea magazinului de o haită de cîini vagabonzi, naratorul se apleacă din nou spre cititori şi comentează: "Aşa-i trebuie, dacă nu ţine pasul cu noi" (p. 86).

Personajele se conturează pe nesimţite, dînd iluzia unei lumi abia descoperite. Alegînd o parte din ele din rîndurile copiilor străzii, Lăzărescu mizează pe exotismul inerent perifericului, lumilor marginale, izolate, dar nu se limitează la atît. Mai există şi o latură stranie, tenebroasă, fantastică, cea a lumii individului măcinat de spaime nedesluşite (întruchipate de un pitecantrop negru, cu gheare), lumea în care îşi duce existenţa Toma, un intelectual oarecare din generaţia contemporană, dezorientat, însingurat, victimă aproape predestinată. Astfel se poate descoperi şi o explicaţie posibilă a titlului cărţii, inclusă într-unul din pasajele cele mai fascinante ale poveştii lui Toma: confesiunea cu iz acut memorialistic pe care acesta o face într-o discuţie cu un preot. "Am văzut la televizor o pereche de urşi panda dintr-o grădină zoologică. Stăteau faţă în faţă, cu cîte o creangă în braţe, şi abia dacă mai clipeau din cînd în cînd. Şi-am invidiat atunci înţelepciunea la care au ajuns ei. Dar adevărul e că m-am simţit bine, fericit ca un urs panda care rămîne nemişcat..." Apoi, la o replică ulterioară a preotului – "Văd că pentru tine Dumnezeu are chip de femeie" –, Toma va răspunde: "Mai degrabă de urs panda" (p. 155). După chipul şi asemănarea Lui...? O ambiguitate cu care Florin Lăzărescu se joacă în întreaga carte. Oricum, tipul de personaj introdus de autor aparţine în mod clar generaţiei post-revoluţionare şi merită toată atenţia. Sub alte chipuri, dar cu tipologie asemănătoare, el se regăseşte şi la Lucian Dan Teodorovici, şi la Sorin Stoica sau Alexandru Vakulovski, şi e reprezentantul unei generaţii dezorientate, uneori chiar dezabuzate, obosit prea devreme şi tinzînd spre înţelepciunea ursului panda.

N-aş vrea să se creadă astfel că romanul Ce se ştie despre ursul panda ar fi unul de critică a societăţii. Cartea nu cade nicăieri în păcatul tezismului. F. Lăzărescu – sau, mai exact, naratorul – îşi păstrează permanent o detaşare ironică, ba chiar (aşa cum am zis) cinică. Astfel, parcursul narativ reia cumva tehnica stendhaliană a oglinzii purtate de-a lungul drumului, numai că de data asta oglinda pare că deformează imaginea, deşi de fapt lumea prin care este purtată e deformată. E un spaţiu al mîrlăniei generalizate. Ca motto al acestei realităţi din care Toma s-ar retrage ca un panda, aş pune replica unui director de televiziune privată din volum: "Georgel, dă ce-ţi baţi joc dă televiziunea mea? Femeia asta vorbeşte dă lucruri tragice şi tu îi filmezi picioarele?" (p. 137)

Ar fi greu de comentat toate căile interpretative spre care se deschide cartea comică şi tragică a lui F. Lăzărescu. Avantajul ei este exact acela că poate fi lecturată la paliere diferite. La o lectură lejeră, de vacanţă, ne-am putea concentra asupra pasajelor comice, majoritatea antologice: tribulaţiile lui Toma în costumul de telefon celular, scena comic-duioasă a celor doi aurolaci care se uită la un televizor într-o vitrină, parodierea monologului lui Hamlet, cu Şobolanu în postura prinţului danez (cu o ţeastă în mînă, desigur), repovestirea romanului lui Goncearov Oblomov de către acelaşi Şobolanu, interpretarea pragmatică pe care acesta o face unui psalm biblic sau dialogul imaginar dintre Dumnezeu şi Adam pe tema liberului arbitru. La un nivel mai profund se deschid însă alte căi posibile de interpretare, susţinute fie de sugestiile mistice şi de intruziunea (cumva naturală, a) fantasticului, fie de alunecările în vis (sau delir) ale lui Toma şi chiar ale naratorului. Totul depinde de cititor. Un lucru mi se pare clar – nu e o carte care să te lase indiferent. Şi am certitudinea că Florin Lăzărescu este unul dintre prozatorii care vor face mai tîrziu "şcoală" în literatura română.

(cronică apărută în revista Orizont, august 2003)