Cartea Iad

Citiţi un fragment din această carte.






Critica a sesizat prompt filiaţiile Cărţii iad a lui Carlo Frabetti: "o rescriere concentrată a Divinei commedia", cum scrie pe coperta a 4-a a versiunii româneşti, datorate lui Horia Barna şi Editurii Humanitas, dar şi un pandant ironic al arhetipului borgesian al raiului ca bibliotecă. Sigur, ideea lui Borges e un monument megalitic suficient de masiv pentru ca orice demers literar ce plăteşte tribute livrescului să se raporteze cu necesitate la ea.

În esenţă cartea ar fi un pretext pentru autor de a-şi etala liber şi nonşalant propriile judecăţi de valoare estetică, prin intermediul dracului-bibliotecar. Dar trebuie să mergem dincolo de tehnica narativă a lui Dante. Metoda explicativă bazată pe dialog fusese folosită, cu real succes şi de Galilei în cărţile sale de mecanică, e drept că la cel puţin 2 secole după Dante, dar modelul aparţine lui Platon. Desigur, dialogul naratorului cu gazda sa infernală are un subtil aer parodic, fără intenţia de a lua câtuşi de puţin în derâdere vreun model anterior. De regulă, aerul vag parodic sugerează detaşarea de subiect. Prin inversarea tonului, dacă ne amintim că falsele personaje galileleene erau, în ciuda vioiciunii replicilor, de o detaşare emoţională academică, ajungem la concluzia paradoxală că tonul ironic exprimă chiar participarea, angajarea autorului în subiect.

Jocul e rafinat, personajul naratorului posedă o linişte de invidiat, minunăţiile catedralei inverse, sau circului invers care e iadul bibliotecă nu-l strivesc, nevoia de a se concentra pentru a face faţă testelor oedipiene, un soi de ritualuri de trecere între nivelele iadului nu-l inhibă, e senin şi chiar discret persiflant când găseşte soluţiile. În schimb autorul, prezenţă difuză, în spatele tabloului, în spatele interlocutorilor, aflat în faţa provocării autoasumate de a ne prezenta nouă, publicului imanent, propria viziune, autorul se lasă cuprins de freamătul delicat al tensiunii creatoare, pe care o exprimă tocmai prin tonul lejer. Acest raport subtil ni se pare tocmai ceea ce desparte superba "Carte iad" de transparentul model dantesc şi o apropie de cel galileean.

Rolul enigmelor pe care condamnatul narator e nevoit a le rezolva merge iarăşi mai departe de clişeul oedipian. Căci ajunge, e drept de pe un palier intelectual, la condiţia eroilor basmelor, care trebuie să-şi pună mintea la contribuţie la fiecare punte sau poartă fermecate. Problemele sunt familiare pentru obişnuiţii lecturilor de matematică ludică sau pentru cei care posedă primele noţiuni de logică matematică. Dar farmecul lor e că sunt perfect inteligibile pentru cititorul "profan" într-ale matematicii. Cartea reuşeşte să fie seducătoare pentru ambele categorii de cititori. Ceea ce este un pariu câştigat. Am spus oare că autorul e matematician? Dacă nu, rezultă implicit din cele spuse până acum. Dar vişina din glazură e capitolul final. Sub pretextul de a aduce mulţumiri celor ce vor fi contribuit la edificarea cărţii, autorul prezintă un număr de prestidigitaţie literară, echivalentă cu virtuozitatea cadenţelor la intepretarea unui concert. Capitolul are simultan şi rolul finalului unui spectacol de magie, în care trucurile sunt dezvăluite cu pios orgoliu de artist. Atât în ce priveşte "numerele" literare, cât şi cele matematice. Humorul, oricum rafinat, tipic italian, am îndrăzni să apreciem, etalat de-a lungul periplului prin cele 9 etaje ale infernului biblioteconomic, îşi atinge climaxul chiar în acest capitol final (ceea ce dă lecturii o dimensiune de erotism intelectual la fel de rafinată). Cititorul e avertizat asupra naturii hipertextuale a cărţii şi e implicat în actul scrierii ei printr-o ultimă ironie afectuoasă.

Acesta ar fi, la rigoare, un corect final de cronică dacă n-am ţine să riscăm propunând propriile conexiuni: dacă Dante e transparent, humorul intelectual ne trimite oarecum la Lino Aldani, iar gustul pentru arhitecturi literare insolite, cu mare putere de a simboliza, ni-l aminteşte pe Italo Calvino.