Dessau 2010

Am petrecut cinci zile binecuvântate la Dessau Institute of Architecture (DIA), adică şcoala masterală a facultăţii de arhitectură aflată gard în gard cu Bauhaus Dessau. O şcoală bună, dar mică, aflată într-un proces de căutare de identitate. Foarte recent, au predat acolo Neil Leach, prietenul nostru, al celor de la Ion Mincu, precum şi cam tot ce are firma Zaha Hadid Architects mai bun în materie de design parametric. Vedetele momentului aduc pe lângă ele şi studenţi, care plătesc. O sumă încă modică, pentru ceea ce oferă, comparativ cu ce se plăteşte, spre pildă, la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu. Care oferă, la nivel masteral, cu siguranţă în materie de proiectare, un oximoronic mult mai puţin. Nu sunt convins (pentru că ar însemna să mă judec singur, iar eu vorbesc, totuşi, mai mult aici decât acolo) că discrepanţa se menţine la nivelul cursurilor de teorie şi sunt convins că suntem net superiori la nivelul conservării monumentelor. Fireşte, cei de la Dessau nu îşi propun să fie, ca noi, generalişti şi cioclopedişti, sfârşind prin a şti, vorba lui Eminescu, din toate câte nimic. Şi-apoi, bădia Mihai, spirit encicloped de formaţie, dar doctorand ratat când a venit vremea confruntării cu realitatea, la Berlin, ştia ce vorbeşte... În fine.

Ce vreau să vă împărtăşesc despre zilele de acolo este, însă, un soi de amintiri din viitor. Să presupunem, prin absurd, că am putea arde etapele şi am putea avea, la rându-ne, cursuri de proiectare parametrică, de scripting, de algoritmi generativi şi, în general, de toate consecinţele pe care IT şi ştiinţele complexităţii le-au aruncat, ca provocări, înspre lumea arhitecţilor. Într-un fel, asumarea unei direcţii, a unei identităţi, este un mod de a te diferenţia printre şcolile europene care se întreg în a atrage în special chinezi cu bani. Dar aceştia nu au niciun fel de background cultural (european), nu înţeleg nicio limbă, alta decât chineza mandarină, decât la un nivel atât de superficial, încât este exclusă vreo formă de înţelegere dincolo de nivelul retardului mintal. Aduc bani, dar tarează şcoala în scurt timp, aşa cum s-a petrecut cu şcoala noastră după cincisprezece ani de studenţi arabi, în urma cărora, ai zice, devenisem experţi în noul urbanism arab (ceva mai puţin tautologic decât ştiinţa inventată de Umberto Eco în Pendulul lui Foucault: urbanismul gitan)... În fine, vremuri tragice, din care ne-a luat cam tot atâta timp să ne revenim, după 1989, deşi nu cu totul, încă.

Dar, pe de altă parte, Architectural Association de la Londra e o şcoală mai bună decât DIA şi mult mai bănoasă, de unde profesorii nu pleacă spre Dessau decât când steaua lor a pălit, sau când s-au clasicizat (ceea ce la AA suna blasfematoriu). În plus, DIA nu e sigură că o direcţie exclusiv orientată către design şi urbanism parametric este, în termen lung, calul câştigător. Ca orice şcoală care nu cercetează, ea trăieşte din cumpărarea numelor la modă. AA îşi produce spiritul inovator, avangardist, din resurse proprii, sau le atrage prin faima mediului. La capătul celălalt, la UAUIM se cercetează palid, neinteresant şi, mai ales, fără consecinţe didactice detectabile (la celelalte şcoli din ţară nu se face nimic, ele nu contează nici la nivel naţional, parohiale, necum la cel european).

Pe scurt: se petrec în învăţământul de arhitectură mutaţii de substanţă, prin curenţi subterani de adâncime. Noile paradigme ştiinţifice şi cibernetice schimbă totul în cale, fără a ţine seama de vreo umbră măcar de îndoială, iar introspecţie din partea discursului dominant nu există. Este aproape irelevant, deocamdată, pentru oricine din aura de influenţă a acestui discurs dominant ţi dominator faptul că această nouă arhitectură este, practic, fie de neconstruit, fie mult prea scump de construit, fie de nelocuit şi că, har domnului, nu toate oraşele şi nu toţi investitorii imobiliari doresc obiecte în maniera, sau de la firma Zaha Hadid. Pericolul, aşa cum l-am văzut sub ochii mei în forma directorului părţii de IT a firmei Zaha Hadid Architects, este că această manieră de a face arhitectură, extrem de idiomatică, este, în timp ce noi vorbim aici, în algoritmi genetici şi în bază normativă pentru arhitecturile viitoare. ZHA devine un fel de regină într-un stup de roboţi lobotomizaţi...