Dicţionar - Bazilică

În fr. basilique, eng. basilica, germ. Basilika

La origine, bazilica este un edificiu roman public, destinat justiţiei, amplasat de regulă în relaţie imediată cu forum-ul. De formă dreptunghiulară elongată, bazilica are, pe una din laturile sale scurte, o absidă semicirculară, indicând prezenţa şi poziţia autorităţii de judecată. Din secolul IV d.H., bazilicile sunt convertite în spaţii de cult creştin, cu care devin, practic, sinonime, până într-acolo încât, în limba română, acest tip de spaţiu, devenit biserică, desemnează şi lăcaşul de cult, de orice formă va fi fiind el, dar şi instituţia de cult creştin prin excelenţă, spre deosebire de celelalte limbi romanice, unde lăcaşul de cult e desemnat de un derivat al etimonului grec ecclesia, care descrie adunarea credincioşilor. Cu toate acestea, o seamă de spaţii de tip bazilical cu rol civil au fost construite în Renaştere, notabilă fiind cea închipuită de Andrea Palladio la Vicenţa, pentru Piazza dei Signori.

Bazilica era acoperită cu o şarpantă în două ape, al cărei intrados era, la început, vizibil din interior, pentru ca, ulterior, şarpanta să acopere sisteme de bolţi, continui sau intersectate în cruce, precum şi cupole: exemplul notabil aici este Sfânta Sofia de la Constantinopole, o bazilică cu două abside complete, surmontată de o cupolă cu diametrul egal cu lăţimea bazilicii.

Spaţiul interior al lăcaşului de cult astfel descris poartă, inclusiv din motive simbolice, numele de navă. În evoluţie, tipul bazilical a trecut de la o navă la un număr de trei sau cinci nave, separate de colonade dispuse paralele cu axul longitudinal al edificiului. Dintre acestea, nava centrală se înalţă deasupra tuturor celorlalte, permiţînd accesul luminii naturale prin zidurile laterale astfel create, în vreme ce navele laterale, din ce în ce mai joase, reprezintă spaţii colaterale navei centrale, servind atât la descărcarea împingerilor laterale generate de aceasta, ci şi scopuri cultice secunde (capele, locuri de înmormântare). Deşi a dominat spaţiul creştin al secolelor II-VII d.H. Şi a condiţionat ritualul şi arta sacră (vezi exemplele excepţionale de la Ravenna), bazilica a rămas asociată mai degrabă cu creştinismul occidental, devenit catolic după Marea Schismă. Acolo, în occident, tipul bazilical s-a complexificat, primind nu doar un număr sporit de nave, ci şi geometrii noi, pornind de la intersectarea cruciformă a acestora (v. Transept), în vreme ce în răsăritul devenit ortodox spaţiul bisericii s-a centrat, apărând, ca final al devenirii ante 1453, tipul clasic numit cruce greacă înscrisă.