În proiectul acesta s-a ascuns puţină infatuare: de ce aş fi fost eu capabilă să scriu altceva decît o fac ceilalţi?! Habar n-am.
Astăzi fac o nouă demonstraţie a lucrului în care cred cu tărie: NU ŞTIM SĂ NE UITĂM LA CEEA CE SE PETRECE ÎN JURUL NOSTRU!
E pentru prima dată cînd eroul filei mele de jurnal ştie în avans că am să scriu despre el. E tot pentru prima dată cînd mi-am sunat personajul şi am vorbit cu el înainte de a mă apuca de scris. Nu am întâlnit niciodată faţă în faţă personajul de astăzi, am vorbit o oră şi ceva la telefon, timp în care mi-au dat lacrimile de cîteva ori şi m-am întrebat de ce jurnalele de ştiri au ocolit acest unghi de abordare în cel mai spectaculos subiect al săptămînii.
Povestea de mai jos e un exemplu de subiect de film / documentar / reportaj care i-ar emoţiona pe români şi i-ar pune un pic pe gînduri. Ştiu sigur că după ce veţi citi rîndurile următoare, vă veţi pune aceeaşi întrebare ca şi mine: Dacă eu aş fi fost în locul personajului de astăzi aş fi avut puterea, determinarea, ambiţia, voinţa şi sufletul uriaş să fac un asemenea gest?!
E cea mai lungă dintre filele mele de jurnal şi sper, din tot sufletul, că veţi avea răbdare să o citiţi pînă la sfîrşit.
****
Erin Brockovich e ecranizarea poveştii unei femei simple care, fără a avea pregătire juridică, cu perseverenţă, ambiţie şi inteligenţă reuşeşte să rezolve unul dintre cele mai celebre cazuri din istoria proceselor din America.
Erin n-are o viaţă uşoară, a divorţat, are de crescut 3 copii, dar şi-a luat munca în serios şi pentru că are credinţa că-i poate ajuta pe locuitorii unui oraş să oprească activitatea unei companii care le-a poluat apa, începe să investigheze în amănunt ca să-şi ducă obiectivul la îndeplinire.
Filmul e inteligent, are umor, pe alocuri e emoţionant, fără să stoarcă lacrimi şi, dacă nu l-aţi văzut încă, vi-l recomand cu căldură.
****
Aeroportul Otopeni. Duminică, 18 ianuarie. Un grup de ziarişti aşteaptă sosirea echipei celebrului medic Mc Kay Mc Kinnon care o va opera pe Lucica Bunghez încercînd să-i înlăture tumoarea uriaşă. Între ei, o tînără minionă. Ea e singura care l-ar recunoaşte într-o clipă pe medic. A vorbit de multe ori cu el la telefon, au schimbat zeci de e-mailuri, i-a văzut operaţiile înregistrate. N-au timp să-şi vorbească prea mult pe aeroport, dar se reîntîlnesc cîteva minute mai tîrziu în holul hotelului Intercontinental. Ea îi spune că se numeşte Camelia, el îi strînge mîna cu emoţie şi îi mulţumeşte pentru că n-ar fi ajuns aici fără sprijinul, perseverenţa şi efortul ei.
Camelia e singura jurnalistă din România care a obţinut un interviu în exclusivitate cu medicul Mc Kinnon. Nici Discovery - care deţine exclusivitatea asupra subiectului - n-a protestat cînd ea a solicitat interviul. Şi ei au fost mîndri că au întîlnit-o pe tînăra româncă.
Nu ştiu ce şi-au spus cei doi înaintea interviului publicat vineri în Evenimentul Zilei, dar ştiu că în zilele de dinaintea operaţiei şi de după intervenţia reuşită, cei doi şi-au mulţumit reciproc de multe ori. Fiecare crede că celalalt e cel care i-a salvat viaţa Lucicăi Bunghez.
De ce nu ştiţi cine e Camelia? Pentru că buletinele de ştiri au fost mai preocupate de senzaţionalul operaţiei decît de povestea emoţionantă din spatele ei.
Camelia e o Erin Brockovich. A întîlnit-o pe Lucica acum doi ani, după ce s-a străduit să o convingă să o lase să facă un reportaj despre ea. "Dacă mă lăsaţi să scriu despre dvs, promit că am să încerc vă ajut" a spus jurnalista şi după o vreme Lucica s-a lăsat convinsă. A mers cu fotoreporterul acasă la Lucica şi după ce au întîlnit-o, nici Camelia, nici reporterul n-au mai putut vorbi preţ de cîteva ore. Nu văzuseră niciodată aşa ceva, deşi erau jurnalişti de teren "Am văzut multe la viaţa mea, am căutat capete prin tufişuri, am văzut răniţi şi morţi, dar nimic nu m-a şocat astfel", mi-a spus Camelia la telefon.
Aşa a început în Monitorul Expres, un ziar local din Braşov, o campanie care s-a numit Ajutaţi-o pe Lucica. Iar Camelia şi-a început lupta ei cu autorităţile, legile şi prejudecăţile oamenilor ca şi Erin Brockovich.
La momentul acela n-avea nici cea mai mică pregătire medicală, nu ştia ce înseamnă neurofibromatoză. De atunci şi pînă astăzi a făcut atît de multe dosare pentru aprobări în comisii medicale, a căutat pe net atît de multe lucruri despre maladia aceasta, încît ar putea da explicaţii ştiinţifice. "Mi-aş putea da licenţa în acest subiect", glumeşte ea. Şi toate acestea pentru că a dorit să-şi respecte o promisiune făcută în faţa unei femei care i-ar fi putut fi mamă.
La 1 octombrie 2002 a început campania Ajutaţi-o pe Lucica şi braşovenii au fost emoţionaţi de rîndurile în care Camelia spunea că femeia, care atunci avea 45 de ani, n-a mai respirat aerul străzilor sau n-a mai văzut verdele ierbii de foarte mulţi ani. Au început să-i trimită iconiţe, bilete de loterie, mici daruri şi atenţii care au făcut-o pe Lucica să se simtă iubită.
Ca şi Erin Brockovich, Camelia are un program aglomerat. N-are copiii lui Erin (sau nu ştiu eu să-i aibă) dar are două slujbe, una la un ziar local, alta la un ziar central, aşa că munceşte de dimineaţa pînă seara. Dar în programul acesta încărcat a trebuit să-şi găsească timp să caute pe net informaţii despre boala Lucicăi şi despre medicii care ar fi putut-o ajuta. "Începeam documentarea pe la 9 seara şi încheiam dincolo de ora 1, pentru că nu aveam alt timp la dispoziţie".
Aşa a ajuns la cîteva clinici din Anglia, Germania şi Austria. Norocul i-a scos în cale o braşoveancă stabilită la Londra care a început să o ajute. Klementina Balint Egan a găsit o clinică lîngă Oxford şi, după lungi tratative, medicii de acolo au spus că pot opera tumoarea. Costurile operaţiei s-ar fi ridicat la 12 mii de lire sterline.
A început o nouă campanie, de data aceasta de strîngere de fonduri. 12 mii de lire sterline adunate de Camelia de la cititorii ziarului braşovean sau de la oamenii de afaceri din oraş. Directorul ziarului i-a dat 10.000 de dolari, Consiliul Judetean Brasov a aprobat într-o şedinţă extraordinară la solicitarea minionei jurnaliste, o donaţie de 50 de milioane de lei. Bolnavii dintr-un salon al spitalului judeţean au strîns bănuţ cu bănuţ şi au donat 68.000 lei... "E poate cea mai emoţionantă donaţie, m-a mişcat mult gestul lor", a recunoscut Camelia.
Odată banii strînşi a început calvarul vizei pentru Marea Britanie. Lucica avea nevoie de o aprobare de la Ministerul Sănătăţii în care să i se scrie că poate fi scoasă din ţară în vederea unui tratament. Un oficial a spus însă că femeia nu mai are nici o şansă aşa că n-ar trebui transportată. Pentru ca să fie scrise pe o bucată de hîrtie cuvintele "suntem de acord să meargă la tratament în străinătate" a fost nevoie de o comisie de 3 medici, de o analiză de două săptămîni, în condiţiile în care Ministerul nu suporta nici o cheltuială.
În cele din urmă, orgolioşii medici au scris în documentaţia pentru viză "Suntem de acord cu TENTATIVA de tratament în străinătate". (Astăzi medicii români jubilează şi consideră operaţia un succes al lor!!!!)
Dar viza n-a fost singurul obstacol care a trebuit învins pe ultima sută de metri, înainte de plecarea în Anglia. Din cauza tumorii uriaşe, Lucica nu putea fi transportată pentru că nu se putea aşeza pe nici un scaun în avion. Camelia a început o serie de negocieri cu Tarom ca să sponsorizeze deplasarea, dar care să şi scoată din avion 10 scaune şi să monteze o targă specială. Această tânără jurnalistă, perseverentă şi ambiţioasă (e o Erin Brockovich, v-am spus eu) a făcut dosare peste dosare, a negociat cu oameni importanţi şi i-a convins pe toţi.
Au ajuns în Anglia, dar cum Lucica era slăbită şi analizele nu o avantajau, medicii n-au riscat să o opereze şi au trimis-o acasă. Nu înainte de a-i face un tratament de fortificare.
"Ce ne facem?" a întrebat Camelia disperată la întoarcerea Lucicăi din Anglia. "L-am visat pe Dumnezeu care mi-a spus că dacă ai să continui să cauţi, o să găsim o vindecare", i-a spus Lucica tinerei fete care de acum era parte din familia ei.
Cercetînd în continuare, întrebînd şi trimiţînd mesaje tuturor celor care ar fi putut să o ajute, Camelia a primit într-o zi un e-mail de la un medic român stabilit la New York, Dinu Gangure. El i-a spus de un caz similar din America şi a menţionat că respectivul caz a fost subiect pe Discovery. A întrebat acolo şi a găsit pentru prima dată numele Mc May Mc Kinnon.
I-a scris în martie 2003 şi în aprilie, după ce i-a trimis toată documentaţia, toate analizele Lucicăi, Mc Kinnon a spus că ar putea să o opereze. "Tratamentul post operatoriu costă 600.000 de dolari, eu o operez pe gratis", a spus medicul.
"E prea mult" a spus Camelia care ştia cît de greu strînsese cele 12.000 de lire sterline, iar medicul cu o bunăvoinţă supraomenească a căutat o altă soluţie. A mers la Universitatea din Chicago şi le-a promis decanilor că le va da cazul spre studiu în facultate, cu condiţia să acopere ei o parte din cheltuieli. A obţinut o reducere la jumătate. Dar şi 300.000 de dolari era foarte mult pentru România.
Un nou dosar la ministrul sănătăţii, Bartoş atunci, pentru finanţare. Bartoş demisă, Beuran instalat în funcţie. Dar cei 300.000 de dolari nu sunt aprobaţi de la buget.
"Întreab-o pe pacientă ce ar zice dacă aş veni eu în România" a spus medicul într-o zi. "N-am nevoie decât de aparatura care costă cam 10.000 de dolari şi de un spital din România în care să pot opera". Alte dosare, audiente, întâlniri şi negocieri şi ministrul Beuran aprobă cumpărarea aparaturii şi stabileşte că operaţia să aibă loc la Fundeni, dar o săptămînă mai tîrziu e demis şi el. Aşa că banii nu mai ajung niciodată la Lucica sau spital.
Medicul român stabilit la New York, Dinu Gangure, o ajută pe Camelia tot timpul "Nu puteam suna mereu la Mc Kinnon, chiar şi de la redacţie, iar Dinu păstra legătura cu el."
"Ce ştii despre Dinu?" o întreb eu.
"Nu l-am văzut niciodată, am vorbit o vreme cu pronumele de politeţe, dar pe parcurs, pe nesimţite, am trecut la per tu. Nu ştiu cîţi ani are, ştiu că e căsătorit pentru că şi soţia lui m-a sunat să-mi transmită mesaje de la Mc Kinnon. De la Mc Kinnon am aflat că e psihiatru, pentru că Dinu e foarte modest şi nici n-am vorbit prea multe despre noi."
În decembrie 2003, Mc Kinnon stabileşte că vine la începutul lui 2004 în Bucureşti şi după ce îşi cumpără biletele de avion pentru 18 ianuarie, o roagă pe Camelia: "Să nu-i spui pacientei cînd venim, să nu fie emoţionată, să nu-i facem rău."
Restul e deja ştiut de toată lumea căci a fost subiectul principal al ştirilor acestei săptămîni.
Cum a fost cînd s-au întîlnit prima dată, după ce vorbiseră aproape un an la telefon sau corespondaseră pe e-mail?
"Era obosit, dar e foarte modest şi foarte sensibil. Ne-am văzut o clipă în aeroport pentru că era toată presa care vroia să-l filmeze / fotografieze, apoi ne-am văzut în holul hotelului Intercontinental. Ne-am strîns mîinile şi mi-a mulţumit pentru tot ceea ce am făcut pentru Lucica. Dar eu i-am spus că nu are de ce să-mi mulţumească pentru că tot greul e pe umerii lui."
Pe Erin Brockovich a mea, pe miniona jurnalistă care s-a luptat cu ministere, autorităţi, a scos scaune din avioane, a adunat zeci de mii de dolari pentru o femeie căreia îi făcuse o promisiune şi a convins medici să traverseze oceanul o cheamă Camelia Csiki. Ar putea fi oricînd o superbă eroină de film sau de roman şi mi-ar fi plăcut să o văd la ştiri.
Era un subiect despre un gest aproape supraomenesc, respectarea unei promisiuni aproape imposibilă, dar şi un subiect despre cum trei români care nu s-au întâlnit niciodată faţă în faţă - unul din America, altul din Anglia şi altul din Braşov - au ajutat o femeie să se reîntoarcă la viaţă.
N-am văzut asta la ştiri, în schimb l-am văzut pe un domn cu barbă declarînd că "acum nu e doar un medic care a operat o tumoare uriaşă, sunt doi, iar unul e român", adică el, cel care se vedea la televizor. Nu l-am văzut pe Mc Kinnon declarînd ceva pe ton de laudă personală şi nici pe Camelia Csiki spunînd ceva despre drumul infernal pînă la această operaţie.
Şi după ce v-am spus povestea celei pe care am numit-o "Erin Brochovick a mea", probabil că vă gîndiţi că în fiecare dintre noi există astfel de resurse. Aşa mi-am spus şi eu, însa n-am înţeles de ce ne este atît de greu să le arătăm, cînd e vorba să trecem la fapte. Şi, mai ales, de ce ne e greu să rămînem în umbră, la final, cînd se culeg laudele.
Puteţi să faceţi cunoscut efortul supraomenesc al Cameliei trimiţînd adresa la care se află aceste rînduri tuturor prietenilor voştri. E atît de special tot ce a făcut ea, încît merită să fie cunoscută de cît mai multă lume, în ciuda faptului că nici televiziunile şi nici ziarele nu i-au acordat atenţie. Iar la radio doar Europa FM unde am vorbit eu despre ea şi povestea ei.
(Dacă vă întrebaţi cum am aflat de Camelia Csiki, răspunsul e simplu. Miercuri seara, la Observator, fiul Lucicăi Bunghez a spus că familia lui a fost ajutată de o jurnalistă. De aici încolo, n-a trebuit decît să dau cîteva telefoane. Povestea s-a aflat, aşadar, în faţa ziariştilor, dar preocupaţi de senzaţionalul cu care sunt obişnuiţi, n-au mai avut timp să o vadă.)
PS: Săptămîna viitoare puteţi citi în Jurnal de cinefil despre cartea Eroi şi morminte de Ernesto Sabato şi despre reacţiile celor care au citit acest articol şi ne-au trimis e-mailuri.
(Lucica Bunghez şi Camelia Csiki în avion)