E mai uşor să reacţionezi în faţa unor vorbe / fapte rele decît a unor complimente sau mulţumiri.
În faţa unor critici începi să te aperi, dai replica natural, justificîndu-ţi fapta sau atitudinea. În faţa unui compliment sau a unui 'mulţumesc' nu poţi spune decît tot 'mulţumesc' şi dacă se întîmplă să treci lucid peste căldura care te cuprinde pe dinăuntru, mai ai timp să gîndeşti cu îndoială 'oare ce vrea omul ăsta de la mine de mă laudă acum?'
Publicitar vorbind / gîndind se vinde mai bine o controversă / un scandal decît o vorbă / faptă bună.
Şi-atunci de ce reacţionează oamenii atît de frumos în faţa unor fapte bune?!
(ca o excepţie de la regulă astăzi nu plecăm de la un film, ci de la o carte)
***
La începutul săptămînii care s-a încheiat eram atît de supărată că jurnalele de actualităţi nu reacţionaseră la povestea ziaristei Camelia Csiki pe care o comparasem cu Erin Brockovich încît începusem să număr cîţi morţi şi răniţi anunţaseră la ştiri. Sîmbătă, duminică şi luni adunasem peste 30 de astfel de cazuri şi nu găsisem nici o explicaţie pentru ce un erou (citiţi povestea Cameliei ca să înţelegeţi despre ce e vorba) putea fi înlocuit, în ştiri, cu morminte.
Aşa că mă gîndisem să prezint cu ironie, în paralel, ştirile despre morţii din jurnale faţă în faţă cu reacţiile frumoase ale celor care citiseră povestea Cameliei. Apoi am primit de la o prietenă o poveste frumoasă care avea ca laitmotiv dilema mea "nu ştiu dacă să iubesc omul" (o veţi găsi mai jos) şi mi-am schimbat planurile. Am rămas însă la Eroi şi morminte, gîndindu-mă că s-ar putea să vă conving să citiţi cartea lui Ernesto Sabato (editura Humanitas, 2003) ca să vă întîlniţi cu "darea de seamă despre orbi", chiar dacă acolo nu e vorba despre lucrurile pe care nu ştim să le vedem în jurul nostru.
***
E mai uşor să reacţionezi în faţa unor critici decît a unor mulţumiri. Tot aşa cum e mai uşor să critici decît să faci tu ceea ce critici. Mi-ar fi foarte uşor să-i critic astăzi pe cei care au ignorat povestea Cameliei sau care nu s-au comportat profesional cu o ştire aflată de la alţii.
Ar fi fost mai uşor de citit (prin urmare mai comercial) şi mai spectaculos dacă aş fi criticat alegerea mormintelor în locul eroilor, dar am ales SĂ MULŢUMESC:
Lui Eric Pooley, Editor TIME Europa pentru mailul sosit într-o dimineaţă:
(Cristina,
I'd like to consider Camelia for TIME's annual European Heroes issue, which honors extraordinary and selfless work of all kinds.
Eric Pooley
Editor TIME Europe)
Consiliului Local din Braşov care urmează să-i ofere Cameliei titlul de Cetăţean de onoare al oraşului.
Lui Andrei Gheorghe care continuă să semene cu eroul din povestea despre Amelie şi care i-a oferit Cameliei nu doar aplauze la scena deschisă în emisiunea sa ci şi un buchet uriaş de flori.
Lui Mircea Toma care a continuat povestea în emisiunea Of, presa mea, punînd-o pe Camelia faţă în faţă cu un reprezentant al Ministerului Sănătăţii.
Lui Eli Lăslean (Casa de modă Ellis) care şi-a arătat simpatia pentru fapta Cameliei într-un mod original, specific ei.
Lui Alice Constantinescu şi revistei VIP pentru premiul ce va să vină.
Forumului de discuţii al jurnaliştilor, Freeex, pentru o zi de dezbateri pline de gînduri bune.
Comunităţilor de români din Elveţia, Franţa, Canada, Liban, publicaţiilor sau radiourilor locale din Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara, Bacău, Satu Mare, Arad şi radioului public, secţia România Internaţional, care au mediatizat povestea.
Celor de mai jos, pentru rîndurile lor emoţionante:
Mihai Ciobanu, Ada Teslaru, Izabela Paulescu, Ionuţ Pavel, Daniela Palade Teodorescu, Alina Lungu, Mihaela Rădulescu, Marius Ghilezan, Daniela Enache, Răzvan Mazilu, Cornelia Petrescu, Lavinia Sîrbu, Laura Tincescu Johnsen (Norvegia), Doina Marta, Olivia Sima, Raluca Damian, Daniela Ivanov, Ioan Bacarnescu, Valentina Vuxanovici, Liliana Ionescu, Mihaela Ilie, Gabi Gruia, Dina Lizica, Toni Teşiu, Mirela Retegan, George Ştirbei, Livia Moisii, Daniel Cain, Dinu Teretean, Simona Hodoş.
Şi Anei Gavrea pentru povestea de mai jos, venită într-o zi în care eram extrem de supărată pe şefii unui ziar de mare tiraj pentru că se inspiraseră din povestea cu Erin Brockovich dar uitaseră să citeze sursa. După lectura rîndurilor ei, am renunţat să mă mai războiesc pentru recunoaşterea drepturilor de autor.
Sunt în dilemă...
(Ana Gavrea)
Viaţa e o călătorie, se spune. Un drum mai mult sau mai puţin lung, pe parcursul căruia ar trebui, nu-i aşa, să căpătăm o înţelegere mai bună a speciei din care facem parte şi astfel, să învăţăm să ne iubim mai mult pe noi, ca oameni.
Sunt în dilemă... Nu ştiu dacă să iubesc omul...
Poate nu m-aş fi lansat niciodată în astfel de cugetări mizantrope, dacă n-ar fi fost proverbiala picătură chinezească. E sfîrşit de ianuarie şi plouă. Plouă ca în cel mai ingrat noiembrie, iar oamenii nu mai ştiu să fie oameni. Poate n-au ştiut niciodată.
Acum cîteva săptămîni am văzut partea a treia din Stăpînul inelelor. Am ieşit din sală cu bucurie naivă, convinsă fiind că există totuşi onoare şi loialitate şi valoare umană. Gînd care m-a părăsit însă, de îndată ce am ajuns în parcare. Mai tîrziu, în drum spre casă, am început să mă gîndesc, în registru 'şoferesc', cum oamenii nu mai ştiu să meargă unul pe lîngă altul. Astăzi, un om taie faţa altuia, îl depăşeşte, îl înjură şi-l blamează, pentru că nu ştie atît de multe, pentru că nu poate atît de mult, sau pentru că, dimpotrivă, ştie şi poate prea mult. Ne hrănim cu decepţiile altora şi le invidiem reuşitele.
Mă sperie resemnarea cu care privim aceste realităţi, şi pe noi înşine. O prietenă mai cinică îmi spunea deunăzi că e normal cum X a 'furat' ideea lui Y de a se lansa într-o anume afacere. "Fiecare îşi vede interesul, dragă. Şi tu ar trebui să faci la fel". Interesul este, deci, una dintre puţinele motivaţii ale omului modern. Specia idealiştilor a dispărut aproape în totalitate pentru că în viaţă trebuie să fii practic şi dur. Şi, fireşte, lecţie de mulţi predicată, nu trebuie să-ţi pese. Nepăsarea a devenit singura zonă-tampon a omului. Nepăsarea ne apără de cei ca noi.
Sunt în dilemă... Nu ştiu dacă să iubesc omul...
Un prieten îmi 'suflă' că om este acea creatură care umblă în două picioare şi vorbeşte în fraze lungi. "Mai spune-mi", zic, încercînd să aflu şi alt punct de vedere. "Ei bine, eu cred că omul este rău, prost, mincinos şi are o natură neapărat perversă". OK, îmi spun. Ce bine că am lămurit-o şi pe asta. "Şi tu?", revin. "Tu nu eşti om?" "Ba da, sută la sută şi mîndru de asta."
Media defectelor şi calităţilor noastre este ceea ce ne defineşte ca specie. Omul se mîndreşte cu faptul că gîndeşte. De la Descartes citire, am făcut însă din Cogito, ergo sum: "Gîndesc, deci sunt mai bun". Pentru unii, acesta este un argument suficient de solid pentru a se iubi pe sine.
Omul s-a plictisit, însă, de a-şi mai folosi pozitiv raţiunea. De îndată ce a realizat că poate manipula, că poate face rău şi, mai mult decît atît, că poate avea satisfacţie din asta, şi-a pus frumuşel bunele intenţii în cui, acţionînd din ce în ce mai des după principiul "Să moară şi capra vecinului". În paranteză fie spus, studiile paremiologice au arătat că această zicală nu şi-a găsit pînă astăzi echivalent în nici o altă limbă. Ceea ce ne face, nu-i aşa, pe noi, românii, mai oameni decît alţii.
Sunt în dilemă... Nu ştiu dacă să iubesc omul...
Războiul este astăzi o stare de fapt. Şi dacă uneori omul poate găsi o justificare pentru o anumită stare conflictuală, se întîmplă adesea ca "războiul" să fie gratuit. De cîte ori nu aţi auzit pe cineva spunînd despre altcineva "Cutare mă enervează"? De cîte ori nu aţi făcut chiar voi astfel de risipă de energie? Nimic nu ne solicita mai tare voinţa decît a ne vedea de treaba noastră, iar de cele mai multe ori ne angajam în conflicte ale căror victime suntem cu certitudine tot noi. Recunosc cu mîna pe inimă că sunt cîţiva oameni, puţini e drept, pe care realmente nu-i pot suferi. Antipatia mea pentru unul sau altul este mai mult sau mai puţin justificată, dar în orice caz, mă consuma teribil. Din cînd în cînd îmi imaginez cum ar fi să am foarte mulţi bani şi să le plătesc celor vizaţi cîte o călătorie de plăcere în Fiji sau în ce ştiu eu ce altă insulă îndepărtată. Apoi mi se face ruşine şi mă întîlnesc cu un bun prieten (care-mi seamănă leit în privinţa asta), pentru a ne asigura călduros şi reciproc "Stai liniştit(ă), mi s-a întîmplat şi mie".
Orice aş face, nu pot cădea la pace cu respectivii. Uneori aş vrea să mă pot întoarce în punctul de unde a pornit totul, momentul nefast cînd am declarat pentru prima oară că nu-i pot suferi. Aş vrea să dau timpul înapoi şi să nu-mi mai propun să nu sufăr pe cineva. Sunt sătulă de războaie. De cele mici şi de cele mari deopotrivă.
Apoi mă gîndesc că omul nu e capabil să facă pace cu el şi cu semenii lui. Izgoniţi din paradis, Adam şi Eva au fost probabil primii oameni care nu s-au putut suferi unul pe altul.
Sunt în dilemă... Nu ştiu dacă să iubesc omul...
Încerc să-mi amintesc de cel mai recent gest al unui om care să mă fi surprins în mod plăcut. Chiar astăzi citeam un articol despre o faptă bună a cuiva. Da, o faptă bună este în sine prilej de mirare pentru cei din jur. Cînd un om îţi întinde o mînă, tinzi să fii suspicios. "Ce vrea de fapt? Trebuie să aibă un interes!"
În ziua de azi, nu e deloc greu să faci un gest frumos fata de semenii tai. Era tehnologiei avansate ne permite să facem fapte bune cu un singur click. Există adevărate comunităţi on-line, cum ar fi Yahoo Do-Good, care oferă membrilor posibilitatea de a contribui, financiar sau afectiv, la o serie de proiecte caritabile. Mărturisesc că procedeul mi se pare oarecum bizar, însă faptul că el există dovedeşte că, dincolo de stresul cotidian, de ambiţii mărunte şi de natura noastră imperfectă, simţim cu toţii nevoia de a face un bine.
Sunt în dilemă... Nu ştiu dacă să iubesc omul...