Bricabrac (Fragment II)

Citiţi un prim fragment din această carte.


Ce anume consider pestilenţial în această carte care excită Parisul zilelor noastre, stîrnind din nefericire mai multă curiozitate vulgară, decît patimă reală de cunoaştere a unui adevăr bine disimulat?

În primul rînd contest cu vehemenţă nu atît proiectul disimulării adevărului, care, trebuie să recunosc, a existat (şi acest proiect trebuie, poate fi discutat, la orice oră din zi şi din noapte), cît triumful acestui proiect de disimulare. Acest proiect a eşuat, adevărul a fost cunoscut în detalii (aşa cum este întotdeauna cunoscut, cînd el este epuizat şi nu mai poate funcţiona) şi cartea Alexandrei Lavastine nu aduce nici o informaţie nouă despre atracţia puternică spre fascism care i-a încercat pe Eliade şi Cioran. Scopul cărţii nu este însă acela de a risipi ultimele îndoieli, pentru cei care le mai au încă. Scopul ei este de a propune o carte incendiară şi unitară, o carte de demascare de sine stătătoare; cu o dramaturgie a ei, cu un personagiu inedit.

Prin această tentativă, cartea devine pestilenţială. În "dramaturgia clasică", celebrul trio avea un personagiu pozitiv: pe Eugène Ionesco. Acest personagiu trebuia confiscat şi introdus într-o nouă dramaturgie, retopită. În această nouă dramaturgie, Ionesco trebuie să joace rolul tăinuitorului, nu al duhovnicului. Ratarea lui Ionesco - în plan moral - e că nu a ales rolul turnătorului, în loc de cel al duhovnicului. Iată ce mi s-a părut absolut hidos în carte: reproşul că nu şi-a turnat prietenii, conform unui mecanism de delaţiune căruia, trebuie să recunoaştem, comunismul i-a dat întreaga strălucire.

Eroul principal al cărţii este de fapt Eugène Ionesco. El trebuie însă murdărit - ca într-un joc monstruos de televiziune, care la început pare insurmontabil. Un exerciţiu de maculare, cu dificultăţi care nu trebuie să descurajeze. Dar cum să nu disperi cînd tema jocului e aceasta. Ce-i lega pe cei trei români celebri, atît de puternic (faimoasa imagine din Piaţa Furstenberg)? Prietenia, se răspunde spontan şi se pierde instantaneu jocul. Un cadavru îi lega, un cadavru ascuns. Şi acest cadavru e cadavrul fascismului. E o aberaţie, se poate răspunde. Nu disperaţi, încercaţi, premiile sînt excepţionale. Şi îmbătată de premiu, autoarea Alexandra Lavastine se lansează în acest exerciţiu de maculare. "În fine, paradigma substituţiei ni se pare cea mai adecvată pentru a defini poziţia lui Ionesco - prin înlocuirea fundamentală a primului duşman - fascismul -, cu celălalt duşman, care îl va preocupa încă din anii '60, comunismul."

Substitution? Dar, Dumnezeule, e cineva care nu ştie că Ionesco a fost unul din foarte, foarte rarii intelectuali europeni anticomunist şi antifascist de la bun început, că rinocerii lui, fascişti sau comunişti, au o sorginte comună?

Luciditatea, dar şi curajul constant al lui Ionesco - pozitivitatea lui integrală - din cînd în cînd apar asemenea întîmplări feerice în cîmpul conştiinţei - sînt atît de necontestate, încît ele trebuie - e singura soluţie - nu contestate ci calomniate.

Un soi de vulgară investigaţie psihanalitică calomniază, neagă sursa morală care este la originea acestei atitudini şi, prin tehnica substituţiei, propune explicaţii mizerabile pentru gesturi exemplare. Tot ce este nobil are axiomatic o rădăcină dubioasă, luciditatea este forma unui dezechilibru ascuns. Anticomunismul său pasional este acela care explică de ce nu şi-a turnat prietenii (să toarne ce? texte, nu fapte criminale, texte cunoscute de toată lumea), şi nu rolul de duhovnic pe care l-a avut. Autoarea desăvîrşeşte senzaţia de pestilenţial şi ne coboară şi mai adînc în closetele psihanalizei anexate politic.

Senzaţia ultimă e că la dosarul anticomunist, i se adaugă prin bunăvoinţă şi simpatie, pentru completare, dosarul fascist.
Iată cum sună finalul ei denunţător:
"Trecerea pe planul doi a originilor sale evreieşti - cheie, poate, a sentimentului de culpabilitate persistent pe care l-a avut mereu faţă de mama sa, sentiment adesea relevat de biografii săi, ca şi a ataşamentului necondiţionat faţă de Israel."
Pare direct denunţul unui colectiv de psihanalişti fascişti.
Mi-e ruşine că a trebuit să-l apăr vreodată pe Eugène Ionesco de asemenea acuzaţii. Mi-e ruşine că alţi intelectuali români, cu mult mai îndreptăţiţi decît mine s-o facă, n-au făcut-o.
Mi-e ruşine că asemenea evenimente biografice (culmea că şi improbabile) pot fi puse la originea unui dezechilibru al scriitorului.
Ce mizerie - ce ruşine, ce mizerie, simpla idee de a-l apăra.




Stimate tovarăşe Secretar Ilie Rădulescu,

Buna mea credinţă, care a stat întotdeauna la temelia excelentei mele sănătăţi morale, mă obligă să cred că nu sînteţi defel informat despre chipul samavolnic şi prostesc în care trepăduşi intermediari, funcţionari de carton, procedează cu filmul meu De ce trag clopotele, Mitică? - inspirat din opera lui I. L. Caragiale.
Această procedură este fără precedent - fără precedent chiar în anii sumbri ai "obsedantului deceniu" - atît de fără precedent încît explică îndelungata mea tăcere, reacţia mea întîrziată.
Am fost paralizat şi fascinat de abuz, tovarăşe secretar!
Am stat cu gura căscată în dreptul gratiilor, ca ţăranul din celebra anecdotă cu girafa de la grădina zoologică, murmurînd - "aşa ceva nu există!".

Cît poate dura un asemenea abuz nu numai scandalos dar şi grotesc, mă întrebam cu acea curiozitate pe care întotdeauna am avut-o vie în faţa monştrilor, cine poate proteja un asemenea abuz, pentru ca el să supravieţuiască, şi dacă nimeni nu-l protejează, căci nu există prost sau nebun să protejeze un asemenea abuz, cum de supravieţuieşte, şi cîte zile poate, mai poate el, supravieţui, căci există o limită, îmi ziceam eu, să spunem a Bunului Simţ sau a Legilor Ţării - care ar putea inhiba extinderea voioasă şi distrugătoare a abuzului transformat în Aberaţie?!
Ei bine, nu există o asemenea limită!
Aberaţia nu piere de la sine; nedenunţată public, Aberaţia are insolenţa de a cere statut legal.
Trezit din îndelungata-mi ataraxie eu procedez azi - la denunţul public.
Manifestînd încredere în forurile competente eu concep denunţul public ca o escaladare.
Prima treaptă a escaladării sînteţi dumneavoastră. Restul treptelor nu le cunosc. Doresc să nu fiu obligat să le urc, imaginîndu-mi, pentru folosul personal şi comun, o altă utilizare a energiei mele de creaţie.
Dar de voi fi nevoit, le voi urca - cu un calm exemplar, cu desăvîrşire nepăsător faţă de consecinţe - pentru a comunica opiniei publice româneşti - în care în ultimă instanţă eu cuprind şi pe preşedintele ţării - toate detaliile privitoare la acest Abuz - într-adevăr, de excepţie.

Să trecem pe scurt la fapte. Elocvenţa lor mă va scuti pe moment de detalii - pe care de altfel prefer să vi le comunic personal - căci cu greu îmi imaginez că nu veţi dori să-mi vorbiţi după ce veţi primi scrisoarea mea.
În ziua de 19 iunie a.c. se organizează pentru consiliul de conducere al Casei de filme nr. 1 o vizionare sută la sută a materialului filmat cu filmul De ce trag clopotele, Mitică?, după opera lui I. L. Caragiale. (Mai este nevoie să spun că în acest stadiu de prezentare nu există postsincron, zgomote, muzică - nimic altceva decît bandă de imagine şi bandă de sunet ghid, că filmul deci se află nu numai într-o fază de lucru, dar încă într-o fază crudă, în care abia îşi caută structura şi că deci e setos de sugestii inteligente?)
Le aşteptam cu nerăbdare - le aştept şi azi în continuare.

Pînă la această dată de 19 iunie, materialul a fost oricînd la dispoziţia consiliului pentru vizionare. De cîte ori aceste vizionări au avut loc - ele au prilejuit cea mai delirantă admiraţie. Cel mai greu de oprit din elanul său entuziastic a fost întotdeauna cel care prin jocurile sorţii devenise, între timp, director în perspectivă: Marin Theodorescu.
La sfîrşitul vizionării din 19 iunie - Marin Theodorescu - înţepenit de noul său statut constată că protocolul democratic nu este îndeplinit.
"Sîntem jumătate minus unu" - exclamă salvat Marin Theodorescu inaugurînd în acea clipă o mizerabilă politică de struţ stagiar - care aşteaptă cu capul în nisip - venirea numirii sale de struţ director plin.
A fost întotdeauna un mister pentru mine de ce pentru o ticăloşie atît de simplă - o laşitate oarecare - e nevoie să se invoce principii atît de nobile ca cel al democraţiei bunăoară, cînd iată cîteva secunde mai tîrziu mărturisirea sa limpezea totul: "Trebuie să-l vadă tovarăşul Potîngă" (fostul dumneavoastră şef de cabinet, dacă nu mă înşel) care de altfel se recuza pentru a doua oară de la vizionare.

Din acea clipă, a debutat jocul infernal, primejdios, al minciunilor, al abuzurilor.
Materialul filmului a fost confiscat - ca un manuscris furat de pe masa de lucru - şi depus la Casa Scînteii. Acest fapt - cel puţin în faza în care se afla filmul meu - este fără precedent în analele filmului românesc.
O notă a fost imediat trimisă de Casa de filme şi de C.P.C. Buftea (director C. Pivniceru) prin care se interzicea continuarea lucrului - o notă perfect pleonasmatică, filmul era doar sechestrat, nu?

Această notă condiţiona reluarea lucrului de două elemente:
1. - întoarcerea mea de la Paris; 2. - înmînarea din partea casei de film a unei hîrtii conţinînd obiecţii, sugestii de refacere.
Argumentul aşteptării regizorului de la Paris reprezenta o minciună grosolană.
Am anunţat în repetate rînduri că abandonez obligaţiile mele din străinătate şi că descind la Bucureşti în clipa următoare înmînării "hîrtiei cu obiecţii".
În 17 iulie sosesc de la Paris - echipa anunţă verbal şi în scris sosirea mea.
Tăcerea care a urmat şi urmează de atunci confirmă grosolănia minciunii invocate.
Să vedem acum şi ce e cu a doua condiţie de reluare a lucrului - faimoasa notă cu "indicaţii".
În ziua de 23 iunie a avut loc vizionarea cu tovarăşul Potîngă.
Tovarăşul Potîngă a plecat spre ascensor cu un mers şi o expresie foarte ermetică. Nu s-a putut deduce nimic din această expresie ermetică. În zilele următoare s-au făcut alte vizionări, acompaniate de cîţiva colegi regizori.
Limbajul lor a fost la fel de codat ca expresia ermetică a tovarăşului Potîngă: "Vrem să vorbim direct cu colegul Pintilie."
(Colegul Pintilie a sosit în ţară pe data de 17 iulie şi nu a avut pînă astăzi privilegiul să i se vorbească.)

Ce mister, ce legămînt secret - ca în Divanul persian sau Flautul fermecat - pecetluia în masă buzele acelora care vedeau filmul şi care trebuiau să dea încuviinţarea, nimic altceva decît încuviinţarea, ca filmul să fie terminat şi astfel să-şi apere în chip onest şansele sale la eternitatea culturii româneşti?!
Acestea erau reacţiile individuale, dar cea responsabilă, colectivă, dar nota, faimoasa notă care trebuia să apară - limpezitoare - cîteva zile după vizionare? Unde este nota?
Stimate tovarăşe secretar, ştiţi cîte zile au trecut de atunci, de cînd Marin Theodorescu a rostit, cam pe la ora prînzului, memorabilele cuvinte: "Sîntem jumătate minus unu"? 64 (şaizeci şi patru) de zile, tovarăşe secretar!!!
Şaizeci şi patru de zile în care echipa n-a lucrat, dar bineînţeles a fost plătită, şaizeci şi patru de zile care au făcut practic imposibilă predarea filmului în cadrul anului financiar, nepredare ce va atrage sancţiuni de sute şi sute de mii de lei, şaizeci şi patru de zile în care mari actori români şi-au anulat concediile, aşteptînd, zi de zi, să înceapă postsincronul, şaizeci şi patru de zile de bîrfe, calomnii, de climat de panică, de indignare şi perplexitate publică.
Şi mai grav decît orice - şaizeci şi patru de zile în care conducerea casei de filme, C.P.C. Buftea (director C. Pivniceru), nu a catadixit, de la un moment dat, nici măcar să mai simuleze, să mintă - să practice clasicul truc birocratic: "Veniţi mîine."
Dispreţul autocratic faţă de legi, faţă de opinia publică - enormă caricatură a democraţiei invocate la început - s-a substituit minciunii mărunte; abuzul s-a transformat în Aberaţie.

Stimate tovarăşe secretar, îngăduiţi-mi să vă întreb foarte omeneşte, ce credeţi că se urmăreşte?
Adică, credeţi că e ceva calculat, dirijat, o cabală să zicem, sau pur şi simplu o manifestare naturală, spontană, dar dezorganizată, de prostie, laşitate şi ticăloşie? Ceva aşa, cum să zic eu, ca o pisică moartă azvîrlită de gospodari puturoşi din ogradă în ogradă şi care, din salt în salt, face ocolul satului, dar care ajunge la urmă tot în punctul iniţial, adică în prima ogradă, ograda de origine adică.
Dar de această pisică moartă nu se poate scăpa decît îngropînd-o! Chiar nu are nimeni curajul să îngroape pisica moartă?
Haide să admitem ipoteza că filmul meu este un rebut ideologic. Ştiţi foarte bine că el poate fi înmormîntat fără ca măcar această ipoteză să se mai probeze că nu este o enormitate.

Sigur că este foarte greu, dar se poate face! E foarte greu pentru că dacă el este (o altă ipoteză extremă) o capodoperă, riscurile îngropării sînt foarte mari. E foarte greu, ce să mai discutăm, credeţi că eu nu mă pun în situaţia lor?
Dar cineva trebuie să spună totuşi: filmul este un rebut ideologic. Casaţi-l! Sau filmul este o capodoperă. Să ne bucurăm cu toţii! Sau - filmul nu este nici aşa, nici altminteri - nu se face nici o gaură în cer dacă-i dăm drumul. Sau - lăsaţi să se termine filmul şi după aceea să-l judecăm, lăsaţi filmului acest drept elementar de a se constitui, de a exista. Nici o sentinţă, nici de capodoperă, nici de rebut, nu este justificată atîta vreme cît nu este terminat. Dacă sîntem capabili să-l ajutăm, s-o facem - dacă nu sîntem, pentru că sîntem blocaţi fie de incompetenţă, fie de laşitate, să n-o facem. Dar să nu oprim, luni în şir, un film de importanţa acestui film pentru că sîntem bîntuiţi de prezumţii bolnave, de idei fixe şi finalmente incapabili de a exprima o opinie, fie ea de orice culoare.

Stimate tovarăşe secretar, ce altă soluţie credeţi că are la îndemînă casa de filme, C.P.C. Buftea (director C. Pivniceru)?
Să încerce să sugereze că acest film care a costat nouă milioane jumătate nici n-a existat, c-a fost aşa un vis rău şi într-o complicitate generală să se împingă totul discret spre neantul uitării?
(Ceea ce de fapt se încearcă acum, după tehnica "se pune capul în pămînt şi se neagă existenţa obiectivă a lumii".) Asta ar fi o idioţenie, un nebun pentru început tot se va găsi şi va vorbi.
Să i se creeze - după partitura lui Don Basilio - un climat catastrofic prin procese de intenţie, interpretări răsturnate, deturnări de sensuri, identificări parşive (de genul: "Ştiţi la ce se referă el aici?"), în aşa fel încît, cînd filmul va fi văzut acolo unde trebuie, opinia să fie aprioric formată? Nu e rău, e chiar foarte bine, dar atenţie, mare atenţie, calomnia e o armă foarte ascuţită şi cu două tăişuri!
Să se mizeze pe un scandal tip Pintilie în care un gest de-al lui, total, radical - să pună prin provocarea unei iritări însăşi existenţa filmului în discuţie? Eroare. Pentru că de această dată nu voi proceda radical ci metodic.
Să se tergiverseze la infinit, contîndu-se pe prezenţa mea discontinuă în ţară, legată de contractele mele în străinătate? Eroare. Răbdarea mea - conştient fiind, pătruns pînă la os de valoarea filmului - este şi ea infinită.
Să-l continue altcineva? Perfect posibil, dar atunci îl şi semnează altcineva. Asta e cea mai proastă soluţie (sau mă rog, cea mai proastă e prima, soluţia struţului).
Şi atunci, ce rămîne de făcut?

NU CREDEŢI CĂ SOLUŢIA CA SĂ FIU LĂSAT SĂ-L CONTINUI ESTE CEA MAI FIREASCĂ SOLUŢIE? NU CREDEŢI CĂ TREBUIE SĂ-L TERMIN O DATĂ ŞI DUPĂ ACEEA SĂ FIE JUDECAT ORIUNDE ŞI DE CĂTRE ORICINE VA DORI?

Stimate tovarăşe secretar, scrisoarea mea iată că e puţin mai lungă decît am bănuit. S-ar putea ca o absenţă trecătoare, sau o preocupare familială, sau una de stat, sau o amintire neplăcută, să vă împiedice să citiţi cu maximă atenţie tocmai fragmentul final.

Această scrisoare constituie un document pentru cultura românească - de aceea îmi îngădui să vă îndemn spre un spor de atenţie şi reflexiune.
Nu mă adresez bunăvoinţei dumneavoastră - ci judecăţii dumneavoastră. Dovadă că nu încerc să vă captez bunăvoinţa va fi faptul că vă voi aminti ce s-a întîmplat acum aproape zece ani.
Aţi prezidat şedinţa în care Liviu Ciulei a fost dat afară ca director de la Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra". Teatrul "Lucia Sturdza Bulandra" era la ora aceea unul din cele mai bune teatre ale Europei. Nouă ani au trecut de la acea şedinţă şi oamenii, care o povestesc şi-şi amintesc de chipul în care Ciulei a fost dat afară, plîng de umilinţă şi tristeţe. Ce-a urmat, ştiţi foarte bine. Praful şi pulberea s-au ales din teatrul "Bulandra". Şocul general al interzicerii Revizorului a fost un şoc atomic - radiaţiile sterilizante s-au resimţit ani în şir.
Ce s-a întîmplat cu Ciulei, cu Pintilie? Cei doi care au construit profilul artistic al teatrului în deceniul al şaptelea? În ţară Ciulei a mai încercat cîţiva ani să salveze demnitatea acestui teatru care odinioară uimea Europa - încercările s-au rărit cu timpul - şi iată-l astăzi, bineînţeles, triumfînd în Statele Unite, îndeplinind exact funcţia din care în România fusese (ştiţi foarte bine cum) înlăturat.
În ceea ce mă priveşte, informaţii despre activitatea mea în străinătate nu se pot culege din presa românească unde totul a fost sistematic cenzurat - chiar telexurile agenţiilor străine bunăoară anunţînd Agerpressului premiul primit de filmul meu la Cannes, film bineînţeles făcut în Iugoslavia. Dar bogate şi precise informaţii despre chipul în care este apreciată astăzi contribuţia mea la cultura franceză contemporană, mai precis ce înseamnă în Franţa numele meu, le pot obţine funcţionarii dumneavoastră direct de la cea mai autorizată sursă: ministrul Culturii din Franţa, domnul Jack Lang.
Iar în ţară? Doisprezece ani de prohibiţie, de penitenţă plătită pentru Reconstituirea (astăzi citat ca film de referinţă în organul central al partidului - Scînteia).
"Vraful de scenarii ce-mi frînge în două planşa biroului a început să putrezească" - "Cine răspunde pentru toţi aceşti ani furaţi creaţiei?" - "Ce-i doresc eu filmului De ce trag clopotele, Mitică? - nimic, absolut nimic, decît o viaţă normală. Şi o naştere normală, dacă s-ar putea" - iată fragmente, cam patetice, spicuite la întîmplare, dintr-un interviu acordat de mine revistei Echinox, interviu, bineînţeles, nu vă neliniştiţi, interzis în ultimă instanţă.

Am invocat fără sfială şi fără strategie calitatea dumneavoastră de prezident al şedinţei în care Ciulei a fost dat afară, pentru că din punct de vedere moral sînteţi cel mai bine plasat să reconstituiţi şi să apreciaţi nu numai consecinţele catastrofice ale acelei decizii, dar şi condiţiile scabroase din care s-a născut.
Gîndiţi-vă, cîtă subversiune, cîte legende de foileton de duzină, cîtă imaginaţie de maculatură pot încăpea toate într-un film pentru simplul motiv că e sechestrat; cîtă excitaţie, cîtă calomnie, cîte intrigi vodevileşti, dar primejdioase, cîte mici dar şi mari turnătorii, cîte cancanuri stupide stîrneşte el de acolo - din dulapul metalic de la Casa Scînteii, în care l-a ferecat cu o centură de castitate vigilenţa lui Marin Theodorescu.
Cîţi "voaiorişti" trăgînd cu coada ochiului prin gaura cheii nu fabulează excitaţi o întreagă pornografie politică de scandal!
Nu a fost şi Revizorul victima unui asemenea folclor politic de mahala care a devorat adevărata viaţă artistică a spectacolului?
Astăzi se prepară un climat identic, de bîrfă joasă, imundă - dar cu mai mult elan al distrugerii, cu o mai sfruntată neruşinare!
Cîtă vreme, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să mai suport pe umerii mei, pentru simplul motiv că sînt viguroşi, povara dublă a filmului şi a calomniilor pe care le stîrneşte, a operei de artă şi a acestui mizerabil folclor politic de mahala care mi se agaţă ca o tinichea, deliberat sau din tîmpenie, de orice nasc, fac, produc? Farsă sinistră!
Sînt plictisit şi revoltat de această farsă care nu se mai sfîrşeşte. Vreau să fiu judecat după filmele mele, nu după caricatura fabricată cu rea-voinţă de detractori, sau iresponsabil, de funcţionari metamorfozaţi în scaune. Dacă e să fie condamnate, să fie condamnate pentru gravitatea lor, dar nu pentru frivolitatea lor născocită.

În sfîrşit, nădăjduiesc că m-am exprimat clar, pentru ca în ultima clipă, normalul, raţionalul să fie recuperat.
Oricum, în ceea ce mă priveşte, după doisprezece ani de prohibiţie îmi veţi îngădui, cred, să-mi apăr - de va fi nevoie - pînă la ultima picătură de energie, nu spun filmul, căci el se va apăra singur - ci dreptul subelementar de a-l termina.
El nu îmi mai aparţine mie, ci culturii româneşti. Contractul, prin care m-am angajat să-l apăr, e irevocabil şi semnat de multă vreme - la cel mai înalt nivel - acela al spiritualităţii româneşti.
Restul sînt mofturi.

(Lucian Pintilie, 22 august 1981)