O viaţă care merită să fie povestită

  Citiţi un fragment din această carte.



Nu cu mult timp în urmă apărea simultan, în Mexic, Argentina şi în ţările Comunităţii Andine şi, de partea cealaltă a Oceanului, în Lumea Veche, în Spania, la Barcelona, o carte apreciată la unison drept evenimentul literar şi editorial al ultimului deceniu, aşteptat cu nedisimulat interes de milioane de cititori nu doar din vasta arie culturală de expresie spaniolă, ci şi din întreaga lume. Impactul produs este fără precedent: în Mexic, cartea s-a vîndut sub protecţia transportoarelor blindate însoţite de militari înarmaţi; în Columbia, un camion cu volume a fost pur şi simplu luat cu asalt, iar prima ediţie de peste un milion de exemplare a dispărut din librării în doar cîteva zile; cele mai prestigioase edituri din Europa au iniţiat o adevărată cursă contra cronometru pentru a obţine drepturile de autor şi a tipări, într-un timp record, tălmăcirea acestei cărţi în principalele limbi de circulaţie.

Este vorba de primul volum din trilogia memoriilor lui Gabriel García Márquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1982, scriitorul care a explodat în lumea literelor prin capodopera Un veac de singurătate, cel mai bun roman scris în spaniolă după celebrul Don Quijote de la Mancha de Cervantes şi care a impus în literatura contemporană conceptul de realism magic.

"Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti." Aşa îşi începe Gabo - cum îl alintă prietenii - volumul de evocări, intitulat cu inspiraţie A trăi pentru a-ţi povesti viaţa. "O viaţă care se citeşte ca un roman", ne asigură Claudio López Lamadrid, editorul său din Spania.

Publicarea memoriilor vine să consfinţească faptul că aproape tot ce se ştie despre Gabriel García Márquez provine din interviurile şi din opera sa şi să aducă mărturii emoţionante despre "viaţa secretă" a autorului căci, aşa cum acesta se destăinuie, "omul are trei vieţi: viaţa publică, viaţa particulară şi viaţa secretă, cea pe care o povestim cel mai adesea noi, scriitorii; toată viaţa mea este încifrată în romanele mele". Iar cartea de faţă oferă cu generozitate cifrul prin care cititorului îi este îngăduit să pătrundă în universul fascinant al creaţiei marqueziene, ea putînd să poarte cu îndreptăţire subtitlul Cum am devenit scriitor, fiindcă în cele şase sute de pagini ale sale sînt incrustaţi pentru eternitate anii copilăriei în casa bunicilor dinspre mamă, adolescenţa cu anii de liceu, tinereţea cu studiile universitare, întrerupte, atunci cînd vocaţia scrisului, manifestată de timpuriu, începe să-i orienteze major existenţa. Nu sînt uitaţi mai cu seamă anii de căutări febrile, avatarurile vieţii de ziarist sărac, care crede însă orbeşte în steaua sa, precum şi plăsmuirea primelor povestiri şi a celui dintîi roman, pînă la împlinirea vîrstei de 27 de ani, cînd pleacă în Europa în calitate de corespondent al ziarului El Espectador.

Volumul al doilea - în prezent finalizat - relatează perioada în care romanul Un veac de singurătate îi aduce o binemeritată faimă pe întreaga planetă, fiind răsplătit în 1982 cu Premiul Nobel. Cel de-al treilea volum va avea un format deosebit şi va reuni o serie de profiluri ale personalităţilor politice care îi sînt ori i-au fost prieteni, printre care: preşedinţii François Mitterand şi Fidel Castro, generalul Omar Torrijos, care a ţinut frîiele puterii în Panamá din 1968 pînă în anul morţii, 1981.

Memoriile văd lumina tiparului în circumstanţe aparte, dacă luăm în consideraţie, pe de o parte, cei şapte ani de tăcere, căci ultimele sale cărţi datează din 1995 - respectiv romanul Ştiri despre o răpire şi monologul teatral Diatribă de dragoste împotriva unui bărbat care stă aşezat - şi, pe de alta, starea sănătăţii scriitorului.

A început să redacteze primul volum în 1989, îndată după terminarea romanului dedicat lui Simon Bolívar, Generalul în labirintul său. "Notez lucruri pe care nu vreau să le uit. Mi-e teamă că într-o zi n-o să mai am timp pentru asta", declara scriitorul, parcă străfulgerat de o premoniţie, din fericire neîmplinită, în septembrie 1990, cunoscutului ziar spaniol El País. În anii ce au urmat a lucrat la memorii fragmentar, între alte două cărţi, întrerupînd totul în 1999, cînd s-a aflat cu consternare despre boala sa gravă, un cancer limfatic, ţinut în frîu însă de medicii din Los Angeles, unde scriitorul şi-a stabilit şi reşedinţa. Peste un an, starea sănătăţii i s-a îmbunătăţit, permiţîndu-i să-şi reia scrisul la memorii, cărora li se dedică acum în exclusivitate.

Tot în legătură cu geneza memoriilor, semnificative sînt şi precizările aduse de Jaime Abello Banfi, directorul Fundaţiei pentru Noul Jurnalism Ibero-american: "Memoriilor le-a dedicat aproximativ trei ani, aşa cum face de obicei cu cărţile sale. Investighează mult. Ştiu că a citit de cîteva ori analizele pe care cercetătorul francez Jacques Gilard le-a făcut asupra operei sale jurnalistice, în 1983. A citit, de asemenea, Familia García Márquez, o serie de nouă interviuri publicate de ziarista Silvia Galvis, în 1996. Se citeşte mult pe sine. Caută în ficţiune crîmpeie de realitate pentru a-şi împrospăta amintirile".

Volumul debutează cu reîntoarcerea la miticul Macondo, localitatea pierdută în nordul fierbinte al Columbiei, al cărei nume este, în realitate, Aracataca. Scriitorul era preocupat de alegerea numelui pe care avea să-l dea locului unde şi-a situat acţiunea primului său roman, Vorbe în vînt (La hojarasca): "Acest nume Aracataca, mi s-a părut la fel de neconvingător ca şi cel de Barranquilla, fiindcă era lipsit de suflul mitic pe care voiam să-l dau romanului. M-am hotărît deci să-l botez cu numele pe care îl cunoşteam de copil, dar a cărui încărcătură magică nu mi se revelase pînă atunci: Macondo". Pe scriitor îl impresionează, înainte de toate, sonoritatea poetică a numelui, ceea ce nu trebuie să ne surprindă defel: frazele lui Gabriel García Márquez sînt un fel de transpunere pe muzică a istoriilor povestite. Deşi autorul mărturisea că, la început, "nu puteam scrie cu muzică, fiindcă eram mai atent la ce ascultam decît la ce scriam .... Totuşi, cu timpul ... m-am deprins să creez pe un fond muzical potrivit cu ceea ce scriu. Nocturnele lui Chopin pentru episoadele calme sau sextetele lui Brahms pentru serile fericite".

Geneza miturilor izvodite de scriitor se află în mare parte în poveştile cu rădăcini adînci în credinţele populare, istorisite de bunica sa şi de slujnicele indiene din casă - poveşti cu fantome, cu tot felul de întîmplări miraculoase, anecdote despre obîrşia străbunilor - toate acestea guvernate de convingerea că spiritele morţilor bîntuie în preajma celor vii, că natura şi violenţa firii omeneşti determină inexorabil mersul lucrurilor. "Era o lume supranaturală, unde lucrurile cele mai fantastice păreau cele de zi cu zi", îşi aminteşte prozatorul. Viitorul scriitor se deprinde de la o vîrstă fragedă să fie credincios principiului că adevărat este ceea ce povestesc cei din popor, "pentru că superstiţia are rădăcini mai adînci decît realitatea" şi, aşa cum se confesează la maturitate, "toată formaţia mea se bazează pe cultura populară, care mă emoţionează şi mă motivează în cel mai înalt grad".

De-a lungul acestui prim volum de memorii, autorul ne ajută să pătrundem în laboratorul său de creaţie, dezvăluind geneza scrierilor sale de început: povestirile împrăştiate în suplimentele culturale ale ziarelor din Barranquilla şi Bogotá, cel dintîi roman, Vorbe în vînt, nuvela-reportaj Relatarea unui naufragiat, romanul scurt Cronica unei morţi anunţate. De asemenea, sînt descrise şi începuturile sale într-ale jurnalismului, ca reporter de ştiri şi în calitate de cronicar de film, arta cinematografică fiind o pasiune căreia i-a rămas credincios toată viaţa.

În A trăi pentru a-ţi povesti viaţa palpită un univers emoţionant, în care apar, stăruitor sau fulgurant, bunicii materni şi paterni, fraţii şi surorile, unchii şi mătuşile, verii, prietenii, colegii din şcoala primară, de la liceu şi de la facultate, profesorii, apoi feluriţi oameni politici - preşedinţi ai ţării, conducători de partide, personalităţi de marcă - dar mai cu seamă din mediile jurnalistice, literare şi artistice ale Columbiei şi Americii Hispanice, oglindind plenar şi nuanţat gama infinită a trăirilor umane. Nu trebuie uitată, de bună seamă, prezenţa atît de reconfortantă a oamenilor simpli, anonimi, cîntăreţi, meşteşugari, ţărani, şoferi, personaje adesea pitoreşti, uneori surprinzătoare, dar mereu convingătoare prin autenticitatea lor.

În acest prim volum de memorii transpare la tot pasul în mod năvalnic exemplara vocaţie de scriitor a lui Gabriel García Márquez: "vocaţia artistică, cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viaţa întreagă fără să aştepţi nimic de la ea (...) pe care o porţi înlăuntrul tău de cînd te naşti (...) aşa cum este vocaţia de preot".

A trăi pentru a-ţi povesti viaţa este, aşadar, şi ilustrarea grăitoare a felului în care s-a născut şi a înflorit această "binecuvîntată manie de a povesti", demersul literar plasîndu-se constant în centrul vital al existenţei sale.

Viaţa lui Gabriel García Márquez apare astfel transfigurată prin miracolul scrisului, "din plăcerea pură de a povesti, care este, poate, starea omenească cea mai asemănătoare levitaţiei".