Trecutul care nu trece

Citiţi un fragment din această carte.



"Am în mine două tentaţii concomitente, una a corigentului, cealaltă a premiantului. Astăzi premiantul din mine a învins definitiv"


Cunoscutul prozator optzecist Daniel Vighi revine după cinci ani cu o nouă carte la editura Polirom: Misterele castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă. Titlul volumului nu face referire neapărat la un mister sau la un spaţiu al groazei, ci, după cum observă Adriana Babeţi - semnatara prefeţei - la "misterul oricărei pagini de literatură autentică".

"Acţiunea" romanului se petrece într-un castel din preajma Stuttgartului, care găzduieşte pe parcursul unui an artişti din întreaga lume. Ei au ocazia de a se dedica în totalitate creaţiei într-un spaţiu ideal. Daniel Vighi a fost printre beneficiarii unui asemenea "tratament", prin intermediul unei burse înlesnite de cunoscuta prozatoare, originară din România, Herta Müller. Pornind de la acest detaliu biografic, s-a născut o operă literară pură.

În castelul "Solitude" se întrepătrund două lumi: una a viilor şi alta a morţilor, "amîndouă cu topografiile şi istoriile lor, descriind un arc între, pe de-o parte, oraşul, castelul şi cimitirul nemţesc, numai ordine şi disciplină şi, pe de alta, vălmăşagul de străzi, case, birturi, văi, dealuri, curţi, cîmpuri, depozite, cinematografe, cimitire, săli de bal, biserici, fabrici, SMA-uri, grădini, sate, cartiere, terenuri virane, orăşele, oraşe din Banat, purtînd denumiri ciudate, cu o muzică anume, inconfundabilă, populate de un amestec uneori indisctinct de naţii şi rase, de limbi şi obiceiuri." (Adriana Babeţi). Asemenea oricărui artist ajuns la maturitate, autorul descoperă cititorului propria sa viziune despre lume.

Daniel Vighi este conferenţiar la Facultatea de Litere, Universitatea de Vest, Timişoara. Este semnatarul mai multor volume de proză: Povestiri cu strada depozitului (1985 - premiul Uniunii Scriitorilor), Însemnarea despre anii din urmă (1989), Decembrie, ora 10 (1997), al unui volum de eseuri, Valahia de mucava (1996). A primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1985 şi mai multe premii ale Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România. Din 1990, Daniel Vighi este redactor la revista timişoreană Orizont, condusă de Mircea Mihăieş, şi colaborator al publicaţiilor Fundaţiei A Treia Europă. A devenit cunoscut şi prin rubrica "Din fanfare funerare", pe care a susţinut-o vreme de aproape doi ani în săptămînalul Dilema.

Daniel Vighi se vede pe sine ca "un ins cu două tentaţii concomitente, una a corigentului, cealaltă a premiantului; cea dintîi este aceea a abandonului, a bucuriei libertăţii, a şansei de a renunţa şi de a te lăsa în voia instinctuală a plăcerii. Numai că nu e aşa, întotdeauna premiantul cîştigă; eu, cel puţin, nu am avut îndrăzneala de a-l urma pe celălalt".

La editura Polirom a mai publicat volumul Insula de vară (1999), în colecţia Ego.

"Anul trecut, la început de august, la cîteva zile după ce am ajuns la Castelul Solitude, eram mai singur decît o damigeană goală în pivniţa vecinilor de la Radna, strada Economilor 22, acolo unde, copil fiind, mă uitam pe o fereastră îngustă de piatră şi vedeam, în dunga de lumină a soarelui, o damigeană mare. Aceeaşi. Singură şi scufundată în tăcere şi în răcoare. Asemenea ei eram eu în acele zile de început de august ale anului trecut. Singur în prezentul istoric al povestirii, în drum spre cimitirul Waldfriedhof Gerlingen."

Aşa începe Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă, cel de-al şaptelea volum de proză semnat de Daniel Vighi. Ca să-i scriu o prefaţă spre îmbierea cititorilor, m-am luat în serios, poate chiar prea în serios şi am purces metodic: am recitit întîi toate celelalte cărţi de beletristică ale lui Daniel Vighi, am reconstituit povestea bursei "Akademie Solitude", am conspectat ceva din scrierile lui teoretice, studii sau eseuri, am tras cu ochiul la bibliografia critică (cronici, articole de dicţionar, fragmente din panoramele optzecismului), pentru ca abia la urmă să mă avînt în Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă.

Încă după primele pagini am presimţit că n-o să pot scrie repede şi uşor ceea ce s-ar chema un studiu introductiv. Iar la sfîrşit mi-am dat seama că n-o să pot scrie niciodată o precuvîntare ştiinţifică la Vighi, din simplul motiv că sînt prea aproape de tot ce există în roman, de la simplul cuvînt "credenţ" la numele maistorului Coarci (Karcsi) sau al cartierului Fratelia. Prin cîteva coincidenţe pe care viaţa le potriveşte mai bine uneori decît literatura, lumea prin care rătăcesc amintirile lui ca să urzească această proză este, pînă la detaliu aproape, şi lumea mea. Decorul şi parte din personaje îmi sînt cunoscute. Strada Cozia din Timişoara (fostă Ion Vasi, viitoare Daniel Vighi, cine ştie?) a devenit, ca să spun astfel, Combray-ul meu.

Aşa încît, cu tot arsenalul de înaintat spre ţintă şi de cucerit Castelul..., m-am rătăcit. M-am pierdut pînă la sufocare în labirintul cărărilor lui nu pentru că nu am găsit ieşirea, ci pentru că nu am mai dorit să ies. Am pornit să spulber misterele, să le lămuresc viguros şi m-am moleşit pe traseu, ca după un bromazepam. Am mai zvîcnit stins o vreme doar din dorinţa de a rămîne înăuntru, în Solitude, fără arme de critic, ca un personaj care povesteşte, ca un spectru, aşa cum chiar apar preţ de cîteva rînduri în capitolul al doilea: "Adriana - prietena lui herr Uku, protagonistul nostru -, care multe ştie despre oraşul liber-crăiesc de pe malul Begheiului, spune...". Să devin şi eu instanţă narativă. Să scriu proză.

Dar o prefaţă e o prefaţă, drept pentru care îmi revin grabnic din reverii şi încep în forţă cu titlul. Îmi închipui (într-un vag delir comparatistic) cum dialoghează tandru-ironic în subteran cartea lui Vighi cu întreaga serie a romanelor gotice din preromantism, cu lungul şir al castelelor din literatura bîntuită de stafii. Deşi nu mă pot împiedica să cred că intenţia autorului a fost şi una pur comercială: ca să atragi cititorii, cînd într-un titlu ai un castel cu numele Solitude, nu laşi să-ţi scape cuvîntul mister. Numai că Solitude nu-şi dezvăluie, la prima citire, nici un mister, nu te înfioară de groază, nu-ţi taie respiraţia prin vreun suspans. Nu poţi decupa din el nici măcar o secvenţă de film horror, din mai multe motive. Întîi, pentru că, în realitate, e un castel bun şi primitor din preajma Stuttgart-ului, care găzduieşte vreme de cîte un an artişti din toată lumea şi îi îmbie să picteze, să sculpteze, să fotografieze, să scrie. Îi invită, nu le cere ceva în mod expres, nu îi sileşte la nimic. Un an de paradis al creaţiei. Cînd l-am întrebat pe Daniel Vighi ce trebuia să facă pentru bursa de la Solitude, mi-a răspuns senin chiar aşa: nimic.

Să fii, aşadar, singur, un an, departe de casă, de familie şi de prieteni, dar şi de corvezile zilnice. Să găseşti o altă lume, să ai răgaz şi tihnă. Ca să ce? "Îţi dai tu seama cum îi aia să stai numa' cu tine un an de zile?" Fraza aceasta, rostită entuziast-exploziv, cu gura pînă la urechi, cu privirea iscoditor jucăuşă, îi aparţine evident lui Daniel Vighi. A făcut-o să ţîşnească prin iunie, precum un gheizer, la colţul străzii Memorandului cu Artiştilor din Timişoara, lîngă alimentară. Şi a adăugat imediat după aceea, compunîndu-şi o mină voit gravă, dîndu-şi patetic ochii peste cap şi ţuguindu-şi buzele: "M-am aflat într-o singurătate totală a scrisului". Chiar dacă m-a pufnit rîsul, în clipa următoare am căzut pe gînduri pentru că am întrevăzut reversul poveştii şi am simţit cum mă cuprinde o nelinişte difuză.

Un an de Solitude înseamnă, la urma urmelor, 12 luni de prizonierat blînd, desfătător, precum anii petrecuţi de Ulise pe insulele lui Circe şi Calipso. Dar totuşi un prizonierat, la capătul căruia celui prins în joc i se dezvăluie nu atît splendorile lumii din jur, aflate la vedere, cît mai ales partea ascunsă, neluminoasă din sine însuşi. Singurătatea îl aruncă în braţele propriilor năluci care prind chip într-o cohortă de spectre. Chiar dacă întreaga poveste a apariţiei lor e demontată parodic, cu inserturi copios comentate din texte ştiinţifice despre spiritism sau fantome (scoase de pe internet), alaiul dispăruţilor care îl bîntuie pe cel ce povesteşte (unchii, mătuşile, prietenii, cunoscuţii, profesorii, vecinii, cîinele Tambur, ba chiar şi un boboc de gîscă îngropat de viu în copilărie) vine nu din moarte, ci din tărîmul de dincolo numit ficţiune. Trecuţi cu toţii în amintirea şi fraza lui Daniel Vighi, ei prind viaţă, se reîntrupează din aer şi sunete, din litere şi din lăcaşele albe dintre cuvinte. Acesta este, aş spune, miracolul petrecut în roman. Şi, spre a încheia interpretarea titlului: misterul său. În fond, misterul oricărei pagini de literatură autentică.

Următorul avertisment de lectură, motto-ul din Mara lui Slavici, e pus să străjuiască intrarea în tainele aşezămîntului nemţesc: "«Iar s-a întîmplat ceva!», îşi zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei". Celelalte romane ale lui Vighi se deschid cu citate cunoscute din Cervantes, Bruno Schulz, Jack Kerouac. Ce caută aici Slavici şi Gretl, slujnica Hubăroaiei? Întîi să-l desluşim pe Slavici şi apoi glasul slujnicuţei.

Luîndu-şi-l pe Slavici ca însoţitor prin infernul şi purgatoriul literaturii, Vighi îi face întreit semn celui dornic să îl urmeze în această călătorie. Întîi, el sugerează că aparţine unei familii, că îşi asumă o descendenţă, că şi-a găsit tatăl literar. Pattern-ul. Nu doar pentru că au origini comune, venind din aceeaşi lume, ci mai ales pentru că hărţile lumii lor îşi suprapun contururile, descriind un tărîm despre care au depus mărturie, ca nimeni alţii la noi, Sorin Titel, Cornel Ungureanu şi Livius Ciocârlie. Iar în al treilea rînd, lui Slavici îi e transferat rolul de tată generic şi din nevoia (nemărturisită) a lui Daniel Vighi de a se întoarce la sursele (clasice) ale prozei, ale artei povestitului.

Am ajuns astfel la vorbele slujnicuţei Gretl din motto: "Iar s-a întîmplat ceva!". Nimic mai adevărat, deşi în cele aproape 200 de pagini cît numără romanul lui Vighi nu se întîmplă propriu-zis ceva ieşit din comun, cu excepţia unui soi de miracol în curtea babei Saveta, despre care vom mai avea prilejul să pomenim. Dar tot ce e povestit şi descris în carte stă sub semnul uimirii servitoarei din casa Hubăroilor lui Slavici. Prin ochi cum sînt ai ei, de însoţitoare mută şi umilă, e văzută întreaga lume. În fond, Vighi ar putea spune oricînd "Gretl sînt eu", pentru că priveşte la fel, cu aceiaşi ochi, un univers aparent derizoriu şi banal. Universul oamenilor "mici", uitaţii de soartă, care populează cu sutele de mii, cu milioanele tot ce numim în pripă "periferia vieţii". Nebăgaţii în seamă nici de marile istorii, dar nici de micile poveşti intrate în uz.

Pătrunderea lor în literatură e tîrzie, începînd poate cu Cehov şi continuînd cu alţi mari prozatori ai Europei de răsărit şi de centru, fascinaţi de lumile mărunte. De la Hašek la Hrabal, de la Zofia Nałkowska la Illyés Gyula, de la Konrád György la Danilo Kiš, de la Slavici la Sorin Titel ori la colegii de generaţie ruşi, polonezi, cehi, maghiari, sîrbi ai lui Daniel Vighi. Spre a nu mai vorbi de o întreagă linie a prozei române, copios ilustrată de toate generaţiile literare. Cu toţii explorează, în stiluri de o năucitoare diversitate, zonele periferice ale socialului, cu psihologiile lor, pînă nu foarte demult ignorate, cu limbajele lor incredibile, a căror forţă expresivă a produs deja pagini de antologie.

În locul analitismului nevrotic, hipersofisticat intelectual, al marilor abisalităţi sau al frisoanelor metafizice, în locul unui stil eseistic de o elaborată eleganţă, uneori cam abstractă, au ţîşnit frust în literatură întreaga concreteţe banală, mediocră chiar a realului, voluptatea unui nou mod de a-i transcrie senzorialitatea şi senzualitatea, în cu totul alt registru decît cel înalt estetizant al modernismului sau postmodernismului occidental. A apărut astfel, paradoxal, o spectaculoasă proză din anodinul însuşi, din cenuşiul cotidianului marilor, dar mai ales al micilor oraşe de provincie sau al neştiutelor sate pierdute pe hartă.

Nu altceva vrea să ne spună Daniel Vighi citînd vorbele slujnicuţei. Nu altceva face el însuşi, în toate volumele, de la Povestiri cu strada depozitului pînă la acest din urmă roman, trecînd prin Însemnare despre anii din urmă, Decembrie, ora 10, Apocalipsa 9. Retroproze, Insula de vară sau chiar Fals tratat de convieţuire (scris împreună cu András Visky şi Alexandru Vlad), ori în tandemul pe care îl realizează de ani de zile în revista Orizont cu prozatorul Viorel Marineasa. Timbrul său este, oriunde i-ai descoperi fie şi o singură frază, distinct, de neimitat. Un fel de marcă înregistrată, a cărei unicitate vine nu doar dintr-o sintaxă anume, dintr-un lexic inconfundabil, ci din mult mai mult: din ceva ce s-ar numi, oricît de demodat pare, viziune. Adică mod de a vedea lumea. Adică privirea slujnicuţei. Să încercăm să o descriem pas cu pas, aşa cum ni se vădeşte ea în cele patru capitole ale cărţii şi în final.

Întîi de toate, despre cine şi despre ce ar fi vorba în Misterele Castelului Solitude? Cine anume răspunde la întrebarea cine? Un "eu narativ", spaimă a tuturor liceenilor în prag de bacalaureat, ba chiar şi a profesoarelor de română. Un "erou principal", un protagonist care narează, o "a-ntîia singular" pe care o băşcăleşte cu mare poftă autorul însuşi, Daniel Vighi, trecînd mereu graniţele dintre persoanele gramaticale ("eşti un el, un altul"), încurcînd de tot borcanele cu "perspectivele auctoriale, dimensiunile scriiturii, scuze, scuze...", ironizînd clişee ("Tace vocea narativă, nu mai spune nimic, se sfîrşesc abordările cele la persoana întîi, intrăm în ileitate, în litografia lui Marcu-neni" sau: "eul subiectiv... se aşază pe bancă alături de ileitatea aceea, alături de persoana a treia singular... şi oftează puţintel" ori: "eul meu liric apucă un băţ, îl aruncă" ş.a.m.d.).

Dincolo însă de toate aceste jocuri, nu neapărat nemaivăzute, se developează pagină după pagină un portret de artist la maturitate cum puţine ne-a fost dat să citim. Tragicomicul său antologic are un umor molcomit, o melancolie tandru-înţelegătoare pentru toate cele ce sînt şi au drept egal de intrare în amintire şi pagină. Chipul său se descuamează cu un efect de palimpsest, lăsînd să se citească, strat după strat, alte figuri, tot ale sale, ale unuia şi aceluiaşi personaj despre care Daniel Vighi scrie de peste 20 de ani, dîndu-i diferite nume: un bărbat între două vîrste, scriitorul prizonier de bunăvoie timp de un an de zile al Castelului Solitude din Suabia, eroul principal care a fost cîndva Pruncul-cu-stofă-de-poet, pulică-n trei sferturi, grăsăluţ şi melancolic, un nimeni blînd, străfulgerat de neştiute dorinţe, pierdut în contemplarea cîte unui cocean de porumb, apoi Junele-cu-stofă-de-poet, golan de Lipova şi Radna, Oaia, focos, în care se dezlănţuie mereu oceane de dorinţe repede înăbuşite din teamă, din sfială, apoi studentul, Junele liric şi în cele din urmă ditamai prozatorul şi profesorul de literatură, militantul civic, ziaristul, cînd molcom buimac, cînd ghiduş, cu ochii ori uşor blegiţi şi vlăguiţi, ori brusc însufleţiţi de cîte un elan, de cîte-o disperare, pentru ca în cele din urmă, aici, în Misterele Castelului..., să se pituleze uneori într-un alter ego ciudat, Ucu, Ucunuţu, herr Uku, U.

Oricum s-ar deghiza, sub orice nume s-ar ascunde, l-aş recunoaşte uşor dintr-o mie de alte personaje, după felul în care vede şi se vede.

După ochii pierduţi într-un delir contemplativ în faţa unui butoi de varză gol, a unui şoarece de cîmp, a unui colţ de muşama, a unei stropitori, a unei glezne delicate, a unei litografii vechi pătate de muşte, a unui papuc rupt. Ochi de cîine maidanez. Blînd. Indiferent. Învins.

După privirea uşor tîmpă, buimacă, copleşită de uimire, contopită, de pildă, cu un credenţ dintr-o cameră friguroasă şi semipărăsită de la sat, solidară cu amintirea credenţului demodat şi cu tot ceea ce îl înconjoară: "Mă simt foarte, foarte solidar şi foarte, foarte demodat: foarte, foarte demodat mă simt eu, extrem de demodat şi extrem de terminat, numai bun de pus acolo lîngă papucii vechi, tăiaţi la spate pentru a putea fi folosiţi în grădină".

După deznădejdea moale, după pustiul mut care i se citeşte în aceste rînduri: "Mă întreb: «Nu e mai bine să nu mai trebăluieşti atîta cu scriitura?». În loc să reflectezi la cele înalte, mai bine să reflectezi la pantoful din cămară care se arată chiar acum memoriei mele alandala, un pantof uzat, tăiat la spate pentru a fi folosit la muncile cîmpului pe post de şlap, nu e mai bine aşa, mă întreb şi o mare dorinţă mă cuprinde să spun şi eu, asemenea amicului cutare din lumea cea civilizată de aici de la Solitude, că toate astea nu mai au viitor, că vorbăria reflexiv-metafizică pe nume literatură nu mai are cine ştie ce mare viitor; ea este ca azilul de la mănăstirea Maria-Radna, în care sînt bătrîni prin camere şi e o singurătate ca aici la Schloss...".

După tristeţea bălăngănită prin suflet "asemenea fluturatului alene în bătaia vîntului al izmenelor şi pijamalelor întinse prin balcoanele apartamentelor sărace din cartierul Steaua".

După plictisul lăţit ca o pată de motorină, ca aşteptarea într-o gară de provincie.

După vlăguirea de licean cu dorinţa înfrînată de frică şi timiditate, precum purcelul din curtea vecinului Coabi, "după ce venea marhadoctorul (adică veterinarul) şi-l castra şi el stătea cu ochii blegiţi şi numai grohăia uşor".

După echilibrul fragil în care stă, asemeni găinilor agăţate cu ghearele de stinghie o noapte întreagă, pentru că le e refuzată "poezia zborului".

După bonomia uşor indiferentă, înţelegătoare, resemnată, în care mai zvîcnesc ca nişte mici insule de lavă, repede stîmpărate, amintirile a tot ce a rămas neîmplinit, netrăit pînă la capăt.

După amestecul ciudat din propria-i fire, pe care îl descrie singur, ca nimeni altul: vigoare de luptător şi moliciune de eunuc.

După felul în care ştie să fie singur şi să-şi amintească în timp ce se preumblă pe aleile cimitirului, prin pădure, pe jos sau călare pe bicicleta Rosinanta.

După cum bîiguie nedumerit "măi, măi" ori de cîte ori nu înţelege ceva sau e luat prin surprindere de vreo vorbă, de vreo întîmplare.

După cum dibuie fraza-cheie-leitmotiv a întregului roman, spusă de herr Uku, răposatul unchi Ucunuţu de pe strada Memorandului, frază care-l arde ca un fier înroşit, pe care şi-o apasă adînc în carne şi în pagină: "Puiule, niciodată n-ai putut să-ţi trăieşti viaţa, tot timpul ai fost sub papuc".

Iar dacă ar fi să povestesc ce face personajul, instanţa care-şi zice eu spre delirul naratologilor, deci despre ce anume ar fi vorba în Misterele Castelului Solitude, n-aş prea şti ce să spun. Ce se întîmplă în roman? (ca să răspundem totuşi slujnicuţei Gretl). Mai nimic. Un scriitor stă (în zilele noastre) împreună cu alţi artişti într-un castel din Suabia şi, mai ales la vreme de iarnă, se simte singur. Citeşte, ascultă muzică, încearcă să scrie, se plimbă, navighează pe internet, îşi închiriază o bicicletă şi pedalează pe şosea, pe aleile din parc, pe cărările din pădurea cea deasă, descifrează însemnele heraldice ale castelului, dar cel mai mult şi mai mult îşi aduce aminte, de-a valma, de ce i s-a întîmplat fie cu o zi, cu o lună sau un an înainte, fie de pe cînd era copil ori tînăr. Atît de mare este forţa închipuirii în Solitude, încît unchii, mătuşile, naşii, verii, prietenii, vecinii, doi-trei cîini, un boboc de gîscă trec miraculos graniţa dintre lumi şi îl însoţesc, i se adresează, îl bîntuie aievea, cu trupurile lor deformate de vîrstă, cu vorbele uneori gîngăvite, cu gesturile tremurate.

Ce să alegi din toată puzderia de mici sau mari întîmplări care alcătuiesc mica şi marea istorie? De la megaconcertul Lepa Brena pe Stadionul "1 Mai" în anii '80 la zilele de după 17 decembrie 1989 pe străzile Timişoarei, de la drumurile lui tuşichi de pe Memorandului 14 pe Cozia 35 în expediţia de spălat vasele la întoarcerea lui moş Belteki de la birtul popular din gara Radna, de la fortificarea oraşului de către austrieci la evadarea de pe hocărli, scăunelul din faţa casei, a bătrînului domn Iepure, de la deschiderea unui magazin de cartier împreună cu poetul Marcel Tolcea la izbucnirea Războiului din Irak, toate într-o devălmăşie, fără nimic grandios, fără nimic misterios, pînă în clipa cînd irumpe miracolul în curtea babei Saveta lu' Gugu, în timp ce, spre apusul soarelui, şterge cu o cîrpă muşamaua feţei de masă. "Maiestuozitate şi regalitate se arătaseră în curtea babei."

Epifania însăşi, în cea mai frumoasă pagină a romanului. Se iveşte un cîine superb, mare, alb, blînd, cu un mers demn, cu paşii "egali, îngînduraţi, ca ai împăratului-filosof Marc Aureliu... arhetip şi întîi stătător al tuturor cîinilor de pretutindeni", în faţa căruia baba Saveta apucă doar să spună, cotropită de uluire: "Îu, maica mea, da' de unde o apărut cînocu' ăsta la mine". Naratorul însuşi e luat de avînt retoric, de emoţie şi chiar exaltare, îmbătat de sensurile însoţitorului mitic, animalul psihopomp, pe care nu uită însă a le trece în alt registru, schimbînd cu măiestrie vitezele. Din sublim, în derizoriu, din ceruri, pe pămînt, cu un efect extraordinar, fără ruptură, fără vreo prăbuşire dureroasă în vîrtejul demitizării. Totul se petrece lin şi blînd, cu tandreţe binevoitoare, cu înduioşare amuzată, ca în atîtea rînduri, semn că în lumea lui Daniel Vighi lucrurile, făpturile, întîmplările sînt deopotrivă egale, că au aceeaşi importanţă, că el, asemeni Creatorului, dă (cu blîndeţe şi bunătate) drept la viaţă tuturor, găseşte un rost oricărei fărîme din real, de la coada ruptă a cîinelui Tambur la micul pahar de ţuică din sticlă cu dungă roşie, de la fostul pompier al fabricii Bumbacul la doamna Şintăru, hingheriţa cu goarnă aurie şi căruţă-catafalc.

"Şi cum spun, s-a îndreptat calm cîinele acela, demn, îndepărtat oarecum de tot ceea ce era primprejurul lui, s-a îndreptat spre dudul din spatele curţii, spre cîrdul de gîşte care stăteau acolo lîngă o oală turtită cu apă, şi gîştele s-au dat deoparte din faţa trecerii lui, respectuoase şi fără să se sperie, fără să găgăie; s-au dat deoparte, aşa cum se feresc, cu afecţiune şi devotament, curtenii cînd se arată împăratul, ţarul, kaiserul la un bal al Curţii, la o aniversare festivă, mondenă şi, de-o parte şi alta a trecerii lui, se înclină cu devotament şi cu bucuria că sînt părtaşii unui asemenea moment; aşa s-au ferit pline de afecţiune respectuoasă gîştele babei dinaintea trecerii lui gînditoare şi pline, cum spuneam, de demnitatea unei vechimi deodată cu vechimea neamului omenesc.

Baba Saveta s-a uitat uluită pe geamul mărunt al bucătăriei şi atît a apucat să spună: «Îu, maica mea, da' de unde o apărut cînocu' ăsta la mine», atîta a apucat să spună şi s-a repezit spre mătură şi a dat să iasă în curte, a şi ieşit în lumina puţină de dinaintea nopţii şi n-a mai apucat să spună «marş, mă!», n-a mai spus nimic, curtea era pustie, doar culoarul rămăsese încă prin mijlocul cîrdului de gîşte şi tăcerea lor intimidată şi emoţionată asemenea aceleia pe care o trăieşti cînd ţi-este dat să te întîlneşti cu nepămîntescul."

Cîinele apare încă o dată înaintea finalului, peste doar cîteva pagini, însoţindu-l pe paznicul Belteki, mai viu decît în viaţa cea aievea, puţind "a ţigară şi a izmene, a sudoare, a pişi... Acolo, printre buruienile cele înalte, arse de bruma de toamnă, răsare înaintea lui cîinele cel mare şi frumos. Frumuseţea aceea. Epifania de seară din curtea babei Saveta se arată dintre buruieni şi se alătură moşului în drumul lui spre casă, în molcoma traversare a curţii aceleia, cu pasul firesc a doi cunoscuţi vechi".

Nici la sfîrşitul romanului, în "Un fel de happy end", nu se întîmplă, la drept vorbind, mare lucru. Prin martie-aprilie, bicicleta Rosinanta se strică. Vrînd s-o repare, cel care-şi spune "eu", scriitorul de la Solitude, începe să o demonteze, dar, din neştiinţă şi din nebăgare de seamă, o face praf. Privind-o aşa, dezmembrată, presimte că nu o va mai folosi nicicînd. Şi-a stricat bicicleta, cum şi-a stricat poate şi viaţa cînd a desfăcut-o toată, bucăţi-bucăţi, într-o carte. "Era vremea amiezii, soarele de sfîrşit de martie lăsase locul unei zile mohorîte şi reci de april, bicicleta era acolo, demontată, desfigurată de nepriceperea mea şi, pentru o clipă, am simţit că nu voi mai merge niciodată prin păduri cu velocipedul-orologiu, cu Rosinanta, chiar dacă o voi repara, chiar dacă herr Ludwig îmi va vulcaniza pana, nu va mai fi nimic la fel pentru simplul motiv că ceea ce a fost odată nu va mai fi la fel. «Asta e», îmi zic şi simt o clipă impulsul să spun ceva înţelept despre timp şi despre spaţiu; nu zic nimic; ce să zic? Închid uşa garajului. Asta fac. Şi e o zi urîtă de început de aprilie. Frig şi înnorat. «Dracu' s-o ia de vreme, a început să fulguie şi mai ieri am făcut plajă», bîigui cu cheia în broasca uşii garajului, în timp ce, prin spatele meu, nu departe, trece un cîine alb, mai frumos decît toţi cîinii, însoţit de Ucu cu paltonul acela al lui serios de pe vremea cînd venea el la noi pe Cozia, înainte de a fi secerat de embolie pulmonară, la doi ani după ce s-a prăpădit tuşichi."

Dar cartea despre singurătatea în vreme de iarnă e intactă. Merge. N-a stricat-o nimic. Cu pricepere şi mare băgare de seamă, Daniel Vighi a adunat piesă cu piesă, şurub cu şurub, şi a reasamblat tot ce părea pierdut şi uitat. I-a stat de strajă şi l-a însoţit mereu, cînd văzut, cînd nevăzut, cîinele alb, adică miracolul numit literatură, dăruit doar aleşilor.

Unde şi cînd se petrec însă toate acestea? În două lumi care se întrepătrund mereu în imaginaţia lui Daniel Vighi. Lumea celor vii şi lumea celor morţi, amîndouă cu topografiile şi istoriile lor, descriind un arc între, pe de-o parte, oraşul, castelul şi cimitirul nemţesc, numai ordine şi disciplină şi, pe de alta, vălmăşagul de străzi, case, birturi, văi, dealuri, curţi, cîmpuri, depozite, cinematografe, cimitire, săli de bal, biserici, fabrici, SMA-uri, grădini, sate, cartiere, terenuri virane, orăşele, oraşe din Banat, purtînd denumiri ciudate, cu o muzică anume, inconfundabilă, populate de un amestec uneori indistinct de naţii şi rase, de limbi şi obiceiuri. Dar mai ales de nume.

Iată-i defilînd ca într-un cortegiu de umbre pe tîmplarul Wondracek, doamna Tămîianu, chiţu Titu, tovarăşul Gross, reprezentantul minorităţii germane în orăşeneasca de partid din Lipova, domnul Iepure fugit de pe hocărli, Saveta lu' Gugu, Benedek bácsi, Pipi Peii, fostul cîntăreţ în corul sindicatului uzinei de vagoane din Arad, beţivanul Belteki, profesorul de literatură română veche Partenie, crîsnicul Păciură, Erji-neni, groparul Ianika, slovacul, baba Ersilia, colonelul Demeter, vecinul Macek, zidarul Ioji, profesorul Pleşkaviţa, Lepa Brena, doamna Neiss din Maierele German, maistorul Coarci, Fekete Pedăr, popa Aurel de Săcălaz zis Hegel, tuşonka, Ierina, Tuţu, domnu' Petricaş, Giusi, Iani Abfalter, Hanţi Breier, moş Chipălă, Marcu-neni. Şi, în fruntea tuturor, deschizător de drumuri prin amintire, Ucunuţu, herr Uku.

Dacă ar fi loc şi timp pentru speculări, s-ar putea broda multe lucruri despre împrejurarea (reală) transcrisă, dar nu şi comentată în carte, că traseele timişorene ale povestitorului unesc doi centri. Mai exact, două centre de cercetare: a înălţimilor cereşti şi a străfundului din pămînturi. Cele două locuinţe ale lui Daniel Vighi sînt amplasate, de parcă însuşi Paulo Coelho ar fi potrivit situaţia, lîngă Observatorul Astronomic şi lîngă Punctul Seismic din Timişoara. Fără nici o metaforă. Fără ezoterizări năucitoare, aşa cum povestitorul a fost tentat o clipă să interpreteze basoreliefurile şi înscrisul de pe zidurile de la Schloss Solitude sau să descifreze însemnele Istoriei, în fapt "găinaţul istoriei" (la propriu), uscat pe nişte bolţi ori statui.

Nimic mitizat, nici loc, nici timp, pentru că istoria şi geografia sînt la purtător, în amintirea celui care urzeşte povestea. Aşa că totul se leagă şi se intersectează, locuri, vorbe, întîmplări, figuri, mirosuri, gusturi, atingeri. Marea pădure nemţească din preajma castelului, de pildă, e presimţită cu mulţi ani în urmă în litografia din bucătăria "cea mititică" a lui Marcu-neni, de deasupra "şpoertului" (cuptorului) "marca Ciocanul Nădrag". Sau "bucsuşii" de pe aleile parcului ori cimitirului Waldfriedhof Gerlingen, care intră în scenă prin amintirea gardului viu supravegheat la Timişoara, pe strada Memorandului, de soţia lui Ucunuţu: "...nişte fluturi albi zboară anapoda peste gazonul tuns, doi bătrînei păşesc iavaş-iavaş prin cimitir, inspectează buna rînduială, trec pe lîngă preaîngrijitul gard viu căruia tuşichi îi spunea «bucsuşi», aşa le spunea ea ăstor frunze mărunţele şi lucioase, «n-aţi tăiat bucsuşii», zicea tuşichi pe cînd trebăluia prin grădiniţa din faţa casei noastre cu săpăliga care cam juca în coadă: «Trebuie să o daţi lui Ştefan să o aranjeze», spunea tuşa tare nemulţumită de starea în care se prezenta sapa cea mică. «Măi, măi», zic şi pe urmă zîmbesc în singurătatea de pe bancă...".

Ajunsă aici, la începutul romanului Misterele Castelului Solitude (de unde am decupat fragmentul de mai sus) şi la sfîrşitul prefeţei, aş vrea să mă dau de trei ori peste cap şi să reintru în capitolul al doilea, în alaiul de umbre, lîngă herr Uku. Aş vrea să-l rog pe Vighi să mă transforme din nou în personaj, dar nu în patru rînduri, ci mai mult, să mă facă voce narativă măcar pe două pagini, ca să pot povesti cum în piaţa Axente Sever, pe locul unde e acum Observatorul Astronomic, am asistat în vara lui 1955 la execuţia cu pietre a lui Lordi, cîinele negru şi rău al familiei Türbach de pe Ion Vasi 11, legat cu sîrmă de una din cele patru ţinte din poligonul de trageri. Fără să înţeleg nici pînă azi unde-i graniţa dintre lumea-nchipuirii numită roman şi lumea cea aievea. Deşi port pe braţ, mai jos de umăr, urma colţilor lui. Deşi ştiu că dacă aş intra în misterul Castelului Solitude, ca să locuiesc acolo, ar fi ca un joc de-a moartea. Chiar dacă Daniel Vighi îmi promite ghiduş că abia atunci o să fiu cu adevărat vie.

P.S. Dragă Adriană, nu ştiu cum să fac ca să scriu nişte mulţumiri aşa cum am văzut că obişnuiesc (ehe!) David Lodge sau Tracy Chevalier, că nu am găsit tonul care să nu fie nici prea, prea, nici foarte, foarte, nici scorţos, nici cu ţermonie. Aş fi vrut să zic fără fasoane cum s-a uitat mai întîi Livius Ciocârlie acum cîţiva ani peste un ditamai purcoiul epic şi a spus că ar fi ceva de capul lui, dacă nu ar fi prea de tot deşelat narativ, nu mi-a spus chiar aşa, dar am perceput cum stăteam, adică nu prea bine. Pe urmă m-am întîlnit cu Herta Müller, la Graz, la o lectură organizată de Gerhardt Csejka, şi atunci mi-a spus Herta dacă nu vreau o bursă de creaţie şi eu i-am răspuns: "Vai de mine, da' cum să nu vreau eu aşa ceva că în viaţa mea n-am avut asemenea miluire de la nime-n lume" şi ea pe loc mi-a spus că să fac cerere, ceea ce am şi făcut şi am stat un an la Solitude, la pădure şi la izolare, şi atunci am avut timp să perii, să adaug, să pilesc, să perforez, să nituiesc, să fac tot ce trebuie de a ieşit produsul cam firav ca număr de pagini, dar, în sfîrşit, mai întremat artistic. Acolo, la Solitude, am avut parte de programe multiculturale oferite de echipa domnului Jean Baptiste Joly şi am înţeles cam ce şi cum ar trebui să facem pentru cultură şi la noi acasă, ceea ce nu prea cred să se întîmple în veac de veac. Dacă vom intra la UE, dragă Adriană, fi-vom la ei numai din punct de vedere fiscal, juridic, financiar; am priceput acolo, la Akademie Schloss Solitude, cît de departe stăm cu integrarea culturală; zicem că noi avem ditamai cultură ce nu s-a văzut şi pomenit. N-avem, dragă Adriano, iar instituţiile noastre culturale (le zice Inspectorate de Cultură) sînt ceva ca nişte cămine culturale de pe vremea Festivalului artei şi creaţiei socialiste Cîntarea României. Adică zero tăiat în patru.

Mai apoi, cu produsul epic m-am întors în ţară şi am avut parte de o lectură, ca de obicei, a lui Vasile Popovici şi, mai apoi, din partea lui Mircea Mihăieş care e un cititor erste klasse, vorba celor de la castel, a citit cu pixul şi m-a uşurat de repetiţii, zgrunţuri, şchiopătări, mi-a mai zis pe unde le-am încîlcit vrînd să fiu eu deştept în loc să fiu doar prozator, lucru pentru care îi spun aferim şi pe această cale. În cele din urmă, excursiunea cu productul a sfîrşit la mătăluţă, dragă Adriană, ca să ne jucăm noi ghiduş aici de faţă. Ce să-ţi mai zic că opul stă şi sub pixul Dacianei Branea, care îl scotoceşte, îl perie, îl redactează, îl corectează. Şi uite-aşa am atîtea mulţumiri a spune în dreapta şi stînga încît nici nu e de mirare că nu am găsit tonul care să nu fie nici prea, prea, nici foarte, foarte, nici scorţos, nici cu ţermonie. De aceea, zic, poate bagi tu la tine la Prefaţă scrisorica mea e-mailată pe post de post-scriptum salvator. (D.V.)

(Adriana Babeţi)



Referinţe:

"La Daniel Vighi descoperi cu uşurinţă acea pornire împotriva textului, care nu mai este joc estetic, ci repulsie morală - şi care nu mai răsfrînge inconfortul metafizic sau jena existenţială, ci numai oroarea de real şi realitate, caracteristică scriitorilor români tineri." (Ion Negoiţescu)

"Don Quijote a dobîndit un nou urmaş. De data asta, naturalizat român, în persoana, sau mai bine zis personajul lui Daniel Vighi..." (Monica Lovinescu)

"Daniel Vighi - unul dintre cei mai înzestraţi prozatori români actuali - observă atent imediata noastră apropiere (el însuşi apărînd ca personaj), reflectează lucid asupra ei, dar o învăluie într-o îngîndurare blîndă - nu rareori tulburătoare - şi un umor bonom." (Livius Ciocârlie)