Capetele vorbitoare şoptesc celor care ştiu să asculte...

Sînt fan Talking Heads de cînd... în fine, de cînd i-am ascultat prima oară, să tot fie vreo douăzeci de ani de-atunci. Cînd am început să le văd şi clipurile (Road to Nowhere îmi vine acum în minte, dar sînt multe altele demenţiale), a fost clar pentru mine că formaţia americană şi, mai ales, liderul său, David Byrne (n. 1952), sînt "a class apart from the rest": clipuri de avangardă pentru o trupă de avangardă condusă de un artist de avangardă. Documentarul Stop Making Sense, regizat de Jonathan Demme în 1984, este (n-o spun doar eu) cel mai bun film-concert făcut vreodată - o vitrină extraordinară pentru formidabilul showman care e Byrne.

Dar după destrămarea trupei şi nefericita formulă încercată de Byrne prin încropirea unei (alte) formaţii al cărei nume îmi scapă (a avut o viaţă scurtă, şi e mai bine aşa), credeam că zilele glorioase au apus. Byrne s-a îndreptat spre muzica de film (Something Wild, Married to the Mob; colaborarea cu Ryuiki Sakamoto la Ultimul împărat, de pildă, i-a adus un Oscar în 1987), a scris/regizat un lungmetraj bizar (True Stories, 1986) ce părea desprins din clipurile TH şi, de-aici încolo, informaţiile mele despre Byrne au început să fie tot mai sporadice. De fapt, între 1993 (cînd am văzut, la Paris, un film cu noua sa trupă, Between the Teeth) şi 1996, cred că n-am mai aflat absolut nimic despre el. Era şi normal. David Byrne se ocupa de cu totul altceva: de producţia de discuri (prin compania sa Luaka Bop) şi, mai ales, de arta conceptuală.


"Hi, are you David Byrne?"

Într-o frumoasă dimineaţă de iunie a anului 1996, deci, îmi făceam plimbarea de rutină prin Washington Square (beneficiarul unei burse USIA, locuiam atunci la Liviu Ciulei, al cărui apartament dă chiar spre piaţeta respectivă) cînd, întorcînd capul spre un biciclist care tocmai o cotea pe Fifth Avenue, mi s-a părut că văd o figură cunoscută. Biciclistul (care purta o cămaşă albă cu desene negre, pantaloni albi şi, da... bicicleta era tot albă!) s-a oprit în faţa unui "Organic Food Store", şi-a "parcat" cele două roţi şi a intrat în magazin. Eu, după el! L-am filat îndelung cu coada ochiului, m-am foit, m-am rotit printre rafturile cu hrană sănătoasă (din care n-aş fi gustat nici mort)... pînă la urmă mi-am zis, what the hell, sînt din Est, iar chestia asta se iartă cuiva din Est! Aşa că l-am abordat: "Hi, are you David Byrne?" - "Yes, I am." - "I'm a big fan from ROMANIA..." (i-am zis "Romania" de parcă aş fi fost de pe Lună!), etc., etc. Omul (David Byrne) a fost politicos, dar sec. Mi-a dat o carte de vizită frumos desenată (tot el şi-o fi desenat şi cămaşa?...), cea cu Luaka Bop, ne-am spus "bye" - şi asta fu.

Ce şanse aş fi avut să-l revăd - să fi fost nu "bye", ci "see you"?
Trece o zi, trec două - a treia zi, fix pe ceas, eram invitat la un vernisaj în SoHo. Lume multă, loft imens - singurii oameni pe care-i cunoşteam erau Antoni Muntadas, un artist catalan stabilit la NY prin anii '70, şi Richard Vine, "naşul" meu literar (m-a debutat în 1976, în "Chicago Review"), actualmente managing editor la prestigioasa "Art in America". Eram cu ei la o masă, turuiam "concepte" despre artă. La un moment dat, îşi face apariţia dl Byrne, David Byrne în persoană! Le zic celorlalţi, Nu se poate, e prea mult - l-am văzut acu' două zile...?! (Ce-i drept, Byrne avea o lucrare în expoziţie - o fotografie cu palmieri şi insulă hawaiiană, luminată din spate, ca o reclamă turistică la mişto -, dar nu m-aşteptam să ne revedem, şi mai ales atît de curînd...)

Adevărul e că m-am simţit foarte important să prezint celebrităţile între ele: "David Byrne, this is Antoni Muntadas and Richard Vine, from Art in America. Antoni, Richard, this is David Byrne." Pe Muntadas îl ştia, fireşte, ca artist - cînd am pronunţat însă "Art in America", am văzut că-i sclipesc ochii! Mi-am zis atunci, în sinea mea - oi fi tu David Byrne, da' tot ai nevoie de-o cronică în Art in America, aşa că here you are, ăsta-i omul care-ţi trebuie... A fost foarte simpatic - David nu s-a dezlipit de masa noastră, Antoni a fost în mare vervă, Richard a zîmbit cu subînţeles, iar eu... Eu, ce să zic: eram "cel care le făcuse lipeala"!


"Look into the Eyeball"

CD-ul Look into the Eyeball a apărut în 2002. Eu l-am cumpărat de la Londra în august, dar "umbra lui Byrne" mă urmărise deja prin toată Europa - Franţa, Spania şi Portugalia - peste tot avea anunţate concerte încă din luna mai... Jacket-ul este conceput/desenat tot de Byrne, iar CD-ul este învelit într-o folie de plexiglas cu haşuri diagonale: dacă pui folia pe diferite desene (o albină, un scaun, o ceaşcă, o palmă în dreptul unor flăcări), ai un joc optic gen "Vasarely întîlneşte chinezoaica făcînd cu ochiul".

Cel mai mult îmi place însă muzica de pe CD. Sînt doar 12 piese - cu totul, nu mai mult de 39 de minute -, dar sînt "pure vintage Byrne"! Cronicarul de la People, care a recenzat albumul în numărul din 14 mai 2001, recomandă piese ca "U.B. Jesus", "Like Humans Do" sau "The Great Intoxication" - pentru că au "the danceable, goofy joy and bizarre lyrics of the Heads' best songs" -, dar cum s-ar putea trece peste o minune de armonii retro & hawaiiene precum "The Revolution", peste swing-ul latino-sincopat din "Desconocido Soy" (cîntat în spaniolă împreună cu NRU de la Café Tacuba) sau peste linia atît de curată, cool-funky, dublată de elaborarea instrumentală ce cochetează cu sound-ul unui serial Tv din anii '60 - din "Neighborhood"? "The Accident" (amintit şi de People, care-l compară cu "Eleanor Rigby") este un experiment cine-sonor care începe orchestral (viori şi suflători), ca un film "noir" din anii '40, pentru ca, imediat, vocea în falset suav a lui Byrne ("When you see an accident/Do not turn your head and walk away...") să-l tragă înspre comentariul ironic, postmodern sau ce-o mai fi - e o piesă subtilă şi misterioasă care-şi păstrează suspansul chiar şi după ce crezi că ai "dezlegat-o"! Mai puţin îmi plac tocmai cele care "trag cu urechea" spre sound-ul tipic TH: "Broken Things" ("There are broken things/In my house...") şi "The Moment of Conception", cu beat-ul de cavalcadă mereu-reluată şi crescendo-ul vocii cu ecou de cor: sînt piese bune, dar deja-auzite...

Preferatele mele sînt splendidul "Smile" (tot retro-hawaiian, de o simplitate jubilatoare), "Walk on Water" (care începe funky, dar se încheie, extatic, într-un refren acumulativ de armonii contagioase ce te scoală de pe scaun!) şi - mai ales - ultima piesă a albumului, "Everyone's in love with you" (2'27"): "I introduce you to my friends / And that's the last I see of you / ... / Everyone's in love with you / ... / I'm jealous and a little proud / I want to kill and kiss you too / You belong to everyone who meets you / Everyone's in love with you..." Este o mică fabulă frivol-profundă despre perversitatea farmecului care-ar fi putut fi contrasemnată de Noël Coward sau Evelyn Waugh acum 60-70 de ani, dar lucrul cel mai minunat este că o face un artist contemporan, în 2001! Cu ritmul său repetitiv-languros gen "crazy twenties", un umor fin cu parfum de garoafă la butonieră şi un cinism care se topeşte pentru a dezvălui o durere delicată, este o capodoperă de simplitate şi sofisticare pe care nu te poţi abţine să n-o reasculţi, over and over... Întîmplător, dar trist, este şi ultima piesă de pe "Look into the Eyeball".


... şi după

După LitE, Byrne a fost "special guest star" pe albumul celor de la X-Press 2, al căror joint-single "Lazy" a fost marele hit de la începutul anului ("Lazy" e 100% Byrne, îl recunoşti şi cu ochii închişi...). L-am mai regăsit pe coloana sonoră a ultimului film al lui Stephen Frears, Dirty Pretty Things, prezentat în premieră la Mostra de la Veneţia.

La 50 de ani împliniţi, "avangardistul teribil" al muzicii anilor '80 rămîne cool!


(Preluat din Art & Roll, 2003)