Petrecere cu mama

Citiţi prefaţa acestei cărţi.



- Părinte, noi gîndirăm c-ar fi bine să facem şi noi un obicei, azi, în cinstea sfîntului, săriră babele, cînd, în sfîrşit, popa ieşise din biserică. Să arătăm şi noi că şi noi avem credinţă...

Vlăguit, popa se mulţumi doar să le privească pe sub sprîncene, fără a spune nimic.
- Vrem să mergem la Dunăre, luă o babă cuvîntul în numele celorlalte, să aruncăm nişte păpuşi din cîrpă în apă. Nu mai ştim ce înseamnă, dar cîndva era acest obicei... Oamenii făceau acasă, din cîrpe, păpuşi şi le aruncau în apă... trebuie să însemne ceva...

Popa se mulţumi să le mai privească o dată, apoi, plictisit, ridică din umeri şi plecă. Babele se ţinură, în cîrd, după el.
- Le luăm şi pe maici, luăm şi oasele sfîntului şi mergem toţi la Dunăre. Acolo ne-nchinăm şi aruncăm păpuşi în apă... Poate ne-o aduce noroc, cine ştie... Să arătăm maicilor c-avem şi noi obiceiuri, n-o să ne ţinem numai după obiceiurile lor. Apoi, matale poţi să mai botezi pe unul şi pe altul, dacă vor... Că nu se poate să nu mai fie nici unul nebotezat... Că nu toată lumea e creştină... Alţii sînt fără Dumnezeu... şi e bine să-i ajutăm! Matale îi botezi şi noi aruncăm păpuşi de cîrpă în Dunăre.

Apoi, întorcîndu-se spre celelalte:
- Dar cine face, fa, păpuşile alea!?
- Şi ce spunem, fa, că-nseamnă...!?



Babele înnebuniseră de-a binelea aşteptîndu-l pe popă să iasă din biserică. Stăteau băgate una în alta, gesticulau aţîţate şi, cu nici un chip, nu păreau să cadă de acord. Chiar din maşină, îţi dădeai seama, într-o clipită, că babele, cuprinse de-o frenezie ciudată, pun cap la cap experienţa lor de babe şi, după atîţia ani de tăcere, încearcă să încropească, acolo, o întîmplare. În faţa bisericii, lume puhoi, în biserică, lume puhoi; popa, baricadat de suflete îngenuncheate, privea iritat cum copiii se caţără peste tot, cum umblă brambura, cu lumînări aprinse, ca-ntr-o peşteră, prin biserica lui. Popa se săturase de-atîta vînzoleală şi du-te-vino; popa voia să se ducă acasă, să se-nchine cuviincios şi să se culce. Ţîrcovnicul, obosit şi răguşit, cînta de capul lui, privind cîş într-un geam, spre necazul popii. Ţîrcovnicul nu mai aştepta isonul mai-marelui lui, popa, cînta încontinuu, fără cap şi coadă, tot ce-i trecea prin cap; fără doar şi poate, ţîrcovnicul era un om cuvios, de altfel, toată lumea îl suspecta c-ar fi de-o cuvioşenie exagerată pentru umilul său statut de ţîrcovnic. Numai că ţîrcovnicul era într-adevăr obosit, începuse să cînte de cu dimineaţă şi aşa o ţinuse pînă acum, la apusul soarelui. De fapt, toată lumea era obosită, se vînturaseră toată ziua din biserică afară, de la altar la icoane, ascultaseră şi nu ascultaseră slujba, ca atare, pioşenia pe care se căzneau s-o arate îi obosise peste poate.

Babele se tot şopocăiseră în timpul slujbei, apoi, în sfîrşit înţelese, se luaseră de braţ şi ieşiseră din biserică. Afară, încă nelămurite, se mai certaseră două ore, căzuseră la învoială într-un tîrziu şi îl aşteptară pe popă să-l pună şi pe el la curent cu ce hotărîseră ele. Cum popa nu mai ieşea, priveau nervoase în toate părţile, se învîrteau în fustele lor creţe şi nu-şi mai găseau locul.

Cei ce nu aveau habar de ce se-ntîmplase în ziua aceea şi doar treceau pe bulevard se întrebau uimiţi ce-a apucat azi tot poporul de s-a îngrămădit aşa în biserică. Ce să se-ntîmple?! Veniseră de cu zori călugăriţe (şi, în acest orăşel, aproape că nu mai văzuse nimeni călugăriţe), veniseră în convoi şi nu veniseră singure. Veniseră cu moaştele unui sfînt, străbătuseră la pas tot oraşul, apoi intraseră în biserică. Oamenii se ţinuseră landără după ele, că oamenii se ţin după orice.

Plus că nimeni nu-şi mai amintea să mai fi văzut vreodată moaştele unui sfînt cutreierînd oraşul lor. Oamenii se ţinuseră rîzînd după convoi, dar se ţinuseră şi intraseră şi-n biserică mai apoi, să vadă ce se întîmplă, şi rămăseseră şi la slujbă. Popa citise frumos, ţîrcovnicul cîntase abătut, călugăriţele stătuseră tot timpul cu capul plecat... ce să mai, lumea se plictisise de moarte.



Mama mă adusese la bunica. Bunica locuia într-un orăşel frumos, pe malul Dunării, care pe mine nu mă interesa! Mă rugam de mama, în gînd, să nu plece, să nu mă lase acolo, singur cu bunica. Nu aveam curaj s-o supăr pe mama, ştiam că ea crede că mie îmi place la bunica. Voiam ca mama să fie fericită; dacă ea credea că mie mi-e bine acolo, aşa trebuia să rămînă!

Mama stătea şi ea cîteva zile cu mine şi cu bunica, apoi se întorcea la tata, în casa noastră mare, la masa noastră mare, în oraşul nostru mare. Eu rămîneam la bunica, numărînd zilele pînă urma să se întoarcă mama să mă ia.

Era duminică! Bunica a plecat la biserică; ne-a spus că va mai întîrzia puţin, pentru că va rămîne în oraş să facă cumpărături. Cînd ajungeam la bunica, mama întinerea mult. Mama era oricum tînără! La bunica întinerea şi mai rău.

Bunica avea o masă în curte, sub o boltă mare de viţă-de-vie. De-o parte şi de alta, două bănci cu reazem, acoperite cu două macaturi. Eu pe o bancă, mama pe alta! Într-un castron galben, mama bătea o budincă. Îi vedeam mamei numai mîna, chipul îi era acoperit de nişte margarete. Un buchet stufos, aranjat chiar în mijlocul mesei de bunica.

Cineva a strigat-o pe bunica! Mama s-a îndreptat pe alee, spre poartă.
- Corinooo!!! am auzit vocea unei femei... Corina, ce mă bucur să te văd! Te-ai făcut şi mai frumoasă! Tu oricum erai frumoasă!
- Şi eu mă bucur să vă văd, am auzit vocea mamei, nu v-am mai văzut de mult! Ce mai faceţi, tanti Paula?
- Of, nu ştiu dacă ţi-a spus mama ta, l-am îngropat pe tata, de fapt de-asta am şi venit acum la voi...
- Mama nu este acasă...
- Nu neapărat cu mama ta aveam treabă... ci mai mult cu băiatul tău! Am auzit prin vecini c-a venit...
- Cu Cezar!?
- Da, cu el, dacă-i dai voie! S-au făcut şase săptămîni de cînd a murit tata, i-au isprăvit fetiţele alea de cărat apa, iar acum ne trebuie martor la cărat de apă... Ştii şi tu, Corina, cum sînt obiceiurile pe aici, că aici ai crescut şi tu...
- Ştiu, tanti Paula, şi eu am cărat apa la mort cînd eram mică.
- De-ai şti cît s-au schimbat vremurile, Corină dragă!... Abia am găsit trei fetiţe, că ştii că trebuiesc trei, pentru căratul apei! Părinţii nu vor să le mai lase... Că cică se trezesc dimineaţa la răsăritul soarelui şi trebuie să care patruzeci de găleţi cu apă din casă în casă, că la apusul soarelui trebuie să facă acelaşi lucru, şi asta timp de şase săptămîni, că fetiţele sînt prea mici şi n-au putere să ridice găleţile alea de cîte zece litri... şi cîte şi mai cîte... Păi, ce să facem, dacă fetele trebuie să fie curate şi atunci trebuie să fie cît mai mici, că altfel mortul nu primeşte apă din mîna lor!? Şi ce să facem, că trebuie să-i cărăm apă mortului, că altfel n-are ce bea pe lumea ailaltă!? Şi, dacă Dumnezeu a lăsat şase săptămîni, de cînd lumea, noi ce să facem acum, să le înjumătăţim!?... Demult, era o bucurie să cari apă la un mort; fetele nici nu puteau dormi noaptea de emoţie. Şi nici nu erau plătite cum sînt plătite acum... Atunci le cumpărai, la sfîrşit, cîte o rochicioară şi le dădeai cîţiva bănuţi... Acum, trebuie să le cumperi, la toate trei, rochie, săndăluţe, le dai găleţile cu care au cărat apa acasă şi le mai dai cîteva sute de mii la fiecare în parte... Aşa sînt vremurile acum!... Şi martorului la cărat de apă, care n-are nici o treabă, care nici măcar n-a văzut cînd s-a cărat apa, nu s-a trezit nici la răsăritul soarelui, n-a venit nici la apus, să le vadă pe fete cărînd apa, habar n-are dacă apa s-a cărat sau nu; e ales, oricum, în ultima zi, după ce apa a fost cărată, cum îl alegem noi acum, cum s-a ales de cînd lumea... de unde crezi tu că vine vorba aia, Corino: "martor la cărat de apă"!? De aici vine; adică, martor care n-a văzut nimic, dar e şi el martor!... Aşa, că să ştii, îl plătim şi pe Cezar, tot ca pe celelalte fete, numai că trebuie să meargă cu noi la biserică şi apoi, la Dunăre...
- Eu ştiu ce să zic, tanti Paula, ştiţi, Cezar nu cunoaşte aceste obiceiuri, nici nu i-am povestit, nici nu...
- Corină, dragă, te rog din tot sufletul meu, că n-am martor... în zece minute, eu şi fetiţele trebuie să plecăm şi n-avem cum, fără martor...
- Tanti Paula, n-aş vrea să-l încarc pe Cezar cu amintiri pe care nu le înţelege! V-am spus, nu i-a povestit nimeni despre aceste obiceiuri... Trebuie să găsiţi un băiat pe-aici, prin vecini, care ştie despre ce este vorba! Cezar a crescut ascultînd şlagăre la radio şi ascultîndu-mă pe mine spunîndu-i poveşti cu împăraţi...
- Corino, dragă, nu mă lăsa, că trebuie să fac totul pînă la amiază, altminteri tăticul nu mai primeşte nimic şi au muncit de pomană fetele astea, cărîndu-i apă din casă în casă, timp de şase săptămîni... Plus că martorul trebuie să fie şi el cuminte şi nevinovat, altfel nu are crezare şi iarăşi mortul nu primeşte nimic... Nu mă lăsa, Corino!
- Nu ştiu ce să zic, tanti Paula, vă înţeleg, dar nu ştiu ce să zic...
- Eu zic să-l laşi!
- Nu pot să-l las, aşa, pur şi simplu! Chiar dumneavoastră aţi spus, mai devreme, că martorul habar n-are dacă apa a fost cărată sau nu, dacă ritualul a fost respectat... Nu cred că pot să-l las pe Cezar să fie martor la aşa ceva...
- Aşa e de cînd lumea, Corino, martorul nu ştie nimic... Hai, că ştii şi tu, tu ai spus că ai cărat şi tu apă cînd ai fost mică...
- Da, dar eu am cărat apa, ştiu că mi-am făcut datoria, n-am fost martor...
- Hai, şi tu, Corino, zău aşa, dar ce te-a apucat!? Ştii doar că ăsta e obiceiul! Hai, lasă-l pe băiat să meargă şi te va ajuta şi pe tine Dumnezeu pe altă parte...
- Ar fi trebuit să fie şi mama acasă; ea ar fi putut hotărî mai bine...
- Mamă-ta sigur l-ar fi lăsat să meargă, mamă-ta e femeie credincioasă...
- Şi eu sînt credincioasă, tanti Paula, dar aici e vorba de altceva...
- Tot de credinţă e vorba, Corino; un mort e însetat şi-şi aşteaptă apa!
- Tanti Paula, chiar nu găsiţi alt băiat!?
- Dacă găseam, nu mă mai rugam atîta de tine!
- Cezar are doar şase ani, nu vreau să-l încarc cu lucruri pe care nu le înţelege!
- Nu-l încarci cu nimic, Corino! O să vezi, o să-i placă, va fi ceva nou pentru el, va povesti la toţi copiii cînd se va întoarce acasă!
- Nu ştiu ce să zic, tanti Paula, mă puneţi într-o situaţie dificilă..., eu nu vreau să-l las!
- Lasă-l, Corino, c-o faci pentru un om cumsecade, care s-a dus şi-acum are nevoie de apă!
- Ce zici, Cezar, s-a-ntors mama spre mine, vrei să mergi?

Am ridicat din umeri! Într-un fel, eram curios.
- Lasă-l, Corino, uite, băiatul vrea să meargă!
- Vrei, Cezar?

Mama era exasperată!

Înţelegeam că nu mai putea lupta cu tanti Paula aia; mama e delicată, blîndă, ar fi ripostat, fără nici un fel de izbîndă, toată ziua! Tata nu era, bunica nu era, cineva trebuia s-o elibereze pe mama.
- Vreau, mamă!
- Vino, atunci, să te îmbrac!
- E îmbrăcat foarte frumos, a sărit vecina, haideţi că nu mai avem timp, fetiţele ne aşteaptă la poartă cu pomana... Ţi-l aduc cum ţi l-am luat, Corino, şi cu cîteva sute de mii în plus... Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, Corino!

Am văzut-o pe mama privind neputincioasă pe urmele noastre, în timp ce tanti Paula mă trăgea, în grabă, de-o mînă, spre poartă! La poartă ne aşteptau trei fetiţe, fiecare cu găleata ei de apă în mînă, coşul cu pomană pe care l-a luat vecina, o pungă cu nişte lumînări şi nişte batiste.

Vecina ne-a îndemnat să purcedem la drum şi să ne grăbim cît putem.

Am ajuns la biserică; vecina ajunsese prea tîrziu, abia a mai vrut popa să-i cădelniţeze pomana. Vecina i-a dat o farfurie cu pomană popii, una ţîrcovnicului, una a împărţit-o nevoiaşilor din jurul bisericii, restul pomenii a împărţit-o în patru bocceluţe, făcute din batiste, şi ne-a dat-o nouă. I-a mai rămas şi ei ceva în coş, să ducă acasă! Apoi, tot în mare grabă, am luat-o spre Dunăre. Mi s-a părut că merg o veşnicie, obosisem rău, abia mai suflam, fetiţele, la fel!

Am ajuns, în sfîrşit! Am coborît faleza pînă în buza Dunării, grăbită, femeia a îngenuncheat, a început să caute prin coş şi prin pungi, a scos trei străchioare, a pus, în fiecare dintre ele, tămîie, într-o cană din pămînt a pus iarăşi tămîie, a aprins-o şi pe aceasta, a scos trei bucăţi de plută, pregătite special cu ceva timp înainte, a înfipt în ele cîte-o lumînare şi cîte-o felie de pîine, a luat cana cu tămîie, a tămîiat găleţile fetelor, străchinile cu tămîie, plutele cu pîine şi cu lumînări, apoi, într-un fum negru, înecăcios, s-a întors spre noi şi ne-a spus grăbită:
- Gata, începem!

Fetele au adoptat poziţii solemne, au rămas drepte, privind înainte, peste Dunăre, vecina mi-a pus într-o mînă strachina cu tămîie, în alta, pluta cu lumînarea, mi-a spus ce trebuie să zic şi a început:
- Eşti martor cu luna şi cu soarele că aceste fete au cărat apa tatălui meu!
- Da, sînt martor cu luna şi cu soarele că aceste fete au cărat apa!

Mi-a luat întîi strachina cu tămîie, apoi pluta cu lumînarea şi le-a dat drumul pe Dunăre. Purtate de curent, acestea au pornit în josul Dunării!

Mi-a pus a doua strachină şi a doua lumînare în mînă.
- Cezar, eşti martor cu luna şi cu soarele că fetele acestea au cărat apa?
- Da, sînt martor cu luna şi cu soarele că fetele au cărat apa...

Mi-a luat iarăşi, în aceeaşi ordine, strachina şi pluta din mîini şi le-a dat drumul pe Dunăre. S-au dus şi acestea. A procedat la fel cu ultima strachină şi cu ultima lumînare. Mi le-a pus în mîini, apoi m-a întrebat:
- Cezar, eşti martor cu luna şi cu soarele că fetele acestea au cărat apa?
- Da, sînt martor cu luna şi cu soarele că fetele au cărat apa!
- Gata, a spus vecina solemn, uitîndu-se spre cer şi spre Dunăre, copiii aceştia şi-au făcut treaba, fetele au cărat apa şase săptămîni, băiatul s-a jurat pe lună şi pe soare că a fost martor, tăticule, ne-am făcut datoria faţă de matale... Dacă nu vei primi apa, ori fetiţele n-au fost curate, ori martorul a jurat strîmb şi vor fi păcatele lor! Eu am plătit cum se cuvine pentru matale, tăticule! Să ai parte de apă!

Din cauza mirosului dens de tămîie, din cauza oboselii, a emoţiilor, a cuvintelor... nu ştiu nici azi, am leşinat! M-au adus pe braţe acasă.

M-am trezit cu oţet la nas, cu mama deasupra mea, care-mi freca disperată mîinile şi fruntea, cu vorbele bunică-mii:
- Să pui tu copil de numai şase anişori să se jure strîmb pe lună, pe cer şi pe stele pentru ceva ce n-a văzut...! Zău dacă nu eşti nebună de legat! I-ai legat păcatul la gît cu mîinile tale, femeie!..

Am leşinat iarăşi!



Copiii umpleau un ciorap lung, lucios, de damă, cu nisip, îl legau bine la gură, apoi agăţau de el un fir subţire de nylon. Ascundeau de cu seară ciorapul în rondul cu trandafiri de dincolo de trotuar, apoi aşteptau să cadă noaptea. Ciorapul era întotdeauna în acelaşi loc amplasat, în dreptul unei case umbrite de un castan mare, casă în care locuiau doi dintre copiii năzdrăvani ai străzii. Aceştia erau fraţi şi aveau nişte părinţi doar puţin mai mari ca ei. Tatăl ne ajutase deseori să aranjăm cît mai bine ciorapul. Mama, veşnic rujată şi cu bigudiuri imense în cap, uitase de mult că avea în grijă doi copii. Aceştia puteau sta afară oricît le poftea lor sufleţelul; şi pînă dimineaţa, dacă voiau. Nimeni nu striga la ei, nimeni nu-i obliga să meargă la culcare. Vara, în vacanţă, şi noi, ceilalţi, aveam voie să întîrziem. După căderea întunericului, distracţia cea mare era cea cu ciorapul. Îl ascundeai în tufe, iar cînd trecea cineva, trăgeai de nylonul ce-l strîngea şi-l tîrai uşor, ca pe un şarpe. Oamenii urlau, săreau în toate părţile, cădeau de pe biciclete. Uneori ne făceau praf ciorapul, săreau cu picioarele pe el, îi deşertau nisipul, se luau după noi, făcîndu-ne cum le venea la gură. Cu timpul, s-au prins că cel mai bine este să ocolească locul cu pricina. Cum întîmplarea nu putea avea loc decît acolo - copiii stăteau pitiţi în curtea celor doi fraţi şi trăgeau ciorapul, de-a lungul trotuarului, prin gard. Nici unul dintre ceilalţi părinţi n-ar fi permis aşa ceva. Părinţii celor doi fraţi cred că noaptea se mutau pe Lună. Puteam chicoti şi puteam face oricît tărăboi voiam noi în curtea lor, nici măcar nu scoteau capul pe geam - cei ce-o păţiseră, şi o păţiseră aproape toţi dintre cei ce aveau drum pe acolo, şi nu o singură dată, presupun că au înţeles că n-are sens să-şi mai bată capul cu noi şi ocoleau întotdeauna pe trotuarul celălalt. Noi, ascunşi pe după gard, înnebuneam de furie. Credeam că numai întîmplarea îi făcea să o ia pe acolo, scăpînd astfel de capcana noastră. Numai Mareta lui Pătru-Colă trecea de trei-patru ori pe noapte pe acolo, noi trăgeam ciorapul, ea ţipa, cădea din picioare, temura ca varga... noi ne prăpădeam de rîs. Mareta lui Pătru-Colă era bătrînă, bătrînă, veşnic încruntată şi căzută pe gînduri, locuia singură, într-o casă dărăpănată, mai încolo de strada noastră; mama spunea că nu avea pe nimeni şi era îngrozitor de singură.

Oamenii se întrebau cine o va îngropa oare, nu avea nici un venit, practic, murea de foame. Împovărată de izolare şi griji, n-o văzuse aproape niciodată nimeni zîmbind. Copiii nu pricepeau, deşi se distrau grozav, cum Mareta lui Pătru-Colă este atît de proastă încît să treacă în fiecare seară pe acolo, şi nu o singură dată, ci de cîte trei-patru ori în aceeaşi seară, să se sperie atît de rău, să urle "şarpele, şarpele" şi să cadă din picioare. Ea, căreia i se întîmpla de atît timp lucrul acesta, ar fi fost cea mai îndreptăţită să ocolească pe celălalt trotuar. O altă curiozitate de-a noastră era unde se ducea Mareta noaptea? Mareta abia ieşea şi ziua din casă, rar era văzută în poartă sau trecînd pe stradă, ştiam cu toţii că nu are rude, chiar nu pricepeam unde s-o fi ducînd noaptea. Cu timpul, copiii s-au plictisit să-i facă aceeaşi farsă Maretei, deşi aceasta ne mulţumea sufletele de fiecare dată, ţipînd şi căzînd din picioare. Au găsit altceva. Au luat o cutie din acelea mari de conservă de mazăre, au umplut-o cu apă, au legat-o cu sfoară şi-au agăţat-o sus, în crengile castanului. Mareta trecea încetişor, uitîndu-se cu grijă la picioare, de unde urma să apară şarpele, copiii trăgeau de sfoară şi-i răsturnau Maretei apa în cap. Prima oară cînd i s-a întîmplat asta, Mareta a rămas nedumerită, cu mîinile în aer, cu faţa şiroind de apă. În seara aceea a mai trecut o singură dată pe acolo. A venit şovăielnic, s-a oprit de cîteva ori înainte de a ajunge în dreptul copacului, apoi şi-a luat inima-n dinţi şi-a păşit. Cutia cu apă i s-a vărsat iarăşi în cap. Îşi strîngea cu putere pleoapele, îşi dusese mîna la inimă, apa i se prelingea de pe batic pe haine, rămăsese pe loc, noi ne prăpădeam de rîs, apoi am auzit-o urlînd, mai ascuţit şi mai obosit decît de obicei: "Oameni buni, curge apă din cer!! I-am făcut ceva castanului ăstuia... Îmi toarnă apă în cap...". Noi ne tăvăleam şi rîdeam de se auzea cinci străzi mai încolo, Mareta nu ne auzea, se certa cu castanul. Din seara următoare, a început iarăşi să treacă de trei-patru ori. Se ducea pînă la colţ şi se întorcea. Abia aveam timp să umplem cutia cu apă şi s-o punem la loc. Toată vara Mareta lui Pătru-Colă ne-a făcut să rîdem. Abia aşteptam să vină noaptea! Părinţii noştri aflaseră despre isprava noastră cu ciorapul de la unii vecini cărora li se întîmplase o singură dată. Au făcut tărăboi pe stradă, au venit şi ne-au pîrît. Maretei i se întîmpla în fiecare noapte şi nu ne-a pîrît niciodată. Toată vara ne-am distrat pe rupte turnîndu-i apă în cap Maretei lui Pătru-Colă. Renunţaserăm definitiv la faza cu ciorapul, cutia cu apă, care se revărsa, era mult mai spectaculoasă. Plus că ghiceam pe faţa Maretei durere. Se ducea unde s-o fi dus şi se întorcea iarăşi. Cu timpul, multora dintre noi a început să ne pară rău. Ne duceam mîinile la ochi cînd Mareta urma să se împiedice de firul subţire de nylon şi să-şi răstoarne singură cutia de apă în cap. Mulţi dintre noi am fi vrut să ieşim să o îmbrăţişăm, să o ştergem de apă. N-am făcut-o, evident, niciodată! Îmi amintesc că atunci cînd se apropia seara şi copiii începeau să facă pregătirile, de multe ori simţeam că-mi vine rău. Sînt sigur că aproape tuturor, cu excepţia celor doi fraţi, li se făcea rău. Aşteptam încordaţi să treacă altcineva, ajunseserăm să ne rugăm încrîncenaţi să nu mai treacă Mareta, dar tot Mareta trecea. O singură dată a trecut un vecin care era poştaş, i-a căzut cutia cu apă în cap, ne-a înjurat, a împins în porţi, urlînd că ne face praf, noroc că porţile erau mari şi bine închise, iar stăpînii casei pe Lună, a rupt toate sforile, a rupt toate crengile castanului pe care le putea rupe. Am aşteptat o vreme, apoi, cum trebuia să refacem capcana, am ieşit cu precauţie, uitîndu-ne în toate părţile. Am rămas înmărmuriţi văzînd-o pe Mareta lui Pătru-Colă, la colţ, în dosul unui felinar, aşteptînd cuminte. Unul dintre fraţi a spus:
- Haideţi repede, uite, vine Mareta lui Pătru-Colă!

Nu ştiu de ce mai făceam asta, nu mai era amuzant... Totuşi, am făcut-o! Iar şi iar! Într-o noapte, înainte de a se apropia de copac, am auzit-o pe Mareta lui Pătru-Colă vorbind tare, de una singură:
- Doamne, de nu mi-ar mai ieşi în cale şarpele ăla! Tare îmi mai e frică de el!

Nimeni nu avea curaj să propună din nou farsa cu ciorapul. Nu ştiu de ce. Ne temeam de slăbiciunile noastre mai mult ca de părinţii noştri. Deveniserăm apatici, tremuram doar dacă adia vîntul prin frunze; cei doi fraţi ce rămăseseră mai vioi. De fapt, ei erau singurii care mai aranjau capcana. Chiar ne reproşau asta. Spuneau că ei au rămas să facă toată munca, ne făceau laşi şi leneşi. Dacă aş fi avut suficient curaj, dacă nu mi-ar fi fost frică de noapte, m-aş fi dus şi aş fi legat poarta Maretei cu sîrmă. Nu ştiu ce-o fi fost în capul Maretei, de tot trecea pe acolo şi ne chinuia în halul acela... Mareta venea punctuală ca un ceasornic, înainte de-a ne duce noi la culcare, şi iar se trezea cu apa din cutie în cap.

Truda ei de-a ne distra ne sfîrteca inimile. În ultimele zece zile de vacanţă m-am îmbolnăvit. M-am îmbolnăvit pe bune. Vomitam încontinuu, aveam febră, tresăream în somn. Şi alţi copii s-au îmbolnăvit. Părinţii ne-au dus la spital, ne ieşeau bine analizele; cu toţii erau de părere că trebuie să existe vreun microb în curtea fraţilor. Noi ne-am îmbolnăvit şi mai abitir, lucru care le-a confirmat bănuiala. Lucru foarte bun, de altfel, şi ziua, cînd treceam prin dreptul casei, mi se făcea rău. A trecut vacanţa, a început şcoala. Toamna tîrziu, Mareta lui Pătru-Colă a murit. Singură, într-o noapte. Cu ocazia asta am aflat că Mareta nu avusese copii. Un vecin ţăcănit ne îndemna să ne ţinem după coşciug, dacă va fi s-o îngroape cineva. N-au îngropat-o, au dus-o la crematoriu. N-a avut cine s-o îngroape, n-a avut cine s-o plîngă. Vecinii spuneau că murise de meningită. Nopţi întregi am plîns sub pătură. Eu cred că pe Mareta lui Pătru-Colă am omorît-o noi!



Mama gătea întotdeauna într-o nişă. Ca şi cum n-ar fi suportat să fie văzută gătind. Aveam o bucătărie mare, spaţioasă; în planurile de construcţie ale casei, destinaţia ei fusese alta. Sală de primire, cameră de oaspeţi. După ce mă născusem eu, mama o transformase în bucătărie. La noi în casă se intra direct în bucătărie. Din bucătărie pătrundeai în restul camerelor. În mijlocul încăperii trona o masă mare de stejar, în jurul căreia stăteau aliniate zece scaune. Noi eram doar trei. Eu, mama şi tata. Tata, tot timpul plecat. Eu şi mama! Din bucătărie, în spate, pe dreapta, se dădea într-o nişă luminoasă, încadrată, cu excepţia unui singur perete, de geamuri. Acolo ar fi trebuit să fie flori. Multe. De fapt, şi erau. Multe, cum fusese şi scopul. Cale uriaşe, muşcate întortocheate, colorate, arbuşti bătătoriţi în tulpinile lor groase, cu nişte frunze răvăşite sus, la extremitatea lor, ca nişte palmieri, plante care curgeau sau se agăţau otova pe pereţi, cactuşi îngrămădiţi laolaltă cu vesela. Mama toca ceapă şi morcovi printre plante şi bulbi. Aragazul era şi el îngrămădit între cale şi muşcate. Muşcatele noastre miroseau a tocăniţă, ouă prăjite şi vanilie. Mama avea cutii întregi de vanilie. Făcea tot timpul budinci, alt desert nu ştia să facă. Budinca o făcea într-un sfert de oră. Galbenă, gelatinoasă, mirosind puternic a vanilie. Şi calele miroseau a vanilie! În nişă intra numai mama. Tata - niciodată; mie îmi era frică. Acela era locul mamei! În nişă încăpea, pe lîngă toate celelalte, un singur om. Dacă voiam să vorbesc cu mama în timp ce gătea, stăteam la masa mare de stejar. Vorbeam, dar n-o vedeam. Mama ieşea din cînd în cînd de-acolo, într-un sarafan colorat. Lua repede ceva şi se strecura imediat în nişă. Îmi spunea să ies să mă joc, pentru că este timp frumos. Din cauza geamurilor multe, unele dintre ele colorate în galben sau portocaliu cald, din cauza plantelor care o invadau, pentru mama era mai mereu timp frumos! Eu ieşeam uneori în curte şi afară era înnorat. Mă întorceam abătut la masa de stejar.
- Ai văzut ce timp frumos e afară, Cezar? mă întreba mama.
- Da, am văzut! minţeam.
- Atunci de ce n-ai rămas în curte!?
- Îmi place mai mult aici.

Mama rîdea în hohote.

Minţeam cu neruşinare, nu-mi plăcea deloc mai mult acolo. De fapt, uram încăperea aceea, care nici n-ar fi trebuit să fie o bucătărie. Bucătăriile sînt calde, încăperea aceea era rece, impersonală. În încăperea aceea eram întotdeauna singur, n-o vedeam niciodată pe mama. Uneori mama îmi striga:
- Cezar, dai tu drumul la radio?

Atunci nici n-o mai auzeam pe mama. Auzeam radioul, muzica veselă, eu rămîneam singur la masa aceea imensă, oribilă, din stejar, scaunele erau înalte, picioarele îmi rămîneau în aer, atîrnau obosite, îmi venea de multe ori să mă întind pe masă, cu mîinile pe piept, ca un mort. Să stau şi să ascult muzică, aşa, şi să aştept ca mama să iasă din nişă. Mama să fi ieşit mirosind a vanilie, să zîmbească şi să se întindă lîngă mine. Să fi stat amîndoi aşa şi să fi ascultat radioul ca la un bal, ca la o petrecere a după-amiezei, pînă venea tata ursuz şi preocupat ca întotdeauna. Noi să fi rămas în continuare aşa, ascultînd muzică, tata să fi intrat în nişă şi să fi mîncat de unul singur, acolo, printre cale şi arbuşti îngrămădiţi. Mama să fi chicotit cu rîsul ei cristalin şi să-mi fi spus că de-acum e rîndul tatei să locuiască în nişă. Pentru asta noi trebuie să continuăm a rămîne pe masă, cu mîinile împreunate, ca nişte morţi. Numai aşa tata ne va crede, va accepta că este singur în casă, că mama nu va mai intra în nişă şi că trebuie să intre el. El ar fi fost nevoit să facă de-acum încolo şi budinca de vanilie. Să toace ceapa şi morcovii, avînd grijă să nu taie frunzele muşcatelor, să caute tacîmuri, avînd grijă să nu răstoarne cactuşii, să deschidă geamul de sus, avînd grijă să nu ne fugă din casă plantele agăţate pe pereţi. Ostenit, apoi, tata să fi plecat la culcare. Eu şi mama să fi rămas în continuare la petrecerea noastră.
- Cezar, schimbi tu radioul?
- Da, mamă!



Desenez în minte un cerc. De multe ori, sînt tentat să-l las un pic deschis, să-l fac să semene cu un bol sau cu unul dintre recipientele acelea din laboratoarele de chimie. Mă tem să-l închid definitiv, deşi tocmai acesta este scopul. Cercul este, pe rînd, o celulă-carceră pentru un gînd, pentru o teamă, pentru vreo amintire, dar, cel mai adesea, pentru vreo melodie care mi se năzare în minte şi de care nu mai pot scăpa. Copilăria mea parcă s-ar fi consumat în filmul acela, Zilele de aur ale radioului. Mama m-a crescut în mirosul parfumului ei, al zîmbetului ei inefabil, puţinelor sale cuvinte şi eternelor şlagăre. Bineînţeles, amîndoi, parfumul, zîmbetele şi şlagărele de atunci, noi toţi ameninţaţi de nişă.

Într-o seară, în sesiune, stînd întins în pat, mi-a venit, ca o salvare, ideea cercului. Am închis ochii şi mi l-am reprezentat ca la circ, înconjurat de flăcări. N-a mers, era aţîţător şi imposibil de trecut cu vederea, l-am simplificat pînă la o singură linie neagră, vagă, pe care am curbat-o încît să formeze un cerc. Am fost foarte atent la lipitură; am făcut-o indestructibilă. Cînd ceva nu merge cum trebuie, recurg la această reprezentare. Închid ochii, văd cercul şi ştiu că sînt în siguranţă. Nimeni nu va pătrunde vreodată acolo. Siguranţa este tot ce-mi trebuie! Nu mă aflu în nici un fel de nesiguranţă, e ciudat că mă bîntuie uneori acest sentiment. Sentimentul de nesiguranţă coincide cu teama de a nu mă afla în atenţia altora. Nişa aceea pe care am urît-o atîta toată copilăria îmi revine, acum, din ce în ce mai mult în minte şi-n nevoi, ca o ispită cu mai multe capete. Aş vrea să am cincizeci de nişe în care să mă ascund. Să se continue una cu alta, nevăzut, printr-un mecanism de nedetectat. Dacă cineva dă de mine într-una, să pot transmigra pe bucăţi separate, în celule, hotărîte de mine, în cealaltă. Şi aşa, încontinuu, pînă la ultima nişă, unde m-aş împrăştia cu totul, unde nici cel mai mare curios nu m-ar mai putea reîntregi sau apropia în vreun fel de realitatea anatomiei mele psihice şi biologice. Numai eu să deţin controlul dezintegrării mele intracelulare, să pot reface prototipul originar cînd şi cum am nevoie. Am avut timp să observ că trăiesc într-o lume obsedată de verdicte. Eu însumi pun verdicte la tot pasul. Căutarea tuturor în toţi şi în fiecare, otova, la întîmplare, fără scop, fără interes, fără motiv, a dat din anormal în dezmăţ, apoi în plictiseală. Verdictele mele în privinţa celorlalţi mă plictisesc într-atît de mult încît îmi vine să vărs. Gîndul că şi alţii m-ar putea apuca de vreun cuvînt sau de vreo întîmplare pentru a avea vreo certitudine în privinţa mea mă îngrozeşte de-a dreptul. Nu vreau să fiu apucat în nici un fel, vreau să trăiesc liber şi lunecos ca un peşte, evident, nu singur, ci printre ceilalţi, de care am o nevoie de neimaginat, să înot împotriva curentului ca somonul care merge să-şi depună icrele în amonte. Revenind însă la cerc, cel mai adesea, în cerc se află melodii. De regulă, una singură, dansantă, care nu-mi spune mare lucru. Este una dintre acele melodii la modă acum cincisprezece ani. Probabil, din cauza mamei, mi-a plăcut şi mie tare mult cîndva, acum mi-e ruşine că mi-a plăcut, motiv pentru care am închis-o în cerc. Văd că nu mai am nimic altceva în cerc. Mă-ntreb de ce l-oi mai fi inventat!?