Viaţa mea

  Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Viaţa mea, autobiografia renumitului critic literar german Marcel Reich-Ranicki, a fost publicată în 1999 şi s-a aflat mai multe luni în şir pe listele de best-seller-uri apărute în Germania. Autorul s-a născut în 1920 într-un oraş polonez, într-o familie de evrei. După absolvirea în toamna lui 1938 a liceului din Berlin e deportat de autorităţile germane în Polonia. Supravieţuieşte războiului şi ghetoului din Varşovia (părinţii sunt mai puţin norocoşi, mor ambii gazaţi) şi îşi începe apoi în Polonia cariera de critic literar (specialist în literatură germană). Din 1958 se stabileşte în RFG. Lucrează ca redactor la săptămânalul «Die Zeit» (între 1960-73) iar între anii 1973-88 ca şef al paginilor literare ale ziarului «Frankfurter Allgemeine». În 1988 lansează faimoasa emisiune literară tv «Literarisches Quartett» (la postul tv ZDF) pe care o conduce până în 2001.

A editat şi scris numeroase cărţi de eseuri şi critică literară despre autori germani clasici şi contemporani. Dintre premiile şi distincţiile obţinute menţionăm: Premiul Thomas Mann (1987); Premiul Goethe al oraşului Frankfurt a. M. (2002); Premiul European pentru Cultură (2004). - Doctor honoris causa al Universităţilor Uppsala şi München.

Textul ce urmează este un capitol ce surprinde momente din viaţa ghetoului din Varşovia, din care autorul a reuşit să scape în 1944 împreună cu soţia, cei doi numărându-se printre puţinii supravieţuitori ai ghetoului. (Alexandru Al. Şahighian.)


Din când în când puteai zări în ghetou un bărbat încă tânăr îmbrăcat în zdrenţe, alergând şi ţopăind pe străzi, mereu urmărit de o ceată de copii şi adolescenţi care făceau haz pe seama lui. Trecătorii erau uimiţi, dar îl salutau cu simpatie. Semnalul sonor după care putea fi recunoscut de la distanţă erau două cuvinte în idiş, pe care le striga în gura mare, repetându-le des ca un vânzător de ziare: «Ale glach», adică în germană: «Alle gleich» («Toţi la fel» sau: «Toţi o apă şi-un pământ».). Nimeni n-ar fi ştiut să spună dacă era vorba de o constatare, de o prezicere sau de un avertisment, dacă bărbatul era nebun sau nebunia lui era jucată. Acest bărbat neliniştitor, pe care-l chema Rubinstein, dar căruia toţi îi spuneau «Ale glach», era nebunul ghetoului.

Oare într-adevăr erau toţi la fel? Oameni de ştiinţă faimoşi şi hamali neciopliţi, medici excelenţi şi cerşetori jalnici, artişti de succes şi vânzători ambulanţi, bancheri bogaţi şi mici escroci, negustori destoinici şi meseriaşi oneşti, evrei religioşi care nu se îndoiau o clipă de credinţa strămoşească, şi neofiţi care nu vroiau să ştie nimic de iudaism şi de cele mai multe ori chiar nu ştiau - ei toţi se regăseau în acelaşi ghetou, fiind condamnaţi la sărăcie şi lipsuri, suferind de foame şi de frig, trăind în mizerie şi murdărie, trecând prin mii de spaime. Fie că erau tineri sau bătrâni, şireţi sau nerozi, asupra tuturor plutea o umbră îngrozitoare de care nimeni n-avea cum să scape - spaima de moarte.

Şi totuşi nu era adevărat, cel puţin nu la început, faptul că aceşti oameni foarte diferiţi s-ar fi aflat în ghetou cu toţii în aceeaşi situaţie, trebuind să îndure aceleaşi suferinţe. Cine avea economii, cine poseda lucruri ce puteau fi vândute, dar mai ales bijuterii, aur sau argint, vechi sfeşnice sau alte obiecte de cult, acela îşi putea procura alimente care pentru majoritatea locuitorilor din ghetou erau inaccesibile datorită preţului exorbitant, cu toate că nimeni nu se putea lipsi de ele. Fiindcă era imposibil să rezişti doar cu raţiile oficiale, ele nefiind suficiente decât pentru a supravieţui la limită.

Multe depindeau de profesiunea pe care o avea fiecare. Profesorii, avocaţii şi arhitecţii o duceau deosebit de greu, fiindcă în ghetou nu existau nici şcoli, nici tribunale şi nici nu se construia nimic. Totuşi destui jurişti şi-au găsit o slujbă în administraţia ghetoului sau în comandamentul Serviciului de Ordine, altfel spus în (detestata) miliţie evreiască. Medicii şi dentiştii o duceau categoric mai bine, de ei era oricând nevoie. Mai bine o duceau şi meseriaşii, mai ales tâmplarii, lăcătuşii, tinichigiii, electrotehnicienii, de asemenea croitorii şi cizmarii.

Totodată a apărut o nouă meserie: aceea de contrabandist. Mii de evrei, mai mulţi bărbaţi decât femei, de regulă oameni mai tineri şi adolescenţi, mergeau zilnic să lucreze în mari întreprinderi germane din afara ghetoului. O făceau benevol, cu toate că retribuţia era minimală. Motivul fiind că puteau scoate din ghetou obiecte vandabile, în special îmbrăcăminte, uneori şi ceasuri sau bijuterii, pe care ajunşi afară le vindeau rapid la preţuri de nimic. Din câştig cumpărau apoi alimente, pe care seara, când coloanele evreieşti se înapoiau, le strecurau clandestin în ghetou.

Nu puteai să prevezi ce se va întâmpla seara la reîntoarcerea în ghetou, fiindcă jandarmii germani care păzeau intrările procedau după bunul lor plac. Uneori confiscau cu brutalitate tot ce aveau asupra lor aceşti lucrători frontalieri: slănină, salam sau poate doar o mână de cartofi. Seara, în timpul efectuării acestor controale, puteai deseori auzi focuri de armă. Nu lipseau nici victimele însângerate. Dar erau şi jandarmi care te lăsau să treci, cărora nu le păsa de cele câteva alimente şi fleacuri strecurate în ghetou de aceşti bieţi contrabandişti amatori.

Un rol incomparabil mai important îl jucau însă contrabandiştii profesionişti: evrei de origine proletară, de regulă nişte tipi înalţi, solizi şi brutali, care înainte de război îşi câştigaseră existenţa ca hamali sau ca muncitori necalificaţi. Erau oameni care luau în calcul riscul considerabil şi care în mod vizibil nu se temeau de moarte. Aceştia căutau să cadă la învoială cu partenerii lor de afaceri: cu polonezii de origine asemănătoare cu a lor şi cu santinelele germane de la intrările în ghetou.

Astfel erau transportate noapte de noapte alimente în cantităţi uriaşe: sute de saci de făină şi de orez, de mazăre şi de fasole, de slănină şi de zahăr, de cartofi şi de legume. Contrabandiştii aruncau iute sacii peste zid în anumite locuri sau îi treceau celor dinăuntru prin spărturi în zid. După aceea astupau la loc provizoriu găurile respective. Câteodată transportul se efectua cu căruţe sau camioane, care treceau fără probleme de intrarea în ghetou, în înţelegere cu jandarmii germani (mituiţi, fireşte).

Cine participa la acest soi de contrabandă câştiga mulţi bani. Căci preţurile pentru alimente erau în interiorul ghetoului cel puţin de două ori mai ridicate decât în alte cartiere ale Varşoviei. Aşa încât temerarii contrabandişti evrei o ţineau dintr-un chef într-altul, formând o bună parte din clientela restaurantelor nu prea numeroase şi extrem de scumpe din ghetou. Erau însă nevoiţi să ţină seama de o primejdie foarte mare: aceea că la un moment dat jandarmilor germani le putea trece prin minte că nu-i deloc sănătos să aibă nişte complici evrei. Mult mai înţelept ar fi să se descotorosească la iuţeală de unul sau altul din ei, de pildă cu un foc de armă.

Prin mijlocul ghetoului trecea una din arterele cele mai importante de ieşire din Varşovia, axa Est-Vest. Armata germană era deosebit de interesată de această arteră, în mod special în primăvara lui 1941, adică chiar înaintea izbucnirii războiului germano-sovietic. Căci întreaga circulaţie dinspre Vest trecând prin Varşovia spre Est nu se putea efectua decât pe această şosea. De aceea şoseaua a fost separată de restul ghetoului. În felul acesta zona de locuit repartizată evreilor a ajuns să fie împărţită: existau acum ghetoul aşa-numit mare şi ghetoul mic, pe care le unea o pasarelă, un pod de lemn (construit şi finanţat, de altfel, chiar de «Consiliul Evreiesc»).

Santinelele germane postate lângă pasarelă se amuzau să aplice un tratament diferit evreilor ce treceau pe-acolo (nu exista altă cale de a ajunge din ghetoul mic în cel mare şi invers). Mulţi erau lăsaţi să treacă fără probleme, alţii în schimb erau chinuiţi cu sadism. Dacă de pildă trecea pe-acolo un evreu bărbos, de preferinţă unul mai bătrâior, i se poruncea pe dată: «Cincizeci de genoflexiuni!» Nici unul nu rezista la aşa ceva, după ce făcea vreo douăzeci sau treizeci se prăbuşea leşinat la pământ. Am locuit câteva luni în imediata vecinătate a pasarelei şi am putut observa deseori de la geam acest circ ticălos, care se producea aproape zilnic şi de care soldaţii de pază nu se mai săturau privindu-l. Cu împuşcăturile şi ţipetele nocturne te obişnuiai curând.

Cine şi-ar fi imaginat că în ghetou existau şi taxiuri? Dar nu maşini sau birje, ci ricşe - adică biciclete pe care nişte indivizi ingenioşi, de regulă tineri tehnicieni, montaseră o banchetă pe care încăpeau două persoane. Ce-i drept, o călătorie cu ricşa nu şi-o puteau permite decât cei cu bani. Dar mijloace de transport public? În ghetou circula un tramvai tras de cai ca în secolul trecut. Era totdeauna arhiaglomerat şi de aceea prietenii mei şi cu mine nu ne-am urcat niciodată în el. Ne era teamă de păduchi, care erau principalii transmiţători ai tifosului exantematic. De aceea mergeam totdeauna pe jos.

Dar majoritatea străzilor erau şi ele supraaglomerate - în ghetou n-am văzut niciodată o stradă pustie şi doar rar una mai puţin circulată. Temutul contact fizic cu alţi pietoni nu putea fi totdeauna evitat, prin urmare te puteai pricopsi chiar şi pe stradă cu un păduche şi să te îmbolnăveşti de tifos, ceea ce în majoritatea cazurilor ducea la moarte. În general, în ghetou te întâlneai cu moartea literalmente la fiecare pas. Vreau să spun că, mai ales în orele dimineţii, la marginea străzii zăceau - acoperite precar cu foi de ziar - cadavrele celor morţi de istovire sau de foame sau de tifos şi pentru a căror înmormântare nimeni nu vroia să suporte cheltuielile.

Din peisajul caracteristic al străzii din ghetou făceau parte şi nenumăraţii cerşetori care, şezând pe jos sprijiniţi de peretele unei case, îţi cereau tânguindu-se zgomotos o bucată de pâine. După cum arătau îţi dădeai seama că foarte curând vor zăcea şi ei întinşi pe jos, acoperiţi cu câteva foi de ziar. Zgomot mult făceau vânzătorii stradali profesionişti ca şi sărmanii care se rugau de tine să le cumperi diferite obiecte, uneori îmbrăcăminte, ca să-şi ia ceva de mâncare. Caracteristici erau şi «smulgăii». Aşa li se spunea adolescenţilor care pândeau în apropierea prăvăliei pe cei ce cumpărau pâine sau altceva de mâncare. La ieşire le smulgeau fulgerător pacheţelul din mână, luând-o apoi la goană. Uneori nici nu mai fugeau: muşcau pe loc din pachetul încă învelit în hârtie.

Sărăcia locuitorilor din ghetou devenea rapid tot mai mare, iar autorităţile germane se străduiau să accelereze pe cât posibil acest proces. Aşa au fost confiscate în 1941 toate blănurile pe care le mai posedau evreii: nu numai hainele de blană, ci şi gulerele şi căciulile de blană. Bineînţeles că se fura în ghetou, dar n-a fost comis nici un asasinat. A existat însă un caz de canibalism: o femeie de treizeci de ani, care înnebunise de foame, a tăiat din cadavrul băiatului ei de doisprezece ani o bucă, încercând s-o mănânce. Am tradus în germană raportul cu privire la incident şi mi s-a atras atenţia că va trebui ţinut secret.

Exista o singură maşină în ghetou, un bătrân Ford micuţ, care era maşina de serviciu aflată la dispoziţia şefului «Consiliului», aşadar a primarului ghetoului, Adam Czerniaków. Dacă pe străzile ghetoului îşi făcea apariţia o altă maşină, oamenii o luau la goană şi străzile se goleau instantaneu. Fiindcă cei din maşină - nemţi, se-nţelege, adică nişte creaturi imprevizibile - ar fi putut face uz de armele lor, trăgând la întâmplare în mulţime. În majoritatea lor nemţii veneau aici ca turişti. Vroiau să vadă ei înşişi exotica lume a evreilor şi adeseori simţeau pesemne nevoia irepresibilă să-i ia la pumni pe evrei şi să-i jefuiască dacă li se oferea ocazia.

În ghetou se făceau şi filme: nu puţini soldaţi şi ofiţeri germani vroiau să se întoarcă acasă cu un «suvenir». Dădeai însă şi peste cameramani profesionişti, probabil din serviciul de Propagandă. Subiectele lor favorite erau cerşetorii şi infirmii, iar filmele căutau să demonstreze murdăria în care trăiesc evreii şi să stârnească dezgustul privitorului. Se filmau şi scene aranjate dinainte: evrei arătând jalnic, dacă nu chiar respingător, erau aduşi cu de-a sila de echipa de filmare într-un restaurant din ghetou. Patronului i se poruncea să aştearnă o masă deosebit de bogată pentru «clienţii» sosiţi aici nu de bună voie. Regizorul sau cameramanul montau un zaiafet care urma să dovedească cât de bine o duceau evreii chiar şi în vreme de război.

S-au filmat şi scene sexuale: cu pistolul în mână documentariştii germani sileau bărbaţi tineri să se împreuneze cu femei în vârstă şi nu tocmai plăcute la vedere, şi de asemenea fete tinere cu moşnegi. Aceste «documentare», din care o parte a fost descoperită după război în arhivele berlineze, n-au fost însă prezentate în public. Se pare că ministerul Propagandei şi alte foruri germane s-au temut că asemenea imagini ar putea stârni nu atât dezgustul cât mila.

Dar nebunul ghetoului, care ţopăia pe străzi contorsionându-se bizar şi îndreptându-se spre o ţintă neştiută de nimeni, nu avea dreptate cu vorbele sale - viaţa de zi cu zi părea să-i contrazică strigătul batjocoritor. O minoritate infimă, şi în cadrul ei mai ales contrabandiştii, dispunea de suficienţi bani ca să trăiască aproape ca înainte de război. Mai mare era numărul celor care ce-i drept nu mâncau pe săturate, dar nici nu flămânzeau prea tare, care se îngrijeau de îmbrăcămintea lor şi se duceau regulat la frizer - cu alte cuvinte cei care se împotriveau degradării pretutindeni observabile în ghetou.

De regulă, evreilor asimilaţi care vorbeau exclusiv poloneza le mergea ceva mai bine decât evreilor religioşi şi celor mulţi care, indiferent de raporturile cu religia, îi rămăseseră fideli mediului lor în care se vorbea idiş. Înainte de război, contacte între aceste două mari grupuri nu existaseră decât în cazuri excepţionale: erau două lumi deosebite care, fără să aibă între ele puncte de atingere, se preţuiau prea puţin una pe alta, dacă nu cumva chiar se dispreţuiau. Asimilaţii le reproşau evreilor religioşi că sunt înapoiaţi în aproape toate privinţele, în vreme ce aceştia, la rândul lor, erau de părere că evreii asimilaţi s-au întors de la dreapta credinţă şi de la tradiţia înaintaşilor lor, şi asta din motive oportuniste. Lucrurile nu se schimbaseră după 1939, aşadar în Varşovia existau ca şi mai înainte două lumi evreieşti separate. Nici eu nu cunoşteam în ghetou aproape pe nimeni din mediul vorbitorilor de idiş.

Familia mea şi cu mine nu ne număram printre privilegiaţi. Nici unul din noi n-a călcat vreodată într-un restaurant din acelea de lux şi de faimă discutabilă. Dar sărăcia şi lipsurile noastre se păstrau în anumite limite. Fratele meu avea o bună reputaţie ca dentist şi prin urmare destui pacienţi. Iar cu munca mea în cadrul «Consiliului Evreilor» mă descurcam bine şi activitatea de acolo nu mă plictisea defel. De altfel nu mă pot plânge: niciodată în viaţă activitatea profesională nu m-a plictisit.

Multe din rapoartele şi petiţiile a căror traducere o controlam, ca şi multe din scrisorile pe care le traduceam eu însumi mă făceau să realizez întreaga proporţie a mizeriei în care se trăia în ghetou. Am înţeles curând că mă găseam într-o situaţie neobişnuită: aveam acces la documente de însemnătate istorică. Într-o zi în biroul meu a intrat un bărbat care vroia să discute ceva cu mine. Era istoricul Emanuel Ringelblum, care mi-a rămas apoi în amintire ca una din personalităţile cele mai puternice ale ghetoului. M-a întrebat dacă vreau să-l ajut. Auzisem doar vag câte ceva despre el şi despre activităţile sale conspirative, dar încrederea ce mi-o arăta şi faptul că-mi solicita colaborarea m-au măgulit. Încă de pe atunci exista arhiva clandestină a ghetoului, pe care el o înfiinţase şi o conducea.

Arhiva strângea tot ce putea documenta viaţa în ghetou: comunicate, afişe, jurnale, circulare, tichete de călătorie, statistici, reviste ce apăreau clandestin, lucrări ştiinţifice şi literare. Acest material avea să le fie de folos istoricilor de mai târziu. Pe baza documentelor strânse se redactau relatări şi rapoarte care erau trimise mişcării poloneze din clandestinitate ca şi guvernului polonez aflat în exil la Londra. Se-nţelege de la sine că pentru această arhivă corespondenţa purtată de «Consiliul Evreilor» cu autorităţile germane era de mare însemnătate. Ringelblum m-a rugat să-i fac cópii după scrisorile şi rapoartele mai importante şi să i le predau unuia din colaboratorii săi care lucra în secretariatul «Consiliului».

Întreaga arhivă a fost îngropată în zece recipiente metalice şi în două canistre de lapte, în trei locuri diferite. După război, din aceste trei părţi au fost găsite numai două, cea de-a treia e considerată dispărută. În 1944, soldaţi SS l-au depistat pe Ringelblum şi întreaga lui familie în refugiul lor din Varşovia şi i-au împuşcat pe toţi printre ruinele ghetoului care la acea dată nu mai exista.

Ringelblum a fost un organizator neobosit, calm şi eficient, un istoric cu judecată rece, un arhivar pasionat, un om remarcabil de stăpânit şi de consecvent. Era mereu foarte grăbit, puţinele discuţii pe care le-am dus împreună s-au desfăşurat în şoaptă, laconic şi la obiect. Dacă mă gândesc bine, nu l-am cunoscut decât superficial. Dar îl mai zăresc şi azi în faţa ochilor pe Emanuel Ringelblum, intelectualul taciturn, la fel cum încă mai aud răsunând neliniştitorul strigăt al nebunului plebeu, al cărui mesaj se compunea din numai două cuvinte.


Notă: Citiţi un alt capitol din această carte.