Scrisul sau viaţa

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Stau în faţa mea, holbându-se, şi mă văd brusc în privirea lor îngrozită: îi înspăimânt.
De doi ani, trăiam fără chip. Nici o oglindă, la Buchenwald. Îmi vedeam trupul, slăbiciunea sa crescândă, o dată pe săptămână, la duş. Nici un chip, pe acest trup derizoriu. Uneori, îmi treceam mâna peste o sprânceană, peste pomeţii proeminenţi, sau peste scobitura obrazului. Mi-aş fi putut procura o oglindă, fără îndoială. Pe piaţa neagră a lagărului se găsea orice în schimbul pâinii, al tutunului, a margarinei. Chiar şi tandreţe, ocazional.
Nu mă interesau însă aceste detalii.
Îmi vedeam corpul, din ce în ce mai topit, sub duşul săptămânal. Slăbit, dar viu: sângele circula încă, nu aveam de ce să mă tem. Era de ajuns, acest corp subţiat, dar disponibil, apt pentru o supravieţuire visată, chiar dacă puţin probabilă.
Dovada, de altfel, e că sunt aici.
Se uită la mine, cu privirile speriate, pline de groază.
De vină nu poate fi părul meu tuns zero, nu el e motivul. Recruţii tineri, ţăranii şi mulţi alţii umblă fără să se sinchisească tunşi zero. E ceva banal. Nimeni nu e tulburat de un cap chilug. Nu e nimic înspăimântător în asta. Atunci, să fie ţinuta mea? Fără îndoială că are de ce să intrige: nişte boarfe de căpătat. Dar în picioare am cizme ruseşti, din piele moale. De-a curmezişul pieptului îmi atârnă o mitralieră germană, semn evident de autoritate în vremurile astea. Dar autoritatea nu sperie pe nimeni, ci mai degrabă linişteşte, dă siguranţă. Atunci, slăbiciunea mea? Trebuie că au văzut deja şi altele, mai rele. Dacă înaintează pe urmele armatelor aliate care pătrund în Germania, în primăvara aceasta, trebuie că au văzut deja lucruri mai rele. Alte lagăre, cadavre vii.
Amănuntele acestea pot surprinde, intriga: părul meu ras, hanţele puse de-a valma. Dar ei nu sunt surprinşi, şi nici intrigaţi. În ochii lor citesc groaza.
Atunci trag concluzia că nu mai rămâne decât privirea mea care să-i poată intriga în asemenea măsură. Privirea lor îngrozită dezvăluie grozăvia privirii mele. Dacă ochii sunt o oglindă, în sfârşit, probabil că am o privire smintită, răvăşită.


Au coborât din maşină adineaori, acum o clipă. Au făcut câţiva paşi la soare, dezmorţindu-şi picioarele. Atunci m-au văzut şi s-au apropiat.
Trei ofiţeri, în uniformă britanică.
Un al patrulea militar, şoferul, a rămas lângă maşină, un Mercedes mare şi cenuşiu, care are încă plăci de înmatriculare germane.
Au păşit spre mine.
Doi din ei au vreo treizeci de ani, sunt blonzi, mai curând trandafirii. Al treilea, cel mai tânăr, brunet, afişează un ecuson cu crucea de Lorena, pe care e înscris cuvântul "Franţa".
Îmi amintesc de ultimii soldaţi francezi pe care i-am văzut, în iunie 1940. Din armata regulată, se-nţelege. Fiindcă soldaţi neînregimentaţi, franc-tirori, am văzut mulţi de atunci încoace. În sfârşit, relativ mulţi, destui pentru a-i ţine minte.
La "Tabou", de exemplu, în maquis-ul din Burgundia, între Laignes şi Larrey.
Dar pe ultimii soldaţi din armata franceză regulată i-am văzut în iunie 1940, pe străzile din Redon. Erau jalnici, retrăgându-se în dezordine, copleşiţi de nenorocire, de ruşine, plini de praf şi de povara înfrângerii, înfrânţi. Acesta de acum, după cinci ani, sub soarele de aprilie, nu are chipul răvăşit, ci afişează o Franţă la piept, pe buzunarul stâng al bluzonului militar, triumfal, sau în orice caz bucuros.
Trebuie că e de vârsta mea, poate cu câţiva ani mai mare. Am putea fi prieteni.
Mă priveşte, speriat de propria sa groază.
- Ce e? spun eu, iritat şi fără îndoială tăios. Vă miră aşa de mult liniştea pădurii?
Îşi întoarce capul spre copacii din jur. Ceilalţi îl imită. Toţi ciulesc urechea. Nu, nu e tăcerea. Nu observaseră nimic, nu auziseră tăcerea. E clar că eu sunt cel ce-i sperii, nimic altceva.
- Nu mai sunt păsări, continui eu. Se zice că le-a alungat fumul crematoriului. Nu vezi niciodată păsări în pădurea asta...
Ascultă cu toţii, atenţi, încercând să înţeleagă.
- Mirosul de carne arsă, asta-i!
Tresar şi se privesc unii pe ceilalţi, cu o tulburare aproape palpabilă, ca un soi de sughiţ, de acces de greaţă.


"Ciudat miros", a scris Léon Blum.
Deportat în aprilie 1943, împreună cu Georges Mandel, Blum a trăit doi ani la Buchenwald. El era însă închis în afara incintei propriu-zise a lagărului, dincolo de gardul de sârmă ghimpată electrificată, într-o vilă din sectorul ofiţerilor SS. Nu ieşea niciodată din casă, şi nu intra nimeni, cu excepţia soldaţilor de gardă. De două sau de trei ori fusese dus la dentist, însă cu maşina, noaptea, pe drumuri pustii, prin pădurea de fagi. Blum a scris în amintirile sale că SS-iştii patrulau tot timpul pe poteca dintre gardul de sârmă ghimpată şi casă cu automatele în bandulieră şi ţinând câinii în lesă. "Ca nişte umbre impasibile şi mute", a scris Léon Blum.
Impenetrabilitatea acestui gard explică ignoranţa sa. Léon Blum nu ştia nici măcar unde se afla, în ce regiune a Germaniei fusese deportat. A trăit doi ani într-o vilă din sectorul cazărmilor SS de la Buchenwald neştiind nimic despre existenţa lagărului de concentrare, atât de apropiat totuşi.
"Primul indiciu pe care l-am surprins, a scris el la întoarcere, este ciudatul miros ce ne parvenea deseori seara, prin ferestrele deschise, şi care ne urmărea noaptea întreagă când vântul continua să bată în aceeaşi direcţie: era mirosul cuptoarelor de la crematoriu."
Ni-l putem imagina pe Léon Blum în acele seri. Seri de primăvară, probabil: ferestrele deschise ca să lase să intre aerul blând de primăvară, plin de efluviile naturii. Momente de nostalgie, de melancolie, pe fundalul sfâşietoarei nesiguranţe a reînnoirii. Şi deodată, adus de vânt, mirosul acela ciudat. Dulceag, insidios, cu izuri acre, de-a dreptul greţoase. Mirosul insolit, ce avea să se dovedească al cuptoarelor de crematoriu.
Într-adevăr, un miros ciudat, obsedant.
Ar fi suficient să închizi ochii, chiar şi astăzi. Ar fi suficient nu un efort, ci dimpotrivă, o clipă de neatenţie a memoriei plină ochi de baliverne, de bucurii neînsemnate, pentru ca el să reapară. Ar fi suficient să te distragi de opacitatea lucioasă, unduitoare a lucrurilor de care e plină viaţa. O clipă scurtă ar fi suficientă, oricând. Să nu mai fii atent la tine însuţi, la existenţa care sălăşluieşte în tine, care te înconjoară cu obstinaţie, şi totodată obtuz: dorinţă obscură de-a continua să exişti, de-a persevera în această obstinaţie, oricare ar fi motivul, temeinic sau smintit. Ar fi de ajuns o clipă de adevărată abatere a atenţiei de la tine însuţi, de la ceilalţi, de la lume: o clipă de nedorinţă, de linişte de dincoace de viaţă, în care ar putea înflori adevărul acestui eveniment de demult, originar, în care ar pluti mirosul ciudat de pe colina Ettersbergului, patrie străină în care mă întorc mereu.
Ar fi de ajuns o clipă, oricare, la întâmplare, pe neaşteptate, prin surprindere, deodată. Sau, dimpotrivă, de o decizie temeinic chibzuită.
Ciudatul miros ar apărea pe loc, în realitatea memoriei, făcându-mă să renasc şi să mor de dorinţa de-a retrăi în el. M-aş deschide, permeabil, mirosului de mâl al acestui estuar al morţii, obsedant.


Îmi venea mai degrabă să râd, totuşi, înainte de apariţia celor trei ofiţeri, să ţopăi la soare, scoţând ţipete de animal - de vultur? Ca de vultur? - alergând de la un copac la altul prin pădurea de fagi.
Până la urmă, mă simţeam mai curând bine că sunt în viaţă.
În ajun, înspre amiază răsunase o sirenă de alarmă. Feindalarm, feindalarm! striga în megafoane un glas aspru şi răguşit, plin de panică. Aşteptam acest semnal de zile în şir, de când viaţa lagărului paralizase, la apropierea avangărzilor blindate ale generalului Patton.
Nu s-a mai plecat, în zori, spre kommando-urile exterioare. Ultimul apel general al deportaţilor a avut loc pe 3 aprilie. Nu se mai lucra, decât în serviciile interioare de manutanţă. La Buchenwald domnea o aşteptare mocnită. Comandamentul SS întărise paza, dublând gărzile de pe miradoare. Patrulele erau din ce în ce mai frecvente pe drumul de dincolo de gardul de sârmă ghimpată electrificată, ce înconjura lagărul.
A trecut, astfel, în aşteptare, o săptămână. Zgomotul bătăliei se apropia.
La Berlin s-a luat decizia ca lagărul să fie evacuat, dar ordinul nu a fost executat decât parţial. Comitetul internaţional clandestin a organizat imediat o rezistenţă pasivă. Deportaţii nu s-au prezentat la apelurile menite să-i strângă pentru plecare. Atunci, în interiorul lagărului au fost trimise detaşamente SS, înarmate până în dinţi, dar înspăimântate de imensitatea Buchenwaldului, de masa hotărâtă şi insesizabilă a zecilor de mii de oameni încă valizi. SS-iştii trăgeau uneori rafale la întâmplare, încercând să-i silească pe deportaţi să se adune în perimetrul de apel.
Dar cum să terorizezi o mulţime îmboldită de disperare, aflată dincolo de pragul morţii?
Din cei cincizeci de mii de deţinuţi de la Buchenwald, SS-iştii nu au reuşit să evacueze decât abia jumătate: pe cei mai slabi, mai vârstnici, mai puţin organizaţi. Sau pe cei care, aidoma polonezilor, preferaseră colectiv aventura pe drumurile evacuării în locul aşteptării unei bătălii nesigure, a unui masacru de ultimă oră. Se ştia că la Buchenwald sosiseră echipe SS înarmate cu aruncătoare de flăcări.
Nu o să povestesc cum am trăit acolo, nu am timp, în orice caz, nu pentru a intra în detalii, care constituie sarea povestirii. Fiindcă cei trei ofiţeri în uniformă britanică sunt aici, în faţa mea, cu ochii holbaţi.
Aşteaptă ceva, nu ştiu ce, dar fără să se clintească.
Pe 11 aprilie, în ajun deci, ca să închei în câteva cuvinte, cu puţin înainte de amiază, răsunase sirena de alarmă, scoţând vuiete scurte, obsedante.
Feindalarm, Feindalarm!
Duşmanul era la uşă: libertatea.
Grupurile de luptă s-au strâns atunci în punctele stabilite dinainte. La ora 3 după-amiază, comitetul militar clandestin a dat ordin să se treacă la acţiune. Au apărut brusc camarazi cu braţele pline de arme. Puşti automate, mitraliere, câteva grenade defensive, pistoale parabellum, mai multe bazooka - din moment ce nu există un termen francez pentru această armă antitanc. Panzerfaust, în germană. Arme furate din cazărmile SS, profitând cu precădere de haosul provocat de bombardamentul aerian din august 1944, sau abandonate de santinele în trenurile care i-au adus pe supravieţuitorii evrei de la Auschwitz, în plină iarnă, sau ieşite în piese detaşate din uzinele Gustloff, şi asamblate apoi în atelierele clandestine ale lagărului.
Arme strânse cu răbdare de-a lungul anilor îndelungaţi pentru această zi improbabilă: cea de astăzi.
Grupul de şoc al spaniolilor era masat într-o aripă de la parterul barăcii 40, a mea. Pe alee, între această baracă şi cea cu numărul 34, a francezilor, a apărut Palazon, urmat de cei ce duceau armele, în pas alergător.
- Grupos, a formar! striga Palazon, responsabilul militar al spaniolilor.
Am sărit pe ferestrele deschise, strigând şi noi.
Fiecare ştia ce armă îi era hărăzită, încotro s-o apuce, ce obiectiv să atingă. Repetaserăm deja, în după-amiezele de duminică, dezarmaţi, amestecaţi în mulţimea buimacă, înfometată, dezorientată toate aceste gesturi şi parcurseserăm acest itinerar: avântul devenise un reflex.
La ora 3 şi jumătate după-amiaza, turnul de control şi miradoarele fuseseră ocupate. Comunistul german Hans Eiden, unul dintre decanii Buchenwaldului, se putea adresa acum deţinuţilor prin megafoanele lagărului.
Mai târziu, ne îndreptam spre Weimar, înarmaţi. La căderea nopţii, blindatele lui Patton ne ajungeau din urmă pe drum. Echipajele lor descopereau, la început uluite, apoi, în urma explicaţiilor noastre, exultând, aceste bande înarmate, aceşti soldaţi ciudaţi în zdrenţe. Schimbam pe colina Ettersbergului cuvinte de recunoaştere în toate limbile bătrânei Europe.
Nici unul din noi nu îndrăznise să viseze vreodată la aşa ceva. Nici unul dintre cei destul de vii ca să mai poată visa, să mai rişte să-şi imagineze vreun viitor. Sub ninsoare, în timpul apelurilor, sau aliniaţi în rânduri drepte ca să asistăm la spânzurarea unui camarad, nici unul din noi nu ar fi îndrăznit să ducă acest vis până la capăt: că într-o noapte ne vom îndrepta, înarmaţi, spre Weimar.
Chiar şi faptul de-a supravieţui doar, chiar şi bolnavi, slăbiţi şi înfrânţi ar fi fost deja un vis întrucâtva smintit.
Nimeni nu ar fi îndrăznit să viseze la aşa ceva, e adevărat. Şi totuşi, deodată, era ca un vis: era adevărat.


Râdeam, faptul că eram viu mă făcea să râd.
Primăvara, soarele, camarazii, pachetul de Camel pe care mi-l dăduse noaptea trecută un tânăr soldat american din New Mexico, vorbind o castiliană cântătoare, toate astea mă făceau mai curând să râd.
Poate că nu ar fi trebuit. Poate că e indecent să râzi, cu mutra pe care pare-se că o am. Dacă e să mă iau după privirea ofiţerilor în uniformă britanică, trebuie că am o figură care nu se potriveşte cu râsul.
Şi care nici nu îmbie la râs, din câte se vede.
Sunt la câţiva paşi de mine, tăcuţi, evitând să mă privească. Unul din ei se vede că are gura uscată. Altul are un tic nervos al pleoapei. Cât despre francez, acesta caută ceva într-un buzunar al bluzonului militar, ceea ce îi îngăduie să-şi întoarcă faţa.
Râd iarăşi, atâta pagubă dacă e deplasat.
- Crematoriul s-a oprit ieri, le spun. N-o să mai iasă niciodată fum pe aici. Poate că păsările se vor întoarce!
Se strâmbă, vag dezgustaţi.
Dar ei nu pot să înţeleagă cu adevărat. Au sesizat înţelesul cuvintelor, probabil. Fum: se ştie ce e, sau se crede că se ştie. În memoria oricărui om există coşuri care fumegă. Rurale, dacă e cazul, de casă: fum ieşind pe coşurile locuinţelor.
Totuşi, fumul acesta nu îl cunosc, şi nu îl vor cunoaşte niciodată cu adevărat. Nici ei, cei de acum, nici ceilalţi, toţi care au fost de atunci încoace. Nu vor şti niciodată, nu-şi pot imagina, oricât de bine-intenţionaţi ar fi.
Fum mereu prezent, în panaşuri sau volute, ieşind pe coşul scurt şi lat al crematoriului de la Buchenwald, de lângă baraca administrativă a serviciului de muncă, Arbeitsstatistik, unde lucrasem în anul din urmă.
Era de ajuns să-mi aplec puţin capul, fără a-mi părăsi locul de muncă de lângă fişierul central, şi să mă uit pe una din ferestrele ce dădeau spre pădure. Crematoriul era acolo, masiv, înconjurat de un gard înalt, încoronat de fum.
Sau, noaptea, de flăcări.
Când escadrilele aliate înaintau spre inima Germaniei, pentru a executa bombardamente nocturne, comandamentul SS punea să se stingă cuptorul crematoriului. Într-adevăr, flăcările ce ieşeau din coş erau un punct de reper ideal pentru piloţii anglo-americani.
Krematorium, ausmachen! striga atunci în megafoane un glas aspru, nerăbdător.
"Crematoriu, stingerea!"
Dormeam, şi vocea surdă a ofiţerului SS de gardă în turn ne trezea. Sau, mai curând, mai întâi se strecura în somnul nostru, făcând parte din el, răsunând în visele noastre, pentru ca apoi să ne trezească. La Buchenwald, în nopţile scurte în care trupurile şi sufletele noastre se înverşunau să revină la viaţă - obscur, cu o speranţă tenace şi carnală pe care, de cum se făcea ziuă, raţiunea o dezminţea - aceste două cuvinte, Krematorium, ausmachen! care răsunau îndelung în visele noastre, umplându-le de ecouri, ne readuceau imediat la realitatea morţii, smulgându-ne din visul vieţii.
Mai târziu, când ne-am întors din această absenţă, şi când se auzeau - nu neapărat într-un vis nocturn; o reverie din plină zi, într-o clipă de descumpănire, chiar şi în toiul unei conversaţii plăcute, era la fel de bună - aceste două cuvinte germane - întotdeauna s-au făcut auzite doar aceste două cuvinte, şi numai ele, Krematorium, ausmachen! - aveau să ne trimită deopotrivă înapoi la realitate.
Astfel, sărind din somn, sau sărind îndărăt, în noi înşine, ni se întâmpla să credem că, de când ne întorsesem de la Buchenwald, viaţa nu fusese decât un vis, uneori plăcut. Un vis din care aceste două cuvinte ne trezeau brusc, aruncându-ne într-o angoasă stranie prin seninătatea ei; fiindcă nu realitatea morţii, brusc amintită, era angoasantă, ci visul vieţii, chiar şi paşnic, chiar şi plin de mici bucurii neînsemnate. Faptul de-a fi viu, chiar şi în vis, era cel ce provoca angoasa.
"Să pleci pe coş, să te prefaci în fum" erau nişte locuţiuni obişnuite în jargonul de la Buchenwald şi al tuturor lagărelor, după cum dovedesc multe mărturii. Ele erau folosite în toate felurile şi pe toate tonurile, inclusiv cel sarcastic, cel puţin chiar şi - şi mai ales - între noi. SS-iştii şi contramaiştrii civili - Meister - o foloseau întotdeauna pe un ton de ameninţare sau de prezicere funebră.
Aceşti ofiţeri nu pot înţelege, nu cu adevărat. Ar trebui să le descriu fumul: vâscos uneori, de un negru ca al funinginii pe cerul schimbător, sau la fel de bine uşor şi cenuşiu, purtat de vânt peste mulţimea celor vii, ca o presimţire, ca un la revedere.
Fumul ca un linţoliu, mare cât cerul, ultimă urmă a trecerii pe acest pământ a trupurilor şi sufletelor camarazilor.
Ar fi nevoie de ore în şir, de anotimpuri întregi, de veşnicia povestirii pentru a-l descrie cât de cât.


Vor exista supravieţuitori, desigur. Eu, de exemplu. Iată-mă supravieţuitor de serviciu, apărut oportun în faţa acestor trei ofiţeri ai unei misiuni aliate pentru a le povesti despre fumul crematoriului, mirosul de carne arsă plutind peste Ettersberg, apelurile în ninsoare, corvezile ucigătoare, epuizarea vieţii, speranţa inepuizabilă, sălbăticia animalului uman, măreţia omului, nuditatea fraternă şi răvăşită a privirii colegilor.
Dar pot fi povestite toate astea? Vor putea fi povestite?
Îndoiala mă încearcă încă din această primă clipă.
Suntem pe 12 aprilie 1945, a doua zi după eliberarea Buchenwaldului. Istoria e proaspătă, deci. Nu e nevoie de nici un efort de memorie deosebit, şi nici de vreo documentaţie demnă de încredere, verificată. Moartea face încă parte din prezent, are loc sub ochii noştri, e de ajuns să priveşti. Continuă să moară cu sutele, înfometaţii din Lagărul Mic, evreii supravieţuitori de la Auschwitz.
Nu trebuie decât să te laşi în voia lucrurilor. Realitatea e aici, disponibilă, şi cuvântul la fel.
Totuşi, mă încearcă o îndoială în privinţa posibilităţii de-a povesti. Nu fiindcă experienţa trăită ar fi de neexprimat. Ea a fost de netrăit, ceea ce e cu totul altceva, nu va fi greu de înţeles; e altceva, care nu se referă la forma unei povestiri posibile, ci la substanţa sa. Nu la structura, ci la densitatea ei. La această substanţă, la această densitate nu vor ajunge decât cei ce vor şti să facă din mărturia lor un obiect artistic, un spaţiu de creaţie. Sau de recreaţie. Doar artificiul unei povestiri organizate va reuşi să transmită parţial adevărul mărturiei. Aceasta nu are însă nimic excepţional: aşa se întâmplă cu toate marile experienţe istorice.
La urma urmei, întotdeauna se poate vorbi despre tot. Inefabilul cu care ne vor fi împuiate urechile nu e decât un alibi. Sau un semn de lene. Poţi vorbi întotdeauna despre tot, limbajul conţine totul. Poţi vorbi despre dragostea cea mai nebunească, despre cruzimea cea mai cumplită. Poţi numi răul, gustul lui de mac, bucuriile sale otrăvite. Poţi vorbi despre Dumnezeu, şi nu e puţin lucru. Poţi vorbi despre trandafir şi rouă, în timpul unei dimineţi. Poţi vorbi despre tandreţe, despre oceanul tutelar al bunătăţii. Poţi vorbi despre viitor, în care poeţii se aventurează cu ochii închişi, cu gura bogată.
Poţi spune totul despre această experienţă. E de ajuns să te gândeşti la ea şi să te apuci de treabă. Să ai timp, fără îndoială, şi curaj pentru o povestire nelimitată, probabil interminabilă, iluminată - şi circumscrisă, desigur - de această posibilitate de-a se continua la nesfârşit, chiar şi cu riscul de-a cădea în repetiţie şi saturaţie, de-a nu mai ajunge la capăt, de-a prelungi moartea, dacă e cazul, de-a o face să retrăiască neîncetat în cutele şi îndoiturile povestirii, de-a nu mai fi decât limbajul acestei morţi, de-a trăi pe spinarea ei, mortal.
Dar pot să înţeleagă totul, să-şi închipuie totul? Vor putea? Vor avea ei răbdarea, pasiunea, compasiunea, rigoarea necesare? Mă încearcă îndoiala, încă din această primă clipă, din această primă întâlnire cu oameni de dinainte, din afară - veniţi din viaţă -, văzând privirea îngrozită, aproape ostilă, cel puţin temătoare a celor trei ofiţeri.
Sunt tăcuţi, evită să mă privească.
M-am văzut în ochii lor înspăimântaţi pentru prima oară după doi ani. Mi-au stricat această dimineaţă dintâi, tipii ăştia. Credeam că am scăpat cu viaţă. Sau cel puţin că m-am întors în viaţă. Dar asta nu e evident. Dacă e să mă iau după privirea mea oglindită într-a lor, nu se pare că aş fi dincolo de toată moartea asta.
Mi-a venit brusc o idee - dacă se poate numi idee bufeul ăsta de căldură, tonic, acest aflux de sânge, acest orgoliu al unei ştiinţe a corpului, pertinentă -, senzaţia, în orice caz, bruscă, foarte puternică, de-a nu fi scăpat de moarte, ci de-a o fi străbătut. Sau mai curând de-a fi fost întrucâtva străbătut de ea. De-a o fi trăit, oarecum. De-a fi revenit din ea aşa cum te întorci dintr-o călătorie care te-a transformat: transfigurat, poate.
Am înţeles deodată că aceşti militari aveau dreptate să se îngrozească, să-mi ocolească privirea. Fiindcă nu supravieţuisem cu adevărat morţii, nu o evitasem. Nu îi scăpasem. Am străbătut-o, mai degrabă, de la un cap la altul. Îi parcursesem căile, mă rătăcisem şi ieşisem la liman, un ţinut imens unde curge întruna absenţa. Într-un cuvânt, eram un strigoi.
Strigoii stârnesc întotdeauna teama.
Deodată, mă intrigase şi mă aţâţase chiar faptul că moartea nu mai era la orizont, drept în faţă, ca limită imprevizibilă a destinului, aspirându-mă spre indescriptibila sa certitudine. Că era deja în trecut, roasă până la urzeală, trăită până la capăt, cu răsuflarea pe care i-o simţeam în ceafă pe zi ce trece mai slabă, mai îndepărtată de mine.
Era aţâţător să-ţi imaginezi că faptul de-a îmbătrâni, de-acum înainte, începând din această zi fabuloasă de aprilie nu avea să mă apropie de moarte, ci, dimpotrivă, să mă depărteze de ea.
Poate că de fapt pur şi simplu nu supravieţuisem morţii, ci înviasem: poate că de-acum eram nemuritor. Sau cel puţin într-o amânare nelimitată, ca şi cum aş fi înotat în fluviul Styx, până la malul celălalt.
Sentimentul acesta nu a fost spulberat de riturile şi rutina revenirii la viaţă, în cursul acestei veri a întoarcerii. Nu numai că eram sigur că sunt viu, ci eram convins că sunt nemuritor. Sau, în orice caz, că nu pot fi atins de nimic. Păţisem tot ce poate păţi un om, nu mai avea ce să mi se întâmple, cu excepţia vieţii, din care să muşc din plin. Mai târziu, siguranţa aceasta m-a însoţit de-a lungul tuturor celor zece ani de clandestinitate din Spania.
În fiecare dimineaţă, în perioada aceea, înainte de-a mă cufunda în aventura zilnică a întrunirilor, a întâlnirilor stabilite uneori cu săptămâni înainte, despre care poliţia franchistă putea să fi aflat ca urmare a vreunei imprudenţe sau turnătorii, mă pregăteam pentru o posibilă arestare şi pentru o tortură certă. Cu toate acestea, în fiecare dimineaţă, dădeam din umeri, după ce făceam acest exerciţiu spiritual: nu mi se putea întâmpla nimic. Plătisem deja preţul, cheltuisem partea muritoare pe care o aveam în mine. Eram invulnerabil, provizoriu nemuritor.
Voi spune, la momentul potrivit, când dezordinea concertată a acestei naraţiuni o va îngădui - sau mai curând o va cere -, când, de ce şi cum a încetat moartea să fie la trecut, în trecutul meu din ce în ce mai îndepărtat. Când şi de ce, cu prilejul cărui eveniment, ea a apărut din nou în viitorul meu, inevitabilă şi perfidă.
Dar certitudinea de-a fi străbătut moartea dispărea uneori, arătându-şi reversul nefast. Această străbatere devenea atunci singura realitate ce putea fi concepută, singura experienţă adevărată. Tot restul nu fusese decât un vis, de atunci încoace. O peripeţie frivolă, în cel mai bun caz, chiar şi atunci când era plăcută. În ciuda gesturile cotidiene, a eficacităţii lor instrumentale, în ciuda mărturiei simţurilor mele, care îmi permiteau să mă orientez în labirintul perspectivelor, a multitudinii de ustensile şi a figurilor celorlalţi, aveam atunci impresia copleşitoare şi precisă de-a nu trăi decât în vis. De-a fi eu însumi un vis. Ca şi cum, înainte de-a muri la Buchenwald, înainte de-a pleca pe coş, ca fumul pe colina Ettersberg, aş fi avut acest vis al unei vieţi viitoare în care mă încarnam înşelător.
Dar nu am ajuns încă aici.
Mă aflu încă în lumina privirii aţintite asupra mea, îngrozite, a celor trei ofiţeri în uniformă britanică.


De aproape doi ani, trăiam înconjurat de priviri fraterne, atunci când existau priviri: majoritatea deportaţilor erau lipsiţi de ele. Privirea le era stinsă, obnubilată, orbită de lumina crudă a morţii. Majoritatea lor nu mai trăia decât din inerţie: ochii lor erau lumina estompată a unei stele moarte.
Mergeau, călcând cu un pas de automat, reţinut, măsurându-şi avântul, numărându-şi paşii, cu excepţia momentelor din zi când trebuia, dimpotrivă, să bată pasul, marţial, în timpul paradei prin faţa SS-iştilor, dimineaţa şi seara, pe terenul de apel, la plecarea şi la întoarcerea comandourilor de muncă. Mergeau cu ochii pe jumătate închişi, apărându-se astfel de fulgerările brutale ale lumii, ferindu-şi de curenţii de aer flăcăruia pâlpâitoare a vitalităţii.
Dar privirea care ar fi supravieţuit era fraternă. Din pricină, probabil, că fusese hrănită cu atâta moarte. Hrănită cu o porţie atât de mare.
Ajungeam la baraca 56, duminica, în Lagărul Mic. Această parte a incintei interioare, rezervată perioadei de carantină a noilor-sosiţi era de două ori izolată. Rezervată invalizilor - îndeosebi baraca 56 - şi tuturor deportaţilor care nu fuseseră încă integraţi în sistemul productiv al Buchenwaldului.
Ajungeam duminica după-amiază, în toate după-amiezile de duminică ale acestei toamne, în 1944, după apelul de la amiază, după supa cu tăiţei de duminică. Îi dădeam bună-ziua lui Nicolai, amicul meu rus, tânărul barbar. Pălăvrăgeam puţin cu el. Era preferabil să-l simpatizez. Sau, mai curând, el să mă simpatizeze. Era şeful serviciului de intendenţă a barăcii 56, Stubendienst, şi totodată unul dintre caizii bandelor de adolescenţi ruşi, sălbatici, care controlau traficul şi împărţirea puterii în Lagărul Mic.
Mă simpatiza, Nicolai. Mă însoţea până la patul în care putrezeau Halbwachs şi Maspero.
De la o săptămână la alta, văzusem cum în ochii lor răsare şi creşte aurora neagră a morţii. Împărţeam această certitudine ca pe o bucată de pâine. Împărţeam moartea aceasta ce înainta, întunecându-le ochii, ca pe o bucată de pâine: semn de fraternitate. Aşa cum împarţi viaţa care ţi-a mai rămas. Moartea, o bucată de pâine, un soi de fraternitate. Ea ne privea pe toţi, era substanţa raporturilor noastre. Nu eram nimic altceva, nimic mai mult - dar nici nimic mai puţin - decât această moarte ce înainta. Singura diferenţă dintre noi era timpul care ne despărţea de ea, distanţa pe care o mai aveam de străbătut.
Puneam o mână ce se voia uşoară pe umărul ascuţit al lui Maurice Halbwachs. Oasele îi erau practic friabile, la limita ruperii. Îi vorbeam de cursurile sale de odinioară de la Sorbona. Altundeva, afară, într-o altă viaţă: viaţa. Îi vorbeam de cursul lui despre potlatch. Zâmbea, muribund, cu privirea aţintită asupra mea, fraternă. Îi vorbeam de cărţile lui, îndelung.
În primele duminici, Maurice Halbwachs se mai putea exprima. Era îngrijorat de evoluţia evenimentelor, de ştirile despre război. Mă întreba - ultimă preocupare pedagogică a profesorului căruia îi fusesem student la Sorbona - dacă îmi alesesem deja drumul, dacă îmi găsisem vocaţia. Îi răspundeam că mă interesa istoria. Dădea din cap: de ce nu? poate că din acest motiv mi-a vorbit atunci Halbwachs despre Marc Bloch, despre întâlnirea lor de la universitatea din Strasbourg, după primul război mondial.
În curând însă nu a mai avut puterea să rostească nici un cuvânt. Nu mai putea decât să mă asculte, şi asta doar cu un efort supraomenesc. Ceea ce, de altfel, este specificul omului.
Mă asculta vorbindu-i despre toamna pe sfârşite, dându-i veşti bune despre operaţiunile militare, amintindu-i pagini din cărţile sale sau lecţii pe care le predase.
Zâmbea, murind, cu privirea aţintită asupra mea, fraternă.
În ultima duminică, Maurice Halbwachs nu mai avea nici măcar forţa să asculte. Abia dacă mai putea deschide ochii.
Nicolai mă însoţise până la patul unde putrezea Halbwachs, alături de Henri Maspero.
- Domnul profesor al tău o să plece pe coş chiar astăzi, a murmurat el.
În ziua aceea, Nicolai avea o dispoziţie deosebit de jovială. Mă oprise, hilar, de îndată ce trecusem pragul blocului 56 şi intrasem în duhoarea irespirabilă a barăcii.
Înţelesesem că îi mergea bine. Probabil că îi ieşise o combinaţie serioasă.
- Mi-ai văzut cascheta? mă întrebase Nicolai.
Şi-o scotea de pe cap şi mi-o întindea. Nu puteam să nu o văd. Era o caschetă de ofiţer al armatei sovietice.
Nicolai îşi trecea degetul, cu un gest mângâietor, peste panglica albastră a frumoasei sale caschete de ofiţer.
- Ai văzut? insista el.
Da, văzusem, ei şi?
- O caschetă de-a NKVD-ului! exclama el, triumfător. Una adevărată! Am organizat-o chiar astăzi!
Dădusem din cap; nu înţelegeam prea bine.
Ştiam ce vrea să însemne "a organiza" în jargonul lagărelor. Era echivalent cu a fura, sau a obţine ceva printr-o combinaţie oarecare, troc sau extorsiune, de pe piaţa paralelă. Mai ştiam şi ce era NKVD-ul, bineînţeles. La început, se numise CEKA, apoi GPU, iar acum NKVD, Comisariatul poporului pentru afacerile interne. Cam în această perioadă, de altfel, comisariatele poporului dispăruseră, transformându-se în ministere, aşa, pur şi simplu.
Ştiam că NKVD era poliţia, pe scurt, dar nu înţelegeam importanţa pe care Nicolai o acorda vădit purtării unei caschete de poliţist.
Avea să-mi ofere imediat o explicaţie.
- Aşa, exclamă el, se vede pe loc că sunt un şef!
Mă uitasem la el; îşi pusese din nou cascheta. Arăta, fără îndoială, mândru, marţial. Se vedea că e un şef.
Nicolai spusese Meister. Tânărul rus vorbea curent, cu volubilitate chiar, o germană destul de primară, dar expresivă. Dacă i se întâmpla să nu găsească vreun cuvânt, îl improviza, creându-l pornind de la prefixele şi formele verbale germanice pe care le cunoştea. De când îl frecventam, cu prilejul vizitelor mele duminicale făcute lui Maurice Halbwachs, ne înţelesesem în germană.
Dar cuvântul Meister îmi dădea fiori. Aşa li se spunea micilor şefi, contramaiştrii germani, care uneori erau mai duri decât înşişi SS-iştii, în orice caz mai duri decât cei din Wehrmacht, care supravegheau munca extenuantă a deportaţilor din uzinele Buchenwaldului cu zbierete şi lovituri de ciomege. Meister: şefii de producţie, şefii mâinii de lucru sclavagiste.
Îi spusesem lui Nicolai că termenul Meister nu mă încânta deloc.
Râsese sălbatic, trăgând o înjurătură rusească prin care mă invita să-mi regulez mama. Trebuie spus că era o sugestie frecventă în înjurăturile ruseşti.
După care, mă bătuse pe umăr, condescendent.
- Ai vrea să spun Führer în loc de Meister, de exemplu? Toate cuvintele nemţeşti pentru "şef" sunt sinistre!
De data asta, spusese Kapo pentru a spune "şef". Toate cuvintele germane pentru a spune Kapo, zisese el.
Continua să râdă.
- Şi în rusă? Crezi că cuvintele ruseşti pentru a spune Kapo sunt nostime?
Dădeam din cap; nu ştiam ruseşte.
Dar, brusc, se oprea din râs. Un văl de îngrijorare stranie îi întuneca ochii, dispărând pe dată.
Îmi punea din nou o mână pe umăr.
Prima dată când îl văzusem pe Nicolai, fusese mai puţin familiar. Nu purta încă cascheta cu panglică albastră a NKVD-ului, dar avea deja aerul unui mic şef.
Se repezise la mine.
- Ce cauţi aici?
Era postat în mijlocul culoarului blocului 56, între şirurile înalte de paturi, interzicând intrarea pe teritoriul său. Vedeam lucind în penumbră pielea bine lustruită a cizmelor sale de călărie, fiindcă dacă pe atunci nu purta încă cascheta trupelor speciale ale Comisariatului poporului pentru afacerile interne, avea în schimb deja cizme şi pantaloni de călărie, împreună cu o tunică militară de o croială îngrijită.
Ce mai, şefuleţul desăvârşit.
Trebuia să-l pun la punct imediat, altfel nu mă descurcam. Câteva luni de lagăr mă învăţaseră acest lucru.
- Dar tu? I-am întors-o. Vrei bătaie? Ştii măcar de unde vin?
Avusese o clipă de ezitare. Se uitase atent la ţinuta mea. Purtam o manta albastră de lână cu glugă, aproape nouă, pantaloni de lână gri şi cizme de piele în perfectă stare, tocmai bune ca să-l facă să şovăie, sau cel puţin să-l pună pe gânduri.
Privirea îi revenea însă neîncetat la matricola pe care o aveam cusută pe piept şi la litera "S" de deasupra, într-un triunghi de stofă roşie.
Această indicaţie a naţionalităţii mele - "S" pentru Spanier, adică spaniol - nu părea să-l impresioneze, ba chiar dimpotrivă. Cine mai văzuse ca un spaniol să facă parte dintre privilegiaţii de la Buchenwald? Din cercurile puterii lagărului? Nu, până la urmă acest "S" de pe pieptul meu îl făcea să zâmbească.
- Bătaie, cu tine? a spus el cu suficienţă.
Atunci, lătrând cuvintele, l-am făcut Arschloch, adică găoază şi i-am ordonat să mi-l aducă pe şeful lui de bloc. I-am spus că lucram la Arbeitstatistik; voia cumva să se trezească pe o listă de transport?
Mă vedeam vorbindu-i astfel, mă auzeam strigând toate acestea şi găseam că sunt destul de ridicol, şi chiar destul de infect să-l ameninţ cu plecarea într-un convoi. Dar aceasta era regula jocului şi nu eu eram cel ce o instaurasem la Buchenwald.
În orice caz, aluzia la Arbeitstatistik a făcut minuni. Acesta era biroul lagărului de unde era distribuită mâna de lucru diferitelor comandouri de muncă, şi totodată de unde se organizau transporturile pentru lagărele exterioare, în general mai dure chiar decât Buchenwald. Nicolai a ghicit că nu blufam, că lucram cu adevărat acolo şi s-a potolit pe dată.
Din această primă zi, mă simpatiza.
Mi-a pus deci o mână pe umăr.
- Crede-mă, spunea el cu o voce aspră şi brutală. E mai bine să porţi cascheta NKVD-ului dacă vrei să pari un Kapo rus!
Nu înţelegeam pe de-a-ntregul ce voia să spună. Ceea ce înţelegeam era mai degrabă deconcertant, dar nu i-am pus întrebări. Oricum era clar că nu ar mai fi spus nimic. se răsucise pe călcâie şi mă însoţea până la patul lui Maurice Halbwachs.
- Dein Herr Professor, şoptise el, komme heute noch durch’s kamin!
Îi luasem mâna lui Halbwachs, care nu mai avea puterea să deschidă ochii. Simţisem doar o apăsare uşoară a degetelor drept răspuns: un mesaj aproape imperceptibil.
Profesorul Maurice Halbwachs atinsese limita rezistenţei umane. Se golea încet de substanţa sa, ajuns în stadiul ultim al dizenteriei care îl lua cu ea într-o duhoare cumplită.
Ceva mai târziu, în timp ce îi povesteam vrute şi nevrute, doar ca să audă un glas prietenesc, a deschis brusc ochii. În ei se citea disperarea dezgustată, ruşinea faţă de propriul său corp decrepit, dar totodată o flacără de demnitate, de umanitate învinsă, dar intactă. Lucirea nemuritoare a unei priviri ce constată apropierea morţii, care ştie la ce să se aştepte, care a examinat-o amănunţit şi îi măsoară comparativ riscurile şi mizele, în deplină libertate, adică suveran.
Atunci, cuprins de o panică bruscă, neştiind dacă puteam invoca vreun Dumnezeu care să-l însoţească pe Maurice Halbwachs, conştient totuşi de necesitatea unei rugăciuni, cu un nod în gât, spun cu glas tare, încercând să mi-l stăpânesc, să-l modulez cum trebuia, câteva versuri de Baudelaire. E singurul lucru care îmi vine în minte.

"O Moarte, căpitane bătrân, e vremea, du-ne
din ţara asta unde ne plictisim, străini!"

Privirea lui Halbwachs se mai limpezeşte puţin, pare mirată.
Continui să recit. Când ajung la

"Dar inimile noastre sunt pline de lumini."

buzele lui Maurice Halbwachs sunt străbătute de un freamăt uşor.
Zâmbeşte, murind, cu privirea aţintită asupra mea, fraternă.

Mai erau şi SS-iştii, desigur.
Dar privirea lor nu o puteai prinde prea uşor. Erau departe: masivi, undeva deasupra, undeva în altă parte. Privirile noastre nu se puteau întâlni. Treceau, ocupaţi, aroganţi, profilându-se pe cerul palid al Buchenwaldului, unde plutea fumul crematoriului.
Totuşi, uneori reuşisem să privesc în ochii Obersturmfuhrerului Schwartz.
Trebuia să iei poziţie de drepţi, să te descoperi, să baţi atent din călcâie, în mod clar şi distinct şi să-ţi anunţi cu glas tare - să urli, mai degrabă - numărul matricol. Era preferabil să nu priveşti nicăieri. Era mai bine să ai ochii aţintiţi spre cerul unde plutea fumul crematoriului. Apoi, cu puţină îndrăzneală şi viclenie, puteai încerca să-l priveşti în faţă. Atunci, oricât de scurtă ar fi fost clipa în care izbuteam să-i prind privirea, ochii lui Schwartz nu exprimau decât ura.
Era obtuză, ce-i drept, frământată de o descumpănire perceptibilă. La fel ca a lui Nicolai în alte împrejurări, dar din motive comparabile, ochii lui Schwartz rămâneau aţintiţi asupra "S"-ului care constituia identificarea mea naţională. Probabil că şi el se întreba cum de un "roşu" spaniol reuşise să ajungă în culmea ierarhiei administraţiei interne a Buchenwaldului.
Ura Obersturmfuhrerului Schwartz era însă liniştitoare, te ungea la inimă, oricât de dezorientată se dovedea privirea care o conţinea. Era o raţiune de-a trăi, de-a încerca chiar să supravieţuieşti.
Astfel, paradoxal, cel puţin la prima vedere, şi pentru moment, privirea a lor mei, când mai aveau aşa ceva, oricât de fraternă ar fi fost - fiindcă era, mai degrabă - mă trimitea înapoi la moarte. Aceasta era substanţa fraternităţii noastre, cheia destinului nostru, semn de apartenenţă la comunitatea celor vii. Trăiam împreună această experienţă a morţii, această compasiune. Fiinţa noastră era definită prin aceasta: să fii cu un altul în moartea ce înainta. Sau, mai curând, care rodea în noi, care ne cuprindea ca un rău luminos, ca o lumină pătrunzătoare care ne-ar devora. Noi toţi cei ce aveam să murim alesesem fraternitatea acestei morţi din gustul pentru libertate.
Iată ce îmi spunea privirea agonizândă a lui Maurice Halbwachs.
În schimb, privirea SS-istului, încărcată de ură ucigătoare, mortificatoare, mă trimitea înapoi la viaţă, la dorinţa nebună de-a dăinui, de-a supravieţui: de a-i supravieţui. La voinţa înverşunată, sălbatică de-a reuşi să o fac.
Astăzi însă, în această zi de aprilie, după iarna care a trecut peste Europa, după ploaia de fier şi de foc, la ce mă trimite oare privirea îngrozită, panicată a celor trei ofiţeri în uniformă britanică?
La ce grozăvie, la ce nebunie, oare?