Visul şi realitatea / Paradoxul lui Semprun

Citiţi un fragment din această carte.



Născut în 1923, la Madrid, într-o familie de intelectuali, Jorge Semprun se exilează în timpul războiului civil din Spania, împreună cu familia, în Franţa, unde termină liceul şi apoi urmează cursuri de filosofie la Sorbona. În 1941, intră în organizaţia comunistă a Rezistenţei, FTP (Franc-Tirori şi Partizani), iar în 1942 în Partidul Comunist Spaniol. În 1943 este arestat de Gestapo şi trimis în lagărul de concentrare de la Buchenwald, cu eticheta de "roşu spaniol". După eliberare, lucrează până în 1952 ca traducător la Unesco. Începând din 1953, coordonează, în numele Comitetului Central al Partidului Comunist Spaniol în exil activitatea clandestină a rezistenţei împotriva regimului lui Franco, ulterior fiind cooptat în Comitetul Central şi în Biroul Politic. Între 1957 şi 1962, conduce activitatea clandestină a PCS în Spania, sub pseudonimul de Federico Sanchez, însă în 1964 este exclus din partid din cauza unor divergenţe în privinţa liniei acestuia. Între 1988 şi 1991, la solicitarea lui Felipe Gonzales, este ministru al Culturii în guvernul spaniol. Actualmente trăieşte la Paris, în vecinătatea Turnului Eiffel.

Din 1963, când i-a apărut prima carte (Le grand voyage, care a primit premiul Formentor), Semprun a publicat 12 cărţi, cu tematică de regulă autobiografică şi gravitând în jurul aceloraşi subiecte: experienţa lagărului, raportul dintre bine şi rău, implicarea politică, raportul dintre disciplina ideologică şi libertate. Cartea sa esenţială este însă Scrisul sau viaţa, pentru scrierea căreia i-au trebuit aproape zece ani.

Depăşirea unei experienţe traumatizante în cel mai înalt grad şi asimilarea ei prin scris: aceasta constituie tematica romanului lui Jorge Semprun, Scrisul sau viaţa. Existenţa unui tânăr de douăzeci de ani suferă o fractură care pune sub semnul întrebării toate certitudinile şi reperele de până atunci, ca urmare a revelaţiei aduse de experienţa detenţiei într-un lagăr de concentrare nazist. Revelaţie, printre altele, referitoare la natura umană, ce se dovedeşte a fi duală, scindată între Bine şi Rău, dar şi la una dintre cele mai rare şi mai terifiante experienţe: aceea, paradoxală, de trăire a morţii.

Pentru tânărul eliberat din lagărul de la Buchenwald de trupele legendarului general Patton, în aprilie 1945, problema esenţială pe care o are de înfruntat nu este însă numai cea constituită de multitudinea de revelaţii provocate de experienţa lagărului, ci şi imposibilitatea de-a "depune mărturie" despre ea. Printre primele "proiecte" ale tânărului cu gânduri de scriitor, revenit la o viaţă pe care o speră normală se numără, firesc, şi acela de a-şi descrie experienţa, aşternând-o în paginile unei cărţi. Există, desigur, şi un scop paralel, urmărit în subsidiar: cel de a se elibera de trauma suferită, împărtăşind-o lumii neştiutoare. Aceasta fiindcă, după cum va constata în scurt timp protagonistul, amintirea celor întâmplate nu se lasă deloc alungată. Tinereţea, sănătatea redobândită, petrecerile, cărţile, prietenii şi iubitele de care nu duce lipsă nu reuşesc să exorcizeze teroarea remanentă. Pe lângă incidentele oarecum previzibile (o melodie de-a lui Armstrong cântată la trompetă într-un local parizian reînvie cu brutalitate noaptea petrecută într-un centru de repatriere din Germania, unde câţiva soldaţi de culoare au dat un recital de amatori interpretând repertoriul aceluiaşi cântăreţ, amintindu-i deopotrivă de orchestra clandestină improvizată de un deţinut ceh pasionat de jazz), amploarea traumatismului îi joacă feste de-a dreptul hidoase: adormind lângă iubita sa, într-un apartament parizian, Semprun este trezit în puterea nopţii, la fel ca la Buchenwald, de glasul gutural al ofiţerului SS care ordonă, la megafoane, stingerea crematoriului, pentru ca flăcările aruncate pe coş să nu constituie un reper pentru bombardierele anglo-americane plecate în misiune. Cutremurat de ceea ce constată că i se întâmplă, tânărul înţelege că, orice ar face, va rămâne pentru totdeauna prizonierul unei incertitudini chinuitoare: aceea de-a nu mai şti care este realitatea şi care visul, zilele şi nopţile de la Buchenwald sau viaţa la care a revenit de curând şi care i se aşterne în faţă, cu tot ce cuprinde şi ar putea cuprinde ea. ("Viaţa, copacii în noapte, muzica de la «Petit Schubert» nu erau decât un vis. Totul era un vis de când părăsisem Buchenwaldul, pădurea de fagi de pe Ettersberg, realitate ultimă.") Senzaţia aceasta, care ulterior se va dovedi o trăsătură specifică a acestui tip de experienţă, îi va fi confirmată de Primo Levi, alt fost deportat devenit scriitor, care reuşise să-şi relateze experienţa la scurt timp după consumarea ei: "Un vis în interiorul altui vis, care variază în detaliile sale, dar a cărui substanţă este identică. Un vis care te poate trezi oriunde: în liniştea unei pajişti verzi sau la masă cu nişte prieteni. De ce nu cu o femeie iubită, aş adăuga eu? Uneori cu o femeie iubită, în chiar momentele când faci dragoste. [...] nimic altceva nu e adevărat în afară de lagăr, tot restul nu va fi fost, de atunci încoace, decât un vis. Nimic nu e adevărat în afară de fumul crematoriului de la Buchenwald, de mirosul de carne arsă, de foame, de apelurile sub ninsoare, de bătăile cu bastonul, de moartea lui Maurice Halbwachs şi a lui Diego Morales, de duhoarea fraternă a latrinelor din Lagărul Mic."

Intenţia de-a "depune mărturie", ca şi scopul eliberator al acesteia, nu reuşesc însă să se materializeze: trauma este prea puternică, şi experienţa prea recentă pentru a putea fi asumate cu adevărat. Scriind, autorul simte că piere. Fiecare rând pus pe hârtie îl omoară câte puţin ("...dat fiind că scrisul mă aducea neîncetat înapoi în ariditatea unei experienţe mortificatoare.") Atunci, ajutat de o anumită conjunctură, în care rolul preponderent îl are, după toate aparenţele, erosul, autorul virtual suferă o conştientizare care îl conduce la o decizie tranşantă: aceea de-a renunţa la efortul de prezentare a experienţei avute în schimbul dobândiri posibilităţii de-a trăi pur şi simplu. Altfel spus, de a renunţa la scris: "Viaţa mai putea fi încă trăită. Era suficient să uiţi, să hotărăşti să uiţi cu înverşunare, brutal. Alegerea era simplă: scriitura sau viaţa. Voi avea oare curajul - cruzimea faţă de mine însumi - să plătesc acest preţ?"

Alegerea, deşi durabilă, nu este perfect fiabilă, necesitând o vigilenţă continuă şi sistematică, o disciplină impusă cu eforturi, o stare perpetuă de pândă, deoarece, la fel ca în cazul unei nevroze, răul nu se lasă niciodată alungat cu desăvârşire: "La Ascona, aşadar, sub soarele iernii, am hotărât să optez pentru tăcerea foşnitoare a vieţii în locul limbajului ucigător al scrisului. Am făcut alegerea radicală, era singurul mod de-a proceda. Am ales uitarea şi mi-am organizat, fără prea mare complezenţă pentru propria mea identitate, întemeiată esenţialmente pe oroarea - şi fără îndoială pe curajul - experienţei lagărului, toate stratagemele, strategia amneziei voluntare, sistematică până la cruzime. [...] Puţine au fost dăţile când amintirea bruscă a Buchenwaldului îmi va fi perturbat liniştea sufletească, cucerită anevoios: control provizoriu, neîncetat reînnoit, al beznei care îmi fusese hărăzită." Forţa copleşitoare, dominantă a amintirii este recunoscută, de altfel, fără ocolişuri: "Nimic nu poate opri, spune Levi, cursul acestui vis, nimic nu te poate distrage angoasei pe care o face să ţâşnească înăbuşit. Nici măcar dacă cineva se întoarce spre tine şi îţi întinde o mână prietenească. Sau iubitoare. «Ce ai păţit? La ce te gândeşti?» Chiar dacă cineva a ghicit ce ţi se întâmplă, ce te copleşeşte, te nimiceşte. Nimic, niciodată nu va abate cursul acestui vis, torentul acestui fluviu Styx."

Pe măsura trecerii anilor, asimilarea experienţei se produce, totuşi, treptat, oferindu-i astfel posibilitatea de-a o transfigura, pe fragmente, în câteva cărţi, dintre care prima, apărută în 1963, Le grand voyage (Marea călătorie), capătă premiul Formentor. Cumva, un "compromis" se creează între presiunea totalitară a amintirii şi necesitatea de-a o exterioriza, transmiţând-o celorlalţi şi dând astfel satisfacţie vocaţiei scriitoriceşti. Conflictul semnalat iniţial, care creează axul cărţii, pare a fi astfel, în cele din urmă, pe cale de-a fi soluţionat. În realitate, acesta este însă doar un aspect al problemei ridicate de experienţa trăită şi de rezolvarea ei.

Într-adevăr, finalul cărţii pare a reactiva conflictul sus-menţionat şi totodată a dezvălui latura duală a experienţei aflate la baza lui, ce se dovedeşte întrucâtva senzaţională, deşi o primă menţionare a ei există chiar în paginile de început. Invitat la Weimar, în 1992, în vederea realizării unei emisiuni de televiziune comemorative, autorul refuză iniţial categoric, menţionând că, oricum, evitase întotdeauna să se mai întoarcă acolo. Un vis avut în noaptea ce urmează îl determină să se răzgândească. "Atunci m-am trezit. Înţelesesem mesajul pe care mi-l trimiteam mie însumi în acest vis străveziu. [...] Într-un cuvânt, pe aceste căi lăturalnice - un proiect de televiziune german care nu reprezenta dorinţa şi nici iniţiativa mea, şi un vis aproape prea uşor de descifrat -, mă somau să termin cartea pe care o respinsesem atâta vreme şi atât de des: Scrisul sau moartea..."

Ceea ce dezvăluie însă finalul romanului - şi al conflictului soluţionat o dată cu el - este, cum spuneam, natura duală a experienţei care l-a determinat: autorul recunoaşte că, în paralel cu sentimentul de oroare, tot ce a trăit în cele optsprezece luni de lagăr exercită asupra lui o fascinaţie plină de nostalgie, aşa cum simţise, de altfel, încă de la primele vise care îl treziseră în toiul nopţii: "Preţ de câteva clipe - un timp nedefinit, veşnicia amintirii - mă aflasem din nou în lagăr, într-o noapte de alarmă aeriană. Auzeam glasul german dând ordinul de stingere a crematoriului, dar nu simţeam nici o angoasă, ci, dimpotrivă, la început eram cuprins de un fel de seninătate, de pace: ca şi cum aş fi regăsit o identitate, o transparenţă faţă de mine însumi într-un loc locuibil. Ca şi cum - şi îmi închipui că această afirmaţie poate părea indecentă sau cel puţin scandaloasă, dar e cât se poate de veridică - noaptea de deasupra Ettersbergului, flăcările crematoriului, somnul agitat al camarazilor înghesuiţi în paturile suprapuse şi gemetele stinse ale muribunzilor ar fi fost un fel de patrie, centrul unei plenitudini, al unei coerenţe vitale, (s.n.) în pofida glasului autoritar ce repeta pe un ton iritat: Krematorium, ausmachen! Krematorium, ausmachen!" Plimbându-se prin lagăr - sau, mai exact, prin ceea ce se mai păstrase din el -, Jorge Semprun capătă confirmarea acestei realităţi, care poate părea, cum singur o spune, "indecentă, sau cel puţin scandaloasă". Alunecarea în trecut capătă o forţă mai mare ca oricând, ştergând graniţele dintre real şi imaginar şi readucând în actualitate lait-motivul întregii naraţiuni: "M-am trezit, în odaia mea de la hotel. Nu mai visam, revenisem în visul care fusese şi care avea să fie viaţa mea." Explicaţia acestui fapt se dezvăluie abia acum, în sfârşit: "Afară, noaptea era senină, viscolul încetase. Pe cerul Thuringiei scânteiau stelele. Am mers cu un pas alert prin zăpada scârţâitoare, printre copacii crângului din jurul clădirilor infirmeriei. În ciuda sunetului strident al fluierelor, de departe, noaptea era frumoasă, liniştită, plină de seninătate. Lumea mi se oferea în misterul strălucitor al unui clar de lună obscur. A trebuit să mă opresc ca să-mi trag răsuflarea. Inima îmi bătea foarte tare. Atunci mi-am spus că îmi voi aminti toată viaţa de fericirea aceasta intensă, de frumuseţea aceasta nocturnă." (s.n.) În acelaşi timp însă ambiguitatea continuă să persiste: "Mi-am ridicat privirile. Pe creasta Ettersbergului, flăcări portocalii ţâşneau din coşul scund şi pântecos al crematoriului." Lucrurile, deşi clarificate, sunt, cum se vede, departe de-a fi şi rezolvate...

(Nicolae Baltă)

---

Scrisul sau viaţa este o carte paradoxală. Pentru autorul ei, memoria are atâta încărcătura existenţială încât devine de nesuportat, iar salvarea pe lumea aceasta depinde cu atâta disperare de efortul conjugat de a-şi aminti şi de a uita deopotrivă. Jorge Semprun face efortul absurd, contradictoriu, de a se elibera de experienţa de la Buchenwald prin uitare şi prin rememorare deopotrivă. Cartea nu este un jurnal în sensul clasic al cuvântului, ea nu adună impresii şi idei, nu reconstituie o biografie în liniile ei esenţiale. Este mai curând expunerea obsesiei de a traversa existenţa asumând o experienţa de neasumat: lagărul nazist. A scrie despre această realitate aproape imposibil de redat, este echivalentul sinuciderii spirituale, pentru că este un efort destinat eşecului, şi pentru că este o muncă atât de consumatoare încât ea devine o a doua moarte.

Practic, întreaga carte este structurată pe această dualitate apriorică, irezolvabilă, absurdă şi totodată ucigător de evidentă: scrisul sau viaţa, niciodată simultan. Şi tot acest efort este dus la capăt, în pofida evidenţei, sisific, cu disperare şi contemplare rece şi lucidă a acestui exorcism. Pentru că disperarea este, în aceeaşi măsură, propria ei transcendenţă. Dincolo de limita suferinţei umane, nu mai este nimic. Totul devine egal, şi lucrurile pot fi cântărite corect. "Vizibilitatea lumii este cea care m-a făcut văzător, şi, desigur, şi voyeur." Revelaţia ultimă generează inutilitatea scopurilor, gratuitatea actelor umane. Tânărul Semprun, cel de după lagăr, va deveni un maniac al uitării. Este singurul scop mobilizant. Iar uitarea este adusă de femei, de primaritatea lor biologică, de "laptele tandreţei umane", de frumuseţea lor cumva inconştientă, animalică, aneantizantă. Tânărul caută amante inocente, care să nu fi ştiut de trecutul său de prizonier, care să nu-i amintească, prin milă, de ceea ce traversase. Femeile (excepţionale) pe care le-a iubit după lagăr au, toate, un aer de zeităţi vegetale, cu indiferenţa şi fuga lor din faţa durerii, cu gingăşia si ghiduşia lor de copii ai necunoştinţei.

Acest roman-eseu al scriitorului Jorge Semprun este, prin definiţie, o întreprindere tautologică şi o meditaţie asupra tautologiei posibile a scrisului. Este depăşirea analizei prin ea însăşi, pentru a putea trăi, şi eşecul evident al acestui efort. Dacă scrii, nu te poţi elibera şi nu ajungi să trăieşti mai simplu cu tine însuţi, este posibil sa scrii prost, nesatisfăcător, e posibil ca literatura să manipuleze ideile, artificiul poate falsifica.

Este analiza Răului radical - Der Radicale Böse a lui Kant - pentru a putea trăi (efortul de a povesti, de a transmite un mesaj greu celorlalţi este secundar, o dată experienţa răului făcută până la capăt, alteritatea îşi pierde sensul).

(Iuliana Alexa)