Echilibrul Stalinskaya

Citiţi un fragment din această carte.


Tipărit în condiţii grafice de invidiat, volumul de versuri Punţile Stalinskaya al lui Radu Andriescu (Editura Brumar, Timişoara, 2004) este probabil unul dintre cele mai interesante produse de gen aparute pe piaţa literară românească a anului trecut. În acest caz nu discutăm despre o culegere de texte poetice, ci despre un ansamblu foarte coerent, bine ordonat, supravegheat cu o meticulozitate de romancier. Această afirmaţie poate fi susţinută şi prin existenţa unei coordonate de natură epică (made in U.S.A) ce poate fi uşor depistată în absolut toate volumele publicate de scriitor pînă în prezent. O scurtă recapitulare: Oglinda la zid (1992), Uşa din spate (1994), Sfîrşitul drumului, începutul călătoriei (1998), Eu şi cîţiva prieteni (2000) şi, bineînţeles, Punţile Stalinskaya (2004).

Din anumite puncte de vedere acest ultim volum este continuarea celui anterior. Şi cînd spun asta nu mă bazez doar pe o logică a coerenţei, previzibilă în cazul unui autor care şi-a conservat maniera stilistică şi tonalitatea. Mă refer chiar la o interdependenţă afirmată, la o posibilitate de lectură a Punţilor... prin intermediul unor texte existente în volumul apărut în anul 2000, tot la editura Brumar din Timişoara. Mai concret, schimbul de email-uri dintre Candriescu (Radu Andriescu) şi Burs (Dan Ursachi) poate fi văzut ca o altfel de deschidere a textului către cititorul-spectator al unui dialog poetic, gîndit de la început pe ideea de invitare a celuilalt în propriul discurs. Jonglerii jazz-istice, improvizaţii de blues. De o invitaţie similară a beneficiat şi poetul O. Nimigean. Astfel, un fragment din Planeta 0 (Ed. Junimea, 2002) a apărut cu doi ani mai devreme în cartea lui Radu Andriescu Eu şi cîţiva prieteni. Un alt punct comun al celor două volume este prezenţa comentariilor grafice semnate de Dan Ursachi. Putem vorbi aşadar despre o partitură concepută pentru trei instrumente, două dintre ele avînd rolul şi libertatea de a ordona şi interpreta discursul/ performanţa celui de-al treilea. Volumul este alcătuit din trei părţi 1. punţile stalinskaya, 2. dimineaţa pe răcoare, 3. psi la care se adaugă un capăt de pod, în afara numerotării.

În prima secţiune este vizibilă obsesia comunicării; vocile diferite fac în aşa fel încît discursul să funcţioneze mozaicat. Nu se schimbă timbrul, ci doar perspectiva. Punţile reprezintă calea de acces la starea celuilalt, onirică dar cu interferenţe de real, uneori pînă la schimbarea radicală a proporţiilor: "Burs, punţile oamenilor mai închişi în ei înşişi/ sînt adesea construite din arcuri întregi/ de puncte de suspensie, prinse în bolţuri de votcă./ Ceea ce nu le împiedică să fie solide"; sau: "Burs, nu cred că avem vocaţie de constructori/ şi uite că ne ambiţionăm să întindem punţi./ Din falange de 0 şi 1 închegăm degete serafice./ Scoatem limba de o mie de focuri/ peste estuarele care ne despart. Ne agăţăm de uraganul mizeriei în derivă". Cititorul asistă la dialog şi poate să refacă pentru sine traseul tuturor elementelor dintr-un puzzle aflate într-o permutare continuă. Autorul creează sincope, spaţii de decantare a materiei poetice; operează contrageri, ruperi de ritm şi pliază versul pe diferite formule. Această stare browniana este contrazisă/ temperată de unele trimiteri paratextuale şi intertextuale ce par să aducă textele într-o anumită zonă de aşteptare. Şi acest echilibru este benefic pentru întreg volumul. Radu Andriescu face din intertext un mod de abordare a poeziei. De cîteva ori autorul înglobează în textele sale fragmente din scrierile poeţilor pe care îi frecventeză, doar pentru a se putea detaşa de aceştia, doar pentru a reuşi la un moment dat să-şi afirme independenţa faţă de orice doctrină poetică. Uneori motto-urile se situează în răspăr faţă de conţinut, de exemplu: "Viaţa a devenit mai veselă,/ viaţa a devenit mai frumoasă" (I.V.Stalin).

Cea de-a doua secţiune este rezervată unor texte mai scurte. În poezii precum noaptea în aurora, cum creşte porumbul, cartea paolei, acvariu mitteleuropa, gara de nord sau catalepsie predomină imaginile fotografice, mult mai apropiate de impresionism: "pe întuneric/ am văzut pete fosforescente pe cîmp/ iepuri cu urechi de neon la volan/ sau alge cu urechi de iepure" sau "într-o seară/ am scos pe terasă o bucată de pîine/ îmbibată în dulceaţă de cireşe amare/ din cetatea cu mii de ubliete de papură dulce/ şiroiau furnici mărunte/ aurii/ urmară multe bucăţi de linişte cenuşie". Un text oarecum diferit de celelalte este inel cu ogivă, o parodie la mult mai cunoscutul inel cu enigmă al regretatului Mihai Ursachi. Nu pot fi trecute cu vederea acele poeme în care sînt amintite (întotdeauna cu o motivaţie precisă) numele unor scriitori precum Mircea Cărtărescu, Ruxandra Cesereanu, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, O. Nimigean ş.a. În ciuda acestor raportări repetate la celălalt sau la ceilalţi, Radu Andriescu propune o poezie care vrea să-şi elimine "eul", fără a renunţa totuşi la biografie. De aceea, în partea a treia, poemul psi, unul dintre cele mai bune din carte, conţine parcă toată afectivitatea pe care autorul şi-a refuzat-o pe parcursul întregii sale echilibristici pe "punţile oamenilor mai închişi în ei înşişi". Şi, odată atins capătul de pod,..."oricît aş vrea, nu e cale de întoarcere. Am doar libertatea/ de a continua. Mai pot adăuga o buclă poveştii, pot reaşeza aceleaşi adevăruri/ în alte cuvinte, dar nu am cum rescrie. Pot privi în urmă cu mînie,/ cu mîndrie, cu melancolie,/ fără a putea schimba nici o virgulă prost pusă./ Libertatea ca necesitate înţeleasă - viziune cu pieliţă purpurie/ şi miez negru".

În cazul lui Radu Andriescu nu se poate vorbi despre cărţi de început şi cărţi de maturitate. La vîrsta de 28 de ani, atunci cînd i-a fost tipărită Oglinda la zid, autorul era deja format. De evoluat, a evoluat continuu, dar fără să-şi schimbe radical viziunea. De aceea, toate volumele publicate pînă în prezent ar putea fi reunite într-o singură carte. Nu ar fi prea multe asperităţi de îndepărtat. Există o anumită rigoare (profitabilă pentru o imagine de ansamblu asupra tuturor scrierilor) ce contrastează cu discursivismul văzut ca stare de desfăşurare a lucrurilor. Mai ales în Punţile Stalinskaia, această "stare de desfăşurare" poate fi asimilată parcursului lent şi uneori sincopat al celui ce imaginează punţi între locul în care se sfîrşeşte drumul şi cel de unde începe călătoria. O aparentă stagnare în real, doar pentru acela care nu ştie că realitatea este previzibilă şi deci foarte uşor de păcălit. Autorul are capacitatea de a se converti în şi la ce vrea el, îşi fentează pătimaş propriile sale proiecţii în exterior, se joacă întristat cu propria imagine. Este un histrion asemenea prietenului său O. Nimigean din al cărui poem Scara lui Radu îmi permit să citez acum în încheiere (asta ca să rămînem pînă la sfîrşit în spiritul cărţii): "încercarăm o discuţie referitoare la biografism în poezie R îmi arătă peste balustradă curtea băboiului căţeaua lola butoaiele imense din tablă - iniţial nu se observa nici unul dar pe măsură ce story-ul înainta butoaiele prinseră contur deveniră unsuroase îşi trimiteau spre noi damfurile de motorină încît l-am rugat de radu să schimbe subiectul".