Reurbanizarea politicii: de la festivism la civism

Grupul de reflecţie 4SPACE se reuneşte pentru a doua oară în acest an academic, după o primă întîlnire de lucru la Colegiul Noua Europă, în luna octombrie 2004. De această dată este vorba de a propune o dezbatere pornind de la tema generoasă a relaţiei dintre politică şi urbanitate, cu aplicare explicită pe Cluj. În vederea acestei dezbateri, grupul 4SPACE a lansat deja un text comun, intitulat Politica urbană: un pleonasm necesar, text care va fi publicat în zilele următoare în revista Dilema veche şi care a apărut în rubrica "Atelier" a Sitului LiterNet.ro.

Premisele elementare de la care porneşte grupul sînt următoarele:
- politica, de la antici încoace, dar cu precădere în lumea modernă secularizată, este o "chestiune" de oraş; ea nu poate fi gîndită şi mai ales practicată în afara spaţierii ei urbane;
- urbanitatea şi politica au mers alături, în lumea modernă, într-o potenţare reciprocă: politica a fost spaţiul în care a trebuit să se încetăţenească în primul rînd "limbajul urban", dezbaterea "civilizată", admiţînd că tot oraşul este locul prin excelenţă al formării structurilor politice valabile şi azi, al civilităţii şi atitudinii civice;
- în ciuda investirii masive a spaţiului urban de către politică după 1989, aspect vizibil cu deosebire în ultimul an, saturat electoral, acest spaţiu face prea puţin obiectul unor politici urbane; ele nu se reduc, desigur, la amplasarea locurilor de putere în oraşe, nici la invadarea spaţiului urban cu mesaje politico-publicitare, ci vizează - sau ar trebui să vizeze - rînduirea locuirii şi practicării comune a acestei forme de organizare spaţială care este oraşul;
- dacă politica şi urbanul au configurat împreună lumea modernă, astăzi acest cuplu îşi structurează formele şi conţinuturile în funcţie de dominaţia tehnico-economicului. Imperativele economice ale producţiei şi consumului, ale circulaţiei mărfurilor şi banilor, ale serviciilor, influenţează masiv deciziile politice în general, cele cu privire la administrarea spaţiului urban în special.


Reurbanizarea politicii

Prin sintagma "reurbanizarea politicii" urmărim aşadar reabilitarea unei duble reflecţii şi, pornind de aici, a unor practici încă deficitare în spaţiul public românesc.

Pe de o parte, este vorba de a provoca un efort comun de articulare a dialogului dintre instanţele politice, experţi ai spaţiului urban (arhitecţi, urbanişti, sociologi, geografi, economişti etc.) şi ceea ce, încă vag se numeşte societate civilă sau, altfel, opinie publică. Unele schimbări politice din ultimul an permit să se creadă că există o voinţă de relansare a acestui dialog în marile oraşe din România. Aceste schimbări se datorează, în bună parte, unei conştientizări de către locuitorii înşişi ai oraşelor că modul de administrare a spaţiului pe care-l folosesc zilnic este deficitar şi chiar potrivnic intereselor individuale şi comunitare ale cetăţenilor. Prezenţa surprinzătoare la vot (prin număr, prin mobilizare), atît la locale, cît şi la prezidenţiale, a citadinilor, dincolo de opţiunea politică a acestora, dovedeşte că asistăm la începutul unei mutaţii în comportamentul şi conştiinţa de sine a locuitorilor oraşelor, că aceştia nu rămîn indiferenţi la felul în care le sînt decise existenţele. E doar începutul unei mutaţii şi din ea nu se pot desprinde concluzii categorice; e un semn însă că de-acum decizia politică trebuie să fie mai sensibilă la reacţiile pe care le stîrneşte în rîndul celor pe care această decizie îi afectează.

În spatele acestei mutaţii atitudinale se găseşte încă şi ceva mai complex: este vorba de o anumită evoluţie a societăţii post-comuniste în ansamblu, cu o deplasare - specifică economiilor de piaţă stabile sau în curs de stabilizare - dinspre simpla supravieţuire, avînd ca valoare călăuzitoare capacitatea de a te descurca, de a prinde momentul potrivit, înspre elaborarea de strategii personale pe termen lung, în care criteriul este certitudinea unui parcurs privat şi public pe care decizii exterioare să nu-l afecteze decisiv. În acest proces complex, timpul şi spaţiul se stabilizează ele însele în cadrul unor structuri şi ale unor dinamici proprii, mai puţin vulnerabile la catastrofe, la accidente, la capriciul politic, la criza economică etc. Oraşul este locul în care această dinamică este vizibilă pe toate palierele vieţii comunitare, locul în care spaţiile şi timpurile pot fi şi sînt prinse în proiecte individuale şi sociale reglementate de o normativitate tot mai puţin politică şi tot mai mult economică.

Aceasta însemnă, din punctul de vedere al conjuncţiei dintre urban şi politic, că în această ecuaţie intervine un termen mediu care îi "formatează" definitiv pe cei doi, iar acest termen este economicul. Ceea ce mai înseamnă - aşa cum o demonstrează numeroase analize ale unor teoreticieni occidentali - că, pe de o parte, politicul este încet, dar sigur, neutralizat (de) economic, în condiţiile în care o anumită bunăstare materială şi un anumit confort cultural-spiritual conduc la mutarea în plan secund a grijii politice. Deşertificarea spaţiului politic de către cetăţeni, care renunţă (aşa cum o fac şi cei din ţările dezvoltate economic) de bună voie şi cu multă uşurinţă la un drept fundamental, precum cel de vot, are - printre altele - şi această explicaţie: că "a trăi bine" semnifică tot mai mult a trăi îndestulat, a avea un salariu bun, o casă, o maşină, că "a trăi bine" este o provocare politică de acceptat şi de rezolvat tot mai mult în afara politicii.

Dar politica trebuie readusă în modul cel mai concret în oraş, adică sub forma prezenţei ei cotidiene; desigur, nu e vorba de invadarea spaţiului urban, deopotrivă public şi privat, cu politică, aşa cum se întîmplă azi, nici de vizite populiste, periodice, intens mediatizate, ale politicienilor printre oamenii muncii, pe străzi, în autobuze, în magazine. Nu viaţa cotidiană a oamenilor politici e decisivă aici, şi cu atît mai puţin aceea în care ea este asimilată celei a altor vedete ale spectacolului. Prezenţa politicii în spaţiul urban înseamnă că, pe traseul ei, din punctele ei de forţă (instituţii, personalităţi, decizii) şi pînă la oamenii de rînd, anonimii prinşi în practicile lor de zi cu zi, politica se dispersează şi se distribuie în efecte extra-politice acţionînd asupra fiecărui cetăţean al oraşului, localnic sau vizitator. Semnele prezenţei politicii în oraş nu sînt politice; dacă ele rămîn politice la capătul traseului pe care-l parcurg, atunci înseamnă că instanţele menite să-l transforme în acţiune individuală sau colectivă (alta şi altfel decît politică) nu funcţionează, că nu există, prin urmare, prelucrare şi mediere a lui în nodurile care îl primesc şi îl transmit mai departe. O asemenea transmitere a semnelor şi semnalelor funcţionează însă şi în celălalt sens, dinspre cetăţeanul de rînd şi diferitele instanţe ale deciziilor politice. Politicul are misiunea de a prelua mulţimea de semnale de preocupare, de neajunsuri, de dificultăţi, de iniţiative, de aşteptări, provenind de la vocile cele mai banale pentru a le transpune în acţiune politică, una coerentă şi durabilă. El nu lucrează - n-ar trebui să lucreze - ca simplă reacţie de pansare a unei răni apărute pe neaşteptate în corpul urban; ci, în calitatea sa de instanţă a mijlocirii, a intermedierii dintre mulţimea de anonimi diferiţi, să le armonizeze în strategii coerente pe termen scurt, mediu şi lung. Strict spaţial, dificultăţile de trafic dintr-o parte a oraşului nu se rezolvă printr-o parcare sau prin introducerea unui sens unic: ele se amortizează printr-un proiect consistent, elaborat de experţi, de reprezentanţi ai administraţiei locale şi ai societăţii civile, cu efecte reale şi pozitive pe termen lung.

Semnele prezenţei politicii în oraş sînt şi de altă natură: pentru că ea are de mijlocit între celelalte sectoare ale vieţii sociale (economic, cultural, religios etc.), politica ajunge să creeze locurile în care aceste sectoare sau reprezentanţii lor se întîlnesc: locuri fizice, încă o dată, ca spaţii de întîlnire, spaţii de reflecţie, de dialog, de dezbatere, dar şi locuri simbolice, spirituale, din care, neîncetînd să medieze, politica să se retragă. Politica urbană este prima care răspunde acestei exigenţe spaţiale: care sînt locurile din oraş pe care politicul le poate pune la dispoziţia publică a cetăţenilor, în diversele lor trebuinţe şi interese (de la afaceri, trecînd prin dezbateri, pînă la divertisment)? Care sînt funcţiile pe care le asumă politicul pentru a garanta şi promova accesul neîngrădit la valorile oraşului, valori ale trecutului, prezentului şi viitorului, valori culturale, materiale şi spirituale?


De la festivism...

Prin festivism înţelegem aici pseudo-politica de transformare a spaţiilor şi timpurilor cotidiene în spaţii şi timpuri festive, printr-o apropriere violentă a acestora sau a unora dintre părţile lor. Festivismul înseamnă aici sustragerea unor fragmente de spaţiu şi de timp unei întrebuinţări comune şi libere, pentru a le utiliza în scopuri de celebrare a unui eveniment, a unei personalităţi, a unor locuri. Festivismul adună oamenii în forma unor comunităţi organice provizorii, dar nu creează legătură socială durabilă în afara acelei identităţi tari căreia ei i se rataşează sau la care sînt rataşaţi violent. Aglutinarea mulţimii în locuri şi momente precis delimitate conferă fiecăruia, în acel loc şi în acel moment, un sentiment de certitudine şi de siguranţă, de forţă şi de stabilitate, dar face în timp ca indivizii să fie incapabili de a articula relaţii sociale în afara unor astfel de stimulente. Festivismul fragmentează spaţiul şi timpul, introducînd praguri explicite şi modalităţi de acces clare în interiorul intervalelor desemnate, excluzîndu-i la fel de explicit pe cei care nu aderă (cultural ori genetic) la valorile celebrate. El tratează deopotrivă spaţiul şi timpul ca monumente, menite a-şi transmite în modul cel mai direct (mai nemediat de alte instanţe) mesajul către destinatari; aceştia se recunosc unii pe alţii prin aderenţa comună, neproblematică, la aceste valori.

Comportament specific lumii moderne, care a inventat comemorarea şi cultul trecutului în formele pe care le cunoaştem astăzi, festivismul face apel la forme de a fi împreună specifice lumilor premoderne, rurale sau chiar arhaice: sentimentul ca mobil al relaţiei sociale.

În Cluj-Napoca, festivismul a fost practicat, aşa cum bine ştim, de administraţia naţionalistă vreme de doisprezece ani, transformînd oraşul într-o scenă a reprezentaţiilor naţionaliste, exclusiviste, în care funcţionalul specific vieţii cotidiene urbane a fost înlocuit cu simbolicul sărbătorilor.

Festivismul post-comunist, generos îmbibat de idei şi practici comuniste, n-a fost însă un mod de administrare a oraşului care să se fi impus pe fondul rezistenţei publice. Dimpotrivă, el a contat pe şi a exploatat la maximum complicităţile ideologice, economice, culturale, mentalitare dintre cei aflaţi la putere şi cei lipsiţi de mijloace politice altele decît lozincile patriotarde. Toate deciziile, cînd ridicole, cînd aberante, cînd amîndouă la un loc, ale primăriei naţionaliste au fost, de fapt, fiecare în parte, provocări şi puneri la încercare ale rezistenţei spaţiului public. Or, s-a dovedit, din chiar lipsa acestei rezistenţe (şi cu atît mai meritorii rămîn iniţiativele izolate), că spaţiul public nu există; că el nu putea fi inventat peste noapte, nici decretat, nici improvizat la sărbătoarea berii ori de Ziua Unirii. Că el nu există în afara creării şi practicării lui în locurile în care el se poate manifesta: în locurile fizice ale oraşului (străzi, pieţe, instituţii publice), în locurile non-fizice (presă, televiziune, publicaţii etc.). Şi orice spaţiu public este spaţiu de rezistenţă: simpla bătaie din palme şi intonare de cîntece patriotice, unanimitatea confortabilă şi regruparea identitară alături de majoritate, în mulţime, nu produc nici spaţiu public, nici opinie publică. Ele se elaborează critic, rezistent, permanent.

Ceea ce pare mai dăunător Clujului nu sînt atît monumentele groteşti care populează spaţiul oraşului. Desigur, şi acestea au produs urme adînci şi dizgraţioase pe suprafaţa urbană; înlăturarea lor se va dovedi chiar mai dificilă decît producerea lor, dacă nu chiar imposibilă. Cel mai dăunător pare a fi însă comportamentul care le-a făcut posibile şi care nu va putea fi modificat decît printr-un îndelung exerciţiu şi, de ce să n-o spunem, printr-o răbdătoare şi delicată educaţie a spiritului civic. Este vorba de un comportament de acceptare tacită a ceea ce s-a întîmplat în jurul nostru, de replierea pe micul set de valori al fiecăruia şi al comunităţii familiale ori profesionale din care am făcut sau mai facem parte, de lipsă de curaj pentru a reacţiona la provocările politicianiste şi la gesturile iraţionale, aberante cu efecte pe termen lung asupra fiecăruia dintre noi.

La fel de dăunătoare par a fi şi atitudinile care au rezultat din această traumatizare a spaţiului public: traumele spaţiului fizic, ale spaţiului social devin pe nesimţite şi pe multiple căi, de necontrolat, traume ale spaţiului mental. Felul în care arată clădirile, străzile, monumentele, gropile etc. este felul în care arată mintea noastră, a fiecăruia şi a tuturor împreună. Mulţimea nesfîrşită de steaguri tricolore ne-a intrat în minţi, în inconştient, în cel individual şi colectiv şi, de-acum, ne vom ruşina multă vreme cînd vom vedea tricolor în faţa ochilor. Imaginea pe care copilul clujean şi-o va face vreme de decenii despre Avram Iancu va trece prin poziţia lui ezitantă şi bizară de pe un soclu supradimensionat. Patrimoniul cultural al oraşului a fost afectat pentru multă vreme de divizarea lui arbitrară între culturi despre care ni s-a repetat într-una că se urau de moarte. Patrimoniul imaginar al Clujului, imaginile pe care oraşul ni le-a fixat în memorie este şi el afectat în moduri pe care le vom desluşi de-abia cu trecerea timpului.

De aceea, în acest punct, politicul şi non-politicul, guvernamentalul şi non-guvernamentalul se văd investite cu o dură şi nesfîrşită misiune: aceea de a propune, pe termen scurt şi pe termen lung, strategii de asanare a conştiinţei publice, prin gesturi ferme şi convingătoare, nu spectaculoase, în tot cazul nu spectaculare, dar eficiente, în sensul reluării şi cultivării lor de către fiecare cetăţean. Strategii de reabilitare a demnităţii oraşului şi a locuitorilor săi altfel decît în forma orgoliului naţionalist şi a unicităţii planetare a urbei de pe Someş.


... la civism

Civismul trimite în primul rînd la civilitate. Conform unor analize oferite de urbaniştii şi sociologii contemporani, civilitatea este atitudinea tipică oraşelor moderne, caracterizată prin instaurarea unei geografii publice în care actorii sociale asumă roluri funcţionale în relaţiile cu ceilalţi. Asta înseamnă că relaţia socială se stabileşte la un nivel superficial însă durabil, o relaţie în care individul nu apasă asupra celuilalt cu greutatea propriei sale identităţi subiective. La un nivel superficial, întrucît contactele publice - precum acelea zilnice, pe stradă, cu necunoscuţi - sînt menite a rămîne la nivelul aparenţelor şi al întîlnirilor efemere, într-o economie tacită a biografiilor citadinilor: economie în ambele sensuri, atît de calcul al "cantităţii" de subiectivitate pe care fiecare o pune "la bătaie", cît şi în sensul de economisire, de utilizare a unui minimum de personalitate pe care îl angajăm atunci cînd facem exerciţiul repetat al rutinelor cotidiene. Dar acest nivel este şi unul durabil, întrucît aceste reguli de contact se învaţă şi se exersează în timp, în forma principală a politeţii sau a ceea ce sociologii numesc o "indiferenţă amabilă".

Civismul trimite apoi la civil, la civic, la ceea ce noi numim în mod curent societate civilă, stare civilă etc., dar şi atitudine civică, spirit civic. Societatea civilă - expresie utilizată cu o suspectă frecvenţă în România post-decembristă - a ajuns să desemneze cîteva persoane publice şi organizaţiile neguvernamentale cărora ele le aparţin sau nu. În fapt, societatea civilă se referă la partenerul de dialog al statului şi al instituţiilor sale; ea s-a născut ca reacţie la naşterea şi întărirea statului modern şi, de asemenea, la acapararea puterii politice de către instituţiile statului. Interesant e însă faptul că ea se opune de asemenea sferei private, împărţindu-şi din acest punct de vedere sfera publică cu politicul. Publicul se referă în primă instanţă la tot ceea ce e accesibil tuturor, la deschiderea pe care o face posibilă o anumită organizare spaţială şi/sau politică. Abia apoi, prin stabilirea acestei accesibilităţi, publicul se referă şi la "publicul larg" sau "publicul numeros", respectiv la o cantitate mai mult sau mai puţin măsurabilă de persoane.

Aşa cum am spus, spaţiul public este un spaţiu de rezistenţă; de aceea, atitudinea spontană faţă de politic trebuie să fie în primul rînd una critică. Nu distructivă, nu rău intenţionată, ci critică în măsura în care deciziile politice trebuie supuse dezbaterii independente, nepătimaşe, dar în care actorii publici (individuali sau reprezentînd grupuri) asumă poziţii clare şi propun, la rigoare, soluţii alternative. Şansa creării unui spaţiu public - a creării, pentru că acest spaţiu e încă în întregime de creat - este pluralitatea, diferenţa, diversitatea opiniilor şi încurajarea acestei diversităţi. Suspectă este unanimitatea, după cum suspecte sînt de asemenea diferenţa ireconciliabilă şi conflictul permanent. Între ele, e loc de dezbatere, e loc de identificare a problemelor şi de căutare comună a soluţiilor.

---

Info:Grupul de reflecţie 4SPACE, funcţionînd din 2004 sub egida Colegiului Noua Europă din Bucureşti, vă invită să participaţi în zilele de 28 şi 29 ianuarie 2005 la întîlnirile pe care le organizează la Cluj-Napoca.

Grupul 4SPACE este format din: Augustin Ioan, arhitect, Bucureşti; Bogdan Ghiu, critic media, Bucureşti; Octavian Groza, geograf, Iaşi; Ciprian Mihali, filosof, Cluj.

Astfel, vineri 28 ianuarie, de la ora 16.00, va avea loc la Primăria municipiului Cluj-Napoca întîlnirea cu tema: Reurbanizarea politicii: de la festivism la civism. La această întîlnire sînt invitaţi să participe primarul municipiului Cluj-Napoca, membrii Consiliului Local şi ai Consiliului Civic Local, profesori şi studenţi de la universităţile clujene, arhitecţi, urbanişti, jurnalişti etc. Dezbaterea se va desfăşura sub forma unor scurte intervenţii ale reprezentanţilor grupului 4SPACE (15 minute fiecare), urmate de dezbateri.

Sîmbătă 29 ianuarie, de la ora 11.00, Augustin Ioan, conferenţiar la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti, va susţine conferinţa cu titlul: Ipostaze ale violenţei în arhitectură.

Conferinţa va avea loc la Facultatea de Arhitectură şi Urbanism a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca, str. Observatorului nr. 34-36.

Vă rugăm să transmiteţi această invitaţie şi altor persoane, organizaţii sau instituţii care ar fi interesate de tematica acestor întîlniri.

Pentru alte informaţii, vă rugăm să scrieţi la: [email protected].