Înmuierea casei

După un vechi obicei (încă din vremea zeilor casnici) mireasa era luată nu numai din casa ei, ci şi dintre zeii ei, şi era purtată în braţe peste pragul casei mirelui, aflată sub protecţia altor zei. Mireasa intra în altă lume cu alte reguli, şi ea consimţea să se conformeze lor. Gestul trecerii miresei peste prag s-a păstrat pînă astăzi (chiar dacă nu i se mai ştie înţelesul) şi, probabil, multă vreme s-a păstrat şi racordarea femeii la valorile familiei în care intra.

Astăzi, părţile vin într-o căsnicie cu apucăturile lor. Este greu ca un contemporan să înţeleagă faptul că o casă înseamnă un singur univers şi că acolo nu pot fi îndesate mai multe lumi; şi nu este de mirare că se ajunge atît de uşor la ciocniri între părţi şi că astfel de asocieri se fac şi se desfac într-o viteză nesănătoasă. În aceste familii se caută compromisul între componenţii ei, în loc ca toată lumea să treacă de aceeaşi parte a baricadei. Nici copiilor, care îşi iau părinţii ca model, nu le este uşor, trezindu-se aninaţi între două lumi diferite şi neştiind în ce parte se află adevărul, sau care este drumul demn de a fi urmat.

Cîteva elemente sînt necesare pentru ca o familie să existe: ocuparea aceluiaşi teritoriu (casa), valori şi ţinte comune şi o bună distribuţie a rolurilor, fără suprapuneri de competenţe. Astfel, comunitatea şi familia se organizează după aceleaşi principii, după cum cetatea şi casa se structurează după acelaşi algoritm. Şi Andrea Palladio remarca acest fapt; doar modernii i-au rîs în nas, grăbiţi să inventeze reguli în loc să le descopere.

Vechile case ţineau înăuntrul lor familiile, zidurile lor oprindu-i pe oameni să-şi ia lumea în cap. Erau vremurile în care casa şi familia purtau acelaşi şi însemnau acelaşi lucru.

Familia de atunci era un organism cu celule specializate care îl făceau viabil. Noua familie este ca o populaţie de celule care se ambiţionează să îndeplinească aceleaşi funcţiuni şi, din acest motiv, sînt incapabile să se structureze într-un organism.

Membrii familiei vechi aveau sarcini diferite, dar nu vîsleau în direcţii diferite. În familia modernă, se observă o aglomerare pe anumite funcţii (e o adevărată călcătură pe picioare) şi lăsarea altora de izbelişte; astfel, postul administrator al casei (asumat cîndva de femeie) a devenit vacant. Acum, „fişa postului” nu mai este clară; iar dacă o echipă de fotbal ar fi organizată după „principiile” familiei moderne, ne-am trezi pe teren cu 11 portari înghesuiţi între barele porţii ori alte inovaţii de acelaşi tip. Probabil, succesul vechii familii se datora faptului că fiecare îşi ştia rostul şi nimeni nu jinduia la locul celuilalt.

Toţi cei dintr-o casă aveau conştiinţa că făceau parte din aceeaşi echipă. Prietenii erau ai tuturor ca şi duşmanii. La o scară mai mică, era ca într-o cetate: existau prieteni ori aliaţi, dar şi duşmani. Şi nu era posibil ca părţi ale comunităţii să aibă simpatii printre duşmani; toate sufletele dintr-o cetate (ca şi dintr-o casă) se raportau în acelaşi fel la cei din afara comunităţii (ori din afara familiei).

Într-un cuplu modern, este posibil (şi tolerat) ca una dintre părţi să se afle în conflict cu o terţă persoană iar cealaltă parte a cuplului să colaboreze vioi cu străinul. Pe vremuri, dacă bărbatul îi întorcea spatele cizmarului de peste drum, femeia lui se ducea pe altă stradă să-şi pingelească pantofii. Acum, dacă domnul se află în dezacord cu vreun vînzător de nimicuri, partenera lui va continua să fie o graţioasă şi fidelă clientă a comerciantului. De fapt, o atare situaţie este dovada ca nu poate fi vorba de un cuplu sadea.

O familie înseamnă (în primul rînd) aderarea la aceleaşi principii, iar membri unei familii (sau ai unui simplu cuplu) trebuie să reacţioneze identic la provocările din exterior. Familia modernă acceptă atitudini diferite în sînul ei, fie că este vorba despre cauze mărunte sau despre ţinte majore.

Chiar şi procesul de formare a unui cuplu s-a schimbat într-o manieră dramatică. Literatura este plină de poveşti cu domnişoare romantice cărora părinţii le pregăteau căsătorii avantajoase; se pare că taţii se îngrijeau de viitorul fericit al fetelor găsindu-le un bărbat bogat ori bine situat în ierarhia socială (sau unul care îndeplinea ambele condiţii), trecînd cu vederea vîrsta mai înaintată a viitorului ginere (o precizare: „vîrsta înaintată” era plasată spre 40 de ani, ceea ce, după criteriile noastre, înseamnă ieşirea din adolescenţă). Şi bietele fete trăiau o dramă: aveau de ales între a-şi asculta părintele şi a-şi urma „îndemnurile inimii” (spre un flăcău frumos, deştept, sensibil...). Astăzi, nu mai surprinde pe nimeni o „asociere” între o tinerică mai puţin romantică şi un becher trecut de primele tinereţi, dacă acesta din urmă se bucură de o oarecare „notorietate” sau/şi este posesorul unui „avut” care-l scuteşte de grijile cotidiene.

Casa nu mai este suportul familiei şi al fiecărui individ în parte. Casa se înmoaie şi, reflectînd fidel relaţiile din familia pe care o găzduieşte, lasă destinele oamenilor să se scurgă în afara ei.