Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Geografie, extreme-housing şi hiperlocuire


Octavian Groza

11.02.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Geografia este o ştiinţă obsedată de limite şi doar stabilirea limitei îi conferă o oarecare siguranţă şi un oarecare control asupra obiectului studiat. Dar obiectul primordial al geografiei este spaţiul iar spaţiul înseamnă înainte de toate mişcare, vectori, traiectorii. Se înţelege uşor faptul că mişcarea relativizează limita, dacă nu îi schimbă continuu însăşi natura. Cum ar putea atunci geografia să abordeze un proces atât de diafan, atât de ezoteric şi atât de sensibil la limite precum locuirea?

Ca sa răspund la această întrebare, respectând jaloanele căii deschise de reflecţiile lui Augustin aş pleca de la o aserţiune care aparţine lui Frank Herbert, extrasă din Ereticii Dunei (Nemira, 1995): "Tot ceea ce limitează trebuie să aibă o parte întoarsă spre infinit". Dacă locul este taxonul fundamental al spaţiului geografic pur (sumă de posibilităţi latente preexistente venirii omului), cu limitele conţinute în el însuşi, atunci locuirea este taxonul elementar al construcţiei spaţiului social (eu aş spune al construcţiei teritoriale). Locuirea este prin urmare înlocuire, respectiv înzidire în loc sau ajungerea la consubstanţialitatea loc-fiinţă. Locul fixează fiinţa iar fiinţa mişcă locul ("omul este purtătorul propriei sale teritorialităţi" spunea Roger Brunet). Limitele (spaţiale cel puţin) devin astfel propriii lor vectori; devin propria lor natură. Înlocuirea despre care vorbeam este însă o înlocuire dimpreună, fiecare individ înzidindu-se alături, cu şi prin alţii. Proces conflictual, deoarece presupune apropriere, înlocuirea conduce la inventarea spaţiilor interstiţiale, a acelor buffer-spaces şi a structurilor capabile să le administreze, structuri care nu sunt altele decât depozitarele violenţei legitime. Măsura acceptării acestei violenţe legitime, concretizată de codurile simbolice, sociale, administrative, politice, etc., este măsura permeabilităţii frontierelor celulelor de locuire şi măsura întoarcerii spre infinit a limitelor lor. În cazul nostru, infinitul reprezintă miriadele de configuraţii existente sau posibile ale teritoriului. Întoarcerea spre acest infinit a ceea ce limitează (gardul, zidul, simbolul, actul de proprietate, identitatea teritorială) înseamnă flexibilitate şi adaptabilitate a conţinutului, a locuirii la urma urmei. Întoarcerea spre infinit a ceea ce limitează reprezintă prin urmare condiţia esenţială a hiperlocuirii, în sensul pe care îl dă acesteia Augustin. Continuând ideea, hiperlocuirea, ca punere în comun (şi deasupra) a locuirilor, este condiţia şi expresia coeziunii structurilor teritoriale; ea reprezintă compromisul socio-spaţial necesar între acţiune şi retragere, între locuirea acasă şi locuirea între acase. Întoarcerea spre infinit a ceea ce limitează locuirea defineşte astfel posibilităţile de integrare şi de ajustare a proiectelor tranzacţionale individuale în proiectul tranzacţional colectiv sau, altfel spus, de integrare şi de ajustare a traiectoriilor individuale marcate de cotidian în devenirea construcţiei teritoriale în ansamblu.



Locuirea extremă este rezultatul unei distrugeri nete, brutale şi irevocabile a proiectelor individuale; este rezultatul unei dezlocuiri: fiinţa rămâne fără loc iar locul dezfiinţat "încremeneşte în proiect". În cazul locuirii extreme ceea ce limitează nu mai este întors spre infinit ci spre vid sau, mai bine spus, către nimic. Limita este impusă: ea nu mai este rezultatul unei înlocuiri ci al unei (re)alocări, a dării unui alt loc, iar proiectul individual este subordonat, dacă nu chiar înlocuit de un proiect exterior, impus. Cazurile evocate de Augustin (cutremure, războaie, atentate, catastrofe naturale) sunt expresii ale unor crize conjuncturale, trecătoare. Dacă în aceste cazuri criza se substituie fiinţei în procesul de înlocuire, aceasta se întâmplă de cele mai multe ori rapid şi efemer. Să nu uităm apoi faptul că uneori criza însăşi este prevăzută în proiectele individuale şi în locuire (gospodăriile reconstruite în albiile majore inundabile sau în spatele unor diguri care şi-au certificat incapacitatea de a-şi îndeplini întotdeauna rolul; gospodăriile şi infrastructurile de pe versanţii vulcanilor ce reapar după fiecare erupţie – şi Etna este un bun exemplu). Aceste cazuri se resorb relativ repede şi cicatricele teritoriale se vindecă admirabil.

Mai grav este când întoarcerea spre nimic a ceea ce limitează tinde să se perenizeze şi mai ales să se reproducă. Întoarcerea spre nimic opacizează limitele. Spaţiile interstiţiale oficiale devin opresive iar codurile teritoriale, de obicei impuse, sînt înlocuite oficios cu coduri "subversive", cu coduri de subzistenţă sau de supravieţuire. Arhitectura efectivă şi arhitectura teritorială, care nu avea nimic poverist în fazele iniţiale, devine poveristă de la sine, fără intervenţii suplimentare. "Locuirea" în blocurile construite în grabă, în Occident sau aiurea, zămisleşte sărăcie. Închiderea limitelor, respective non racordarea proiectelor individuale la un proiect comunitar, izolează şi osifică celulele locuirii, interzice federarea licită a resurselor individuale şi colective. Bineînţeles că, pe de altă parte se deschid căi către underground-uri de naturi diferite, inventive, creative, universuri de squatter-i sau de homeless din proprie iniţiativă, universuri alternative, ceea ce poate fi privit ca o manifestare a libertăţii regăsite, dar nu se poate tăgădui că prin generalizarea acestor comportamente puţinele resursele se disipează şi mai mult, entropia sistemului creşte iar fracturile şi decalajele se adâncesc...

Cazul celor mai multe dintre cartierele de blocuri din oraşele româneşti ilustrează evoluţia in situ a modernismului către poverism şi a proiectului comun de creare şi de administrare a egalităţii către proiectul individual de administrare a sărăciei care se autoreproduce, în bună măsură prin lipsa de cooperare datorată întoarcerii spre nimic a ceea ce limitează. Poverismul în arhitectură ar însemna prin urmare trecerea de la realizarea spaţiilor construite în vederea locuirii la spaţii clădirite (ca să folosesc expresia Ioanei Tudora) în vederea ocupării iar în arhitectura teritorială trecerea de la spaţii locuite la spaţii echipate.

Aş vrea să trec acum la o altă reacţie (alergică) geografică, şi anume la aceea a diversităţii teritoriale. Fidel SF-ului mă întorc la Frank Herbert care, de data aceasta în Copii Dunei (vol.II, Nemira, 1994) scria: "Nu există un singur ansamblu de limite pentru toţi oamenii [...]. Într-un univers, ceea ce este local poate fi atât de enorm încât mintea se dă înapoi". Exemplul apariţiei termenului de arhitectură ţigănească la care face referire Augustin este o ilustrare că mintea nu numai "se dă înapoi"; unora le poate chiar şi merge înapoi. (deşi Pavel Stratan cântă că "Înainte era mai bine ca-napoi"). Ca să revenim la substratul expresiei lui Herbert, "a se da înapoi" are sensul primar de a renunţa, de a refuza timpul necesar înţelegerii. Al doilea sens, pe care aş vrea să îl accentuez, este cel de a face paşi îndărăt pentru a avea o perspectivă (spaţială sau temporală) mai bună asupra obiectului contemplării, în cazul nostru localul. Pentru geografi, localul este rezultatul unui tandem de forţe, de procese, care, condiţionându-se reciproc, ajung să creioneze o structură teritorială în sine. Primul fascicol de relaţii este cel pe care l-am putea defini ca vertical, şi care se întâmplă între individul sau grupul social localizat şi mediul în care are şansa (sau eventual neşansa) să se fi localizat. Acest prim fascicol descrie ceea ce am putea defini drept "l'air du lieu", specificul local, rezultantă firească a adaptării dinamice a individului sau grupului la avantajele sau dezavantajele mediului, prin intermediul tehnicilor de încadrare inventate. Al doilea fascicol, pe care l-am defini ca orizontal, descrie interacţiunile individului sau grupului localizat cu alţi indivizi sau cu alte grupuri localizate (teritorializate). Acest al doilea fascicol descrie diferenţele şi conflictele între diferitele "airs des lieux", între diferitele specificităţi locale. Fiecare individ sau grup va accepta, conştient sau instinctiv, ceea ce, venind din partea celuilalt, îl va avantaja, şi va refuza ceea ce îl va dezavantaja sau îl va împinge către schimbare. Acest schimb selectiv este puternic filtrat de mecanismele identităţii teritoriale, de care suntem sau nu conştienţi. Vin aici şi mă opun ideii lui Augustin, conform căreia terminalul aeroportuar este un cocon (cocoon) predefinit, care propune lui Viktor o sumă de resurse preexistente şi îl va forţa pe acesta să "compună" simfonia existenţei sale cotidiene în raport cu cantitatea şi calitatea lor, impunându-i astfel bietului emigrant în no-man's land un proiect latent în însăşi structura lor. Prelungind ideea, Viktor ar trebui să se supună fie rigorilor regimului politic ce controlează din exterior spaţiul terminalului (şi a cărui minte se dă înapoi), fie arhitectului, care a organizat şi a impus administrarea într-un anumit fel a spaţiului aeroportuar, fie obiectelor sau practicilor cotidiene specifice unui univers străin şi nu cotidianului cu care era obişnuit în Sildavia sa natală. Dacă privim bine, Viktor nu devine un no man's landian şi nici un cetăţean al statului Nicăieri. El nu se revoltă, şi nici nu încearcă să devină altcineva. Nu face decât să fie el însuşi şi să supravieţuiască în afara oricărui model. Terminalul nu este şi nu îi impune nici un model.



Nu este o observaţie datorată ascuţimii minţii mele proprii şi personale. Am avut norocul să văd filmul la Lyon, alături de un occidental care cunoştea estul european şi care a rămas insensibil la bricolajele cotidiene de tip hollywood-ian ale rătăcitului în spaţiu. Ceea ce l-a siderat era reuşita cu care Tom Hanks a interpretat fatalitatea est-europeanului în raport cu neprevăzutul şi apoi relaţia extrem de binevoitoare pe care acesta o are cu spaţiul şi mai ales timpul. Odată obiectivul fixat, puţin contează unde şi cât eşti. Te închizi (sau continui să trăieşti) în bula ta de spaţiu-timp, în acasă-ul tău, şi laşi întâmplarea să se întâmple. Viktor este purtătorul propriei sale teritorialităţi, pe care un computer oarecare nu poate să i-o trimită, ca pe valiza sa, la Los Angeles atunci când el o aşteaptă după aterizare, la Vladivostok. Viktor este stăpânul localului său, pe care îl poartă senin cu el şi care îi poate scoate din minţi pe cei care îl aşteaptă la cotitură ca să facă o eroare. Acasă la tine faci rareori erori... Iar când nu eşti acasă, propria-ţi teritorialitate, dacă nu o conştientizezi, te poate călca rău pe degetul mic!....

Toate acestea pentru a spune că osteneala arhitecţilor de a face intime spaţiile de tranzit, sau de a propune spaţii standard destinate fericitului cetăţean mediu, este în van: aproape nimeni nu caută intimitatea în spaţiile publice şi mai ales intimitatea creată de alţii în spaţiile private. Cel care ia avionul azi, dacă bineînţeles nu o face pentru prima oară, reacţionează ca strămoşul său care se urca în căruţă ca să meargă la târg. Iar la târg nu cauţi intimitatea ci fabulosul. Personal, nu aş dori ca să găsesc în hotelurile occidentale aceleaşi uşi care nu se închid complet sau aceleaşi duşuri care curg doar atunci când le închizi, după cum nici occidentalii nu doresc plasticul sau inoxul inodor şi insipid când se cazează la hotelul central din Paşcani. Ce mai povesteşti acasă? Că ai fost acolo de unde nu ar fi trebuit să pleci? A quoi bon avoir quitte Coasta Boacii? A!, bineînţeles că mai sunt şi unii precum dl. Ioan, dl. Ghiu sau dl. Groza sau dl. Mihali care-s vaccinaţi împotriva spaţiului şi timpului şi care, ştiind şi, mai rău, reflectând, îşi doresc altceva decât restul lumii!... Şi care în plus suferă pentru restul lumii... Cred că arhitecţii, şi geografii, şi urbaniştii, şi planificatorii teritoriali îşi pun neuronii pe bigudiuri pentru ca spaţiul construit şi potenţial locuibil să propună eventualilor utilizatori ceea ce aceştia ar aştepta de la aceste spaţii. Cred că ar trebui făcut puţin mai mult loc la ceea ce aceşti potenţiali utilizatori NU se aşteaptă găsească. Deocamdată, în România, mai degrabă arhitecţii sunt surprinşi de clienţi decât invers. Vezi şi "arhitectura ţigănească".

Nu pot să închei fără un alt citat din Herbert (Copii Dunei, vol. II, Nemira, 1994): "Timpul este o măsură a spaţiului, la fel cum şi telemetria este o măsură a spaţiului. Dar măsurătoarea ne obligă să rămânem în locul pe care îl măsurăm". Să avem grijă deci cum măsurăm şi mai ales să nu stăm pe loc atunci când o facem. Iar dacă arhitecţii cred că riscă foarte mult atunci când cofrajele constructorilor le înlocuiesc planurile de pe hârtia de calc şi ideile devin beton (în sens propriu), să nu uite că pe fiecare metru cub de beton proaspăt fabricat scrie şi numărul de serie al batonului de dinamită care îi este alocat. Şi apoi, errare humanum est...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer