Spaţiul public, între festivism şi groapa arheologică

Ciprian Mihali este conferenţiar universitar la Catedra de Istorie a Filosofiei şi Logică din cadrul Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii Babes-Bolyai (UBB) din Cluj şi membru fondator al grupului interdisciplinar 4 SPACE. Grupul s-a născut în 2004, din iniţiativa unor arhitecţi, filosofi, geografi, sociologi, foşti bursieri ai Colegiului Noua Europă din Bucureşti, un institut de studii post universitare. Ceilalţi membri 4 SPACE sunt arhitectul Augustin Ioan de la Universitatea de Arhitectura "Ion Mincu", Bucureşti, sociologul Marius Lazăr de la UBB Cluj şi geograful Octavian Groza de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza". Grupul funcţionează pe bază unor întâlniri periodice, având patru reuniuni pe an, două la Bucureşti şi două la Cluj.

Daniel Sârbu: Ultima întâlnire a grupului 4 SPACE aţi avut-o la sediul Primăriei Cluj, la sfârşitul lui ianuarie, în prezenţa primarului, a consilierilor locali, studenţi şi diferiţi specialişti din diverse domenii. Care a fost subiectul dezbătut şi concluziile rezultate?

Ciprian Mihali: Tema întâlnirii a fost Reurbanizarea politicii, de la festivism la civism. Am vrut să punctăm pe aceste două extreme ale unei modalităţi de tratare a spaţiului urban. Ştim bine ce s-a întâmplat la Cluj vreme de 12 ani, nu numai cu tricolorizarea oraşului, care a fost cea mai evidentă, ci cu tot ce a însemnat o proastă administrare şi o transformare a oraşului într-o pseudo-sărbătoare, celebrând o identitate forţată şi una exclusivă. Am profitat astfel de acest subiect şi iniţiativa însăşi a creării acestui grup a venit după schimbările din vara trecută, de la alegerile locale, în ideea în care nouă administraţie - şi la Cluj, şi la Bucureşti - reprezintă nu numai o înlocuire a unui primar cu altul, ci a o altă modalitate de administrare a spaţiului urban.

D.S.: Putem vorbi despre o politică urbană absentă astăzi la Cluj?

C.M.: Da, există o absenţă a ceea se cheamă o politică urbană în Cluj. Trebuie să facem o distincţie clară: acea dintre politică şi politici urbane. Nu e vorba de a politiza oraşul – Clujul, bunăoară, a fost un oraş extrem de politizat – care, însă, nu s-a bucurat de politici urbane. Acestea te trimit la cu totul altceva, la o gestiune a treburilor cetăţii, o gestiune în care sunt implicaţi factorii politici, administrativi, specialişti şi competenţe provenind din domeniile din care este luată o decizie sau alta. Ceea ce s-a întâmplat în Cluj a fost o falsă monumentalizare a oraşului, în numele unei estetici foarte îndoielnice şi foarte sărăcăcioase, în fond. Tricolorul, desigur, este un simbol extraordinar, dar să împodobeşti tot oraşul numai în trei culori ţine de o lipsă de imaginaţie. Efecte sunt complexe, în ordinea practicilor urbane de zi cu zi. Dar şi pe termen lung, în mentalul colectiv. De exemplu, în mentalul copiilor. Copiii văd în fiecare zi drapelele. Pentru ei, prezenţa insistentă şi agresivă a tricolorului poate să creeze la un moment dat o reacţie de adversitate, prin banalizare, după cum, văzând poziţia ezitantă a lui Avram Iancu, pot să îşi creeze despre un erou al istoriei româneşti o imagine a unui personaj slab. Sau devine subiect de glume şi se atinge prin asta efectul invers pe care şi-l propusese acest proiect. Dar ceea ce mi se pare, însă, cel mai dramatic, este această absenţă a politicilor urbane care se traduce foarte precis într-o disfuncţionalitate crescândă a spaţiului oraşului.

D.S.: Problema concretă, groapa arheologică din centru, este exemplul care ilustrează lipsa unei politici urbane corect aplicate?

C.M.: Exact. Este cazul cel mai evident. Lucrul acesta este cel mai uşor de explicat pentru ca, într-adevăr, Piaţa Unirii este în Cluj locul cu cea mai mare reverberaţie vizuală, cu cel mai mare impact vizual. Este stema oraşului, spaţiul care îl identifică pe el ca locuitor al Clujului şi prin care Clujul se prezintă. Iar o translaţie spre Piaţa Avram Iancu mi se pare nereuşită. Pentru că, în ciuda faptului că există nişte clădiri monumentale de bun gust, felul în care a fost administrată se dovedeşte un eşec, în măsura în care nu este un spaţiu de întâlnire. Pieţele sunt spatii de întâlnire, dar Piaţa Avram Iancu este doar unul de trecere. Piaţa Unirii concentrează în sine toate aspiraţiile imaginale şi simbolistice ale clujenilor, de aceea groapa a căpătat o importanţă excesivă, aproape nemeritată. Spun asta, pentru că acolo lucrurile pot fi rezolvate mai simplu decât în modul acesta pasional, prin colaborarea necesară şi chiar urgentă între administraţia locală şi specialişti. Şi un al treilea partener, care nu trebuie în nici un fel neglijat, este societatea civilă. Administraţia trebuie să ia deciziile relative la continuarea sau necontinuarea lucrărilor, dar numai în urma propunerii specialiştilor-arheologii, care sunt primii vizaţi, dar şi de urbanişti, artişti, specialişti în mediu... Nu ştim care sunt efectele asupra mediului pe care le provoacă o intervenţie sau alta. Simpla modificare a unui semafor poate creşte nivelul de toxicitate, de poluare, în intersecţie şi într-o zonă care afectează zeci, sute, mii de oameni zilnic. Lucrurile se pot rezolva, dacă există această platformă elementară. În ceea ce priveşte Piaţa Unirii există două opţiuni radicale: cea a acoperirii totale a lucrărilor, pentru conservare, şi cea a continuării vaste a şantierului. Nici administraţia locală şi nici specialiştii nu înclină înspre una dintre cele două variante extreme. Specialiştii în arheologie au spus-o foarte clar: o parte din acest spaţiu arheologic este important, altul nu este. Acolo se pot lua nişte măsuri ştiinţifice, arheologice şi urbanistice, foarte elegante. Nu suntem primul oraş în care există asemenea vestigii. Ele sunt la Atena, la Paris, la Roma, în foarte multe alte locuri. Asemenea decizii pot fi luate, ele nu pun mari probleme, dar e nevoie de o consultare foarte echilibrată, în mai multe etape, în privinţa acestui spaţiu.

(Articol apărut în Ziua de Cluj)