Despre tradiții și Tradiție (4)

Eu zic că omenirea se află într-o zonă de reflux. Dacă mă uit însă la istorie, îmi crește curajul. Pentru că multe dintre consemnările pe care le avem sunt despre omenirea care este în cădere liberă. Și o cădere liberă care nu se termină. Deci, nădăjduiesc să nu se termine nici în generația noastră. Și poate nici în câteva generații după. Eu nu o văd doar ca pe un declin. Probabil sunt mai optimist decât trebuie, asta poate și pentru că sunt toată ziua în contact cu tinerii. Nu cred că lucrurile sunt pe sfârșite, dar văd un soi de feudalism tehnologizat, un program de idiotizare în massă.

Îmi aduc aminte cum era educația când eram în liceu și la începutul facultății. Și noi le spunem acum tinerilor: Vai de capul vostru! Însă, de exemplu: bascularea de la cultură scrisă la cultură virtuală, care nu se petrece doar la noi, este universală. Această basculare nu înseamnă că nu mai trece cultura, că nu mai trece informația, ci înseamnă că trece altfel. Și eu am exemplul studenților de la arhitectură, care sunt mult mai culți decât era generația mea. Ei se duc în anul al III-lea sau al IV-lea să vadă Elveția. Pentru noi numele unei asemenea țări era doar un cuvânt, plutea în aer, era o ficțiune. Eu nu am părăsit țara până în '90. Niciodată. Știam niște cuvinte. Și când am ajuns în Statele Unite și începusem să recunosc fel de fel de locuri, așa cum le văzusem în cărți, mă uitam de parcă eram în propriul film... american.

Eu sunt convins că ei sunt mai bine educați ca noi. În orice caz sunt mai bine echipați. Și este prima dată în istoria lumii când generațiile mai noi sunt mai adecvate cumva la tehnologie. Toți știu mai multă tehnologie decât știm noi. Cât despre generația părinților noștri, sunt pierduți săracii. Nu știu să vă spun ce efecte va avea aceasta asupra predării. Pentru că predania, apropo de tradiție, înseamnă că ăla știa mai bine, eu iau de la bunicul, îi fac eu ce îi mai fac și o dau celui mic. Și acum, cel mic îmi dă înapoi și îmi spune: Vezi că ai greșit aici. Sau mă învață: Stai să-ți explic cum se face că habar nu ai. Lucrul acesta nu s-a întâmplat niciodată în istorie. Nu știm ce efecte va avea. Încă nu știm. Cu siguranță, eu mi-am schimbat modul de a preda cursurile. Lucrez cu Facebook, le fac grupuri pe Yahoo, pe tot felul de aplicații. În bună măsură cred că nu sunt pe drumul cel rău. Nu pretind că îi înțeleg complet, dar pretind că înțeleg încotro se îndreaptă lucrurile, suficient de mult pentru a mă asigura că din mers, așa, le predau ștafeta, deși alerg mai greu acum că sunt mai bătrân și mai gras... Dar știu niște trucuri pentru a le da din mers, că ei fug.

O bună parte din tradiție să știți că nu se pierde cu ei. O bună parte din tradiție s-a pierdut deja din anii '40. De când au rupt filmul comuniștii, cel puțin în zona noastră. Tragedia în învățământul românesc nu s-a întâmplat acum. S-a întâmplat din 1948, când au dat profesorii mari afară și au adus ideologi de doi bani. Atunci s-a rupt filmul. Cum a fost atunci când în loc de domnul profesor Duiliu Marcu a venit tovarășul profesor X... Erau politruci făcuți pe puncte de Partidul Comunist ca să predea. Să nu ne mirăm de consecințele de acum, după acumulări care duc la salturi calitative. Aici au avut dreptate (comuniștii): acumulările negative pe care le-au adus ei în societate, picătură cu picătură și mort cu mort și crimă cu crimă, au omorât toată elita.

Despre Centenarul 1918, câte discuții ați auzit sau câte remușcări ați auzit privitoare la faptul că elita care a făcut Unirea a murit în pușcăriile comuniste? Ați auzit vreun cuvânt spus despre asta? Că în rest a fost numai celebrare și ochi dați peste cap. Deci, acest popor și-a omorât elita care l-a unit. Și apoi de ce să ne mirăm că la două generații după aceea apar mutanții?

Sigur că sunt terifiat de acest aspect, cum e toată lumea, dar eu înțeleg de unde a plecat totul. Și faptul că încă mai aud tânăra generație spunând că marxismul e bun mă terifiază. Iertați-mi mica linia roșie peste care nu pot să trec.

Am scris o carte ce se cheamă Poverism. Și era o pledoarie, făcusem și un manifest. Prin 2004-2005 am scris-o, în timpul unei burse în Statele Unite, unde am stat 6 luni. Am făcut două lucruri importante atunci: am scris această carte, care este încă onorabilă, și am citit textele pauline, adică toate scrisorile Sfântului Apostol Pavel. Seara citeam și parcă mi se luau niște piei de pe ochi. În sensul acesta era vorba despre reîncreștinare, era vorba despre resocializare, despre reconstruirea socială.

Noi, arhitecții, suntem învățați că e vorba despre case. Nu e vorba despre case, e vorba despre oameni care își fac case. Dar e ca în mitul peșterii: nu la case trebuie să mă uit ca să înțeleg. Pot să mă uit și la case, dar e puțin mai complicat. Uitându-ne la ce case lăsăm după 30 de ani de la Revoluție, pot să vă spun că din anii '90, când se făceau miniblocuri, s-a ajuns azi la arhitectura țigănească, țigăneala stricarea relației cu monumentele, pe care nici acum nu am lămurit-o.

Să știți că e o ruptură socială și nimeni nu o vede. Problema cu monumentele este că lumea nu o își asumă asta, spunând: Păi ce, să dăm bani să le reparăm? Ce, e casa mea? Cine a primit-o înapoi să și-o repare. Îmi fac eu una frumoasă! Aceasta este o neasumare a monumentului. Cuvântul monument înseamnă memorie. Din monument a derivat, mai târziu, și cuvântul mormânt. Asta apropo de cuvintele care pier. Mai există un cuvânt de care îmi pare sincer rău de soarta pe care a avut-o în limba română. Am avut pavimentum care a dat cuvântul pământ. Deci, s-a ales praful din pavimenturile strămoșilor noștri romani. Dar e important să știi că există praf din piatra romanilor și că nu este praf din praf. Se poate face piatră recompusă din pământul care ne-a rămas. Numai că trebuie să ne aducem aminte că am făcut praf o moștenire pe care am avut-o. Noi am avut mai multe. Ăsta e paradoxul constituirii statelor românești din bucățele. Din trei margini de imperii, a ieșit o singură țară. Și, în continuare, tot așa se trage de ea din toate părțile.

Pe mine mă îngrijorează foarte tare entuziasmul anti-UE, toate lucrurile acestea mi se par atât de suspecte, încât nici nu știu dacă vreau să aflu de unde e atâta entuziasm împotriva singurului proiect european reușit de după '89, singurul nostru proiect de țară izbutit. Mai e și cel militar, dar în fine.