Cititul și scrisul (II): De la stilou la tastatură

Să scriu însă și despre scrisul însuși, dacă tot am dezvăluit, aici, cum e cu cititul. Aș reitera ceea ce pare să fie deja un fapt comun, dar pe care eu unul îl resimt acut: ceea ce semioticienii numesc influența canalului asupra mesajului. Chiar mediul - instrumentul și suportul - scrierii determină ceea ce scrii. Textura cernelii pe coală și consemnarea gesticii de către stilou dispar la trecerea la mașina de scris, ca să nu mai spun de computer; hârtia nu mai consemnează direct oscilațiile și apăsarea variabilă a mâinii asupra acesteia. Faptul că apeși o succesiune de taste nu mai are același tip de relație oarecum directă, corporală, cu scriitura, dar încă mai putem vorbi despre manuscris, pentru că se păstrează cel puțin fermitatea apăsării pe tastă în carnea hârtiei. Or, ajunși la computer, cu versatilitatea operațiunilor de procesare de text, această "profunzime", substanțialitatea fenomenologică a gestului de a scrie, a dispărut. Autocenzura și rigoarea celui ce scrie pe hârtie dispar, devreme ce raderea textului "greșit" nu are consecințe vizibile; dispar - dacă nu îți propui cu oarecare masochism să împiedici această ștergere - variantele prin care trece un text și care adeseori reprezintă startul, sau analogia necesară pentru un alt poem; în fine, instabilitatea textului, care se poate combina în varii chipuri prin redispunerea secvențelor în câmp sau prin mutarea dintr-un poem în altul, este o stare prin care textele trec mult facil decât atunci când scriam direct pe hârtie, chiar dacă ea rămâne încă invizibilă în clipa imprimării. Există o serie de comenzi prin care se pot marca diferit variantele, sau prin care corecturile pot coexista cu ceea ce a fost "greșit", dar nu cunosc încă nici un poet român care să fi folosit această stare derrideană a textului computerizat. Hyperlink-ul poate fi o nouă sursă de "profunzime" rizomatică pentru poezie și în "museletter" am văzut vorbindu-se despre acest potențial al scriiturii poetice.

În ce mă privește, apelez încă la o tehnică mixtă, câtă vreme, în ciuda faptului că am un notebook, am clipe de "inspirație" mai cu seamă atunci când, călătorind pe distanțe lungi, intru într-o stare de "stand-by" (contemplație? auto-hipnoză?) în care asocierile stranii, formulele paradoxale, alegoriile, în fine, figurile poetice se nasc mult mai ușor; așa se face că bruioanele le scriu încă de mână, după care jocul trans-scrierii pe computer să dez-asambleze particulele de text spre a le recompune - într-un alt context, sau poate în cu totul alte texte. Păstrarea formelor brute, peste care se aștern straturi și straturi de re-scrieri, îmi permite uneori să le revizitez cu falsa inocență pe care distanța față de propriul text o așază în timp. Rememor / invent / ez atunci circumstanțele scrierii, analogii pierdute, fracturi ale textului originar și, poate, mai adaug la - sau modific - un poem vechi. Eseurile le scriu însă exclusiv la calculator și primesc seriozitatea intrinsecă a acestui tip de text, mai cu seamă când el se referă la arhitectură - o artă eminamente sobră până mai ieri. Și acolo colez, adaug, import sau export paragrafe, argumente, citate; dar, mai mult decât în cazul poeziei, salvez sufletele celor din edituri și, mai nou, din redacții, care nu mai au tăria de caracter (și nici bugetul) pentru a dactilografia manuscrise. Practic, din 1993, de când mi-am cumpărat unul, nu am mai scris decât la computer, după ce încă din 1988 nu mai dădeam manuscrise spre publicare, ci doar dactilograme (oh, bietul meu Continental, atât de greu obținut, pe care l-am vândut în 1990 lui Daniel Bănulescu! Mai am două mașini de scris, una din zestrea soției și alta - cumpărată la Oxford spre a-mi redacta acolo lucrările săptămânale; tot la Oxford am făcut și primul curs de WordPerfect 5.1, program pe care l-am folosit ani buni după aceea).

Am, apoi, dosare cu șină și caiete chinezești cu legătură verde-mătăsos în care am tot scris de-a lungul anilor. S-au adăugat agende, caiete de dictando, precum și caiete de schițe. Din vreme în vreme, cum deja am spus, în conjuncție și cu fragmente care se iscă de la sine, le revizitez: sunt acolo începuturi și piste abandonate, versiuni de care m-am lepădat ulterior - o întreagă hoardă de pre-poezii și / sau de concepte arhitecturale în atmosfera cărora adeseori mă scufund, nu în ultimul rând spre a recupera ceva din inocența vârstei la care au fost scrise. Colajul adună împreună "subansamble" reciclate și palimpsestul așază strat peste strat: computerul le-a făcut să devină prea facile, în detrimentul unei anume "profunzimi" a textului. Faptul că poți interșanja fragmente de text, decupându-le dintr-un loc și adăugându-le altundeva, unde alăturarea creează insolitări involuntare, este un rezultat al procesorului de text. Nu cred în inspirația care vine pe când o aștepți nemișcat și extatic ci, dimpotrivă, cred în logica imanentă a unei masse critice de text "poetic", de magmă informă încă, dar care începe să își impună propria logică internă, sau care acceptă o astfel de coerență pe care tu i-o conferi de îndată ce intri în joc, în "vibrația" ei.