Cititul și scrisul (I): Biblioteci

De câtva timp, sunt preocupat de relatările colegilor mei de la facultățile umaniste și de științe socio-umane, cu privire la nivelul lamentabil de (in)cultură al studenților lor. Cum sunt, la rândul meu, profesor, dar la arhitectură, mă confrunt și eu cu probleme, dar în niciun caz de magnitudinea celor semnalate de colegii mei. Evident, este vorba despre o selecție diferită, pe de o parte și, pe de altă parte, de bascularea paradigmei culturale la nivel molar, de la cea scrisă către cea vizuală (cu o semnificativă componentă digitală). Or, acest lucru, coroborat cu mobilitatea extraordinară de după 1989, îmi favorizează studenții. O spun cu toată răspunderea, în comparație cu ce știa generația mea la terminarea studiilor, în 1990, în medie studenții care termină arhitectura douăzeci de ani mai târziu sunt semnificativ mai educați într-ale propriei viitoare profesii. Ei vor fi văzut la fața locului, deja, un număr important dintre capodoperele despre care noi le vorbim și au fost / sunt expuși frecvent la reprezentările celorlalte.

Și, cu toate acestea, mi-e dor de biblioteci. De bibliotecile în care m-am format, de la cea, minoră, a părinților mei (pe care am completat-o până în clipa de azi, când îmi aparține și, dimpreună cu aceea a soției, ocupă complet două camere ale locuinței noastre), până la marile biblioteci universitare în care m-am format - după 1989.

Am lucrat, fascinat mai mult de arhitectura locului decât de caracterul său de tezaur al publicațiilor în engleză din lumea întreagă, în Biblioteca Bodleyană de la Oxford. Mi-am petrecut acolo zilnic câteva ore, la o aceeași masă dinspre fereastra de unde se vedea și St. Edmund Hall, colegiul "meu". Treceam întâi prin complicatul, labirinticul sistem de curți interioare. Apoi, nu ușor, de buldog - altfel un cetățean respectabil - care ne verifica intrările și ieșirile. Urcam etaj cu etaj într-un fel care imita parcă filogeneza, printre săli cu manuscrise din ce în ce mai puțin vechi, ieșind la "suprafața" textelor, ajustând așadar timpul meu cu timpul lor. Erau colegi mai norocoși, care studiau, de pildă, miniaturi și legături de cărți din cutare secol, oprindu-se, deci, pe drum. Sau, stranie, biblioteca de la colegiu, o fostă biserică donată acestuia. Drumul către intrare era făcut din pietrele de mormânt ale cimitirului. Înăuntru, înaintarea spre est însemna și ordinea în care erau accesibile mesele de lectură: în pronaos - studenții, în naos - masteranzii și doctoranzii, iar în altar / Empireu? - logic: profesorii.

În uriașa bibliotecă Langsam a Universității din Cincinnati, OH, citeam mai degrabă pentru relaxare: era o mașinărie de citit și distribuit cărți, în care se putea de asemenea prânzi ori ațipi apoi - care pe unde apuca. Mai interesantă mi se pare acum biblioteca Colegiului de arhitectură, arte, design și planning (DAAP), colegiu al cărui nou sediu a fost proiectat de Peter Eisenman. La plecare, în 1994, începea construcția. În 1999, când m-am întors, printre fracturile de plan și sticla transparentă, am descoperit un loc pitoresc, luminat zenital, cu rafturi care se pot strânge unul într-altul, carte lângă carte lângă carte. În 2004, petrecut-am aici tihnite zile de citire & scriere. Dar, neliniștitoare, biblioteca s-a schimbat din nou, devenind un mecanism al conectării virtuale, al accesului nelimitat la informație. Și când spun "nelimitat", nu mă refer doar la cantitate, ci răspund și întrebării "unde?" Unde mă pot conecta la aceste - invizibile - (re)surse? Răspunsul este - pentru mine, încă - aiuritor: oriunde. Bibliotecile, cafeneaua, sălile de curs au devenit wireless, lăsând, precum șopârlele, îndărăt o piele anterioară, care, încă, pentru noi reprezintă un deziderat: posibilitatea de a te cupla prin cablu LAN la o rețea de acces www coborând până la ultimul loc al bibliotecilor. Aceasta a rămas deja obsoletă, cum ar spune un filosof român iubitor de neologisme. Dar, de fapt, o asemenea ubicuitate pune în criză o noțiune, vai, prea de tot dragă arhitecților: aceea de spațiu asociat / destinat unei anumite, precise, funcțiuni. Dacă accesul la informație, la cataloage, la cărțile însele, digitizate, se poate face de oriunde, trebuie să ne întrebăm ce mai înseamnă, de fapt, o bibliotecă și ce program transmitem arhitectului. Posibile răspunsuri s-au materializat recent: cel al lui Rem Koolhas, la Seattle și cel al bibliotecii naționale din Quebec. Biblioteca publică de la Seattle conține toate funcțiile "tradiționale", de la stocare la acces punctual, de felul biroului, la cartea-obiect; dar propune, de asemenea, și un "supermarket" care înlocuiește fostul loc de interacțiune cu bibliotecarul, alte funcțiuni publice asociate mai degrabă cu agora decât cu biblioteca și, firește, negoț de tot felul. Celălalt exemplu, quebecoaz, este mai interesant sub specie urbanistică și arhitecturală (și, mai mult, din perspectiva concursului ce l-a precedat) decât din perspectiva mecanismului-de-îngăduit-cititul. Acolo, metafora "națională" pleacă de la "camerele de lemn" ale unei romanciere locale, spații ale introspecției și regăsirii de sine, pe care le îmbracă în cupru, materialul predilect al regiunii frânce. Intricata combinare de spații publice și "private" (zonele de lectură) a preocupat pe mai toți concurenții, așa că o regăsim și la Zaha Hadid (locul doi) și la Christian Portzamparc.

Desigur, nu Quebec-ul ne oferă cel mai ilustru exemplu de bibliotecă "nefuncțională", ci metropola-mamă, prin a sa bibliotecă națională de la Bercy. Este interesant de discutat modul în care procedee de compoziție textuală sabotează producerea spațiilor în care este depozitat și accesat textul însuși. Nu o voi face aici, pentru că este o discuție prea lungă. În fine, biblioteca de la Collegium Budapest, salonul fostei primării a Budei, mănăstire mai înainte încă. Mai degrabă improvizată decât sistematică, găzduia și mese de lucru ale juniorilor. Mostre de frescă se decupau de sub zugrăveala albă: sfinți cu aureolă, amintind destinația primă a locului.

În toate aceste spații mi-am petrecut întâlnirile cu litera scrisă. În plus, firește, de la bun început și tot timpul dintre ele, acasă. Locuința și biblioteca sunt consângene, ambele te cresc, cultivându-te (potrivit lui Heidegger, în chiar sensul originar, "agricol" al culturii). Pereții casei mele sunt tapetați cu text, hypersuprafețe: dacă ați auzi-o pe menajeră cum le scutură de praf!... Are dreptate: mi-am donat biblioteca de specialitate deja de două ori la biblioteca facultății și tot sunt prea multe cărți. Am lepădat în urma mea încă două biblioteci (în apartamentul părinților mei și în cel al socrilor, unde am locuit doi ani) și am mai unit două, căsătorindu-mă. Aici, frustrare: a trebuit să renunțăm la dubluri, dar cine la care dintre ele să renunțe, căci nu e doar text, ci și atașament față de obiectul însuși?

Dar nu mai e nimic de făcut: bibliotecile de acasă îndoiesc studiul cu intimitatea aflării în liniște, de jur împrejur, bucuros și ferit. Nu am o mai mare bucurie decât aceea a lecturii tihnite, eu înde mine însumi. Spre disperarea familiei, citesc aproape oriunde și oricând. Inclusiv în baie, în transportul în comun și la ședințele plictisitoare. Prin urmare, sunt cărți peste tot, cu semne sau nu: care la citit, care la conspectat, care la recitire perpetuă. Am, de asemenea, un număr cotropitor de CDRom-uri - care cu text, care cu imagini - de care ușurez periodic computerul și, prin intermediul lui, internetul. Mi-am luat și un Kindle, unde am descărcat cu precădere tratate de arhitectură și texte din Sfinții Părinți, carele-s gratis pe Amazon.

Mărturisesc, însă, faptul că nu pot citi cu aceeași sârguință pagina virtuală, de pe care ochii îmi alunecă, așa că tezele de doctorat le cer pe hârtie, la 1,5 rânduri, pentru a putea face observații în scris.

Pentru că nu le pot disocia, scrisul de citit. Caietele mele de notițe, fișele de lectură le revăd și astăzi în căutare de sugestii, de piste pe care n-am mai pornit.